ACUM CÂND CRED CĂ MI-ESTE BINE
Mă tem că acum când cred că-mi este bine
Și te știu pe unde visul meu mă duce
E hotărât blestemul vechi să ne dezbine
Și val de beznă grea între noi induce
Nici vești nu mai am aduse de un vânt
Un vuiet amorțit l-aud îndepărtat
Mă-năbușă văzduhul cerescul mormânt
Iar zborul mi-e confuz, răzleț și detunat
De dorul tău mi-e frig, sunt și gol și înfrânt
Îmi spun cuvinte limpezi dar și ele-s reci
Prea mare este criza bunului cuvânt
În universul de infame clipe seci
Dar cine mai aude când petale mor
Ori toamna-nvăluitoare când coboară
Gravez în frunza toamnei freamătul de dor
Și-o lacrimă de taină-n vechea mea chitară.
AM CREZUT ÎN AȘTEPTARE
Departe mi-ai rămas iubirea mea ascunsă
Cu reședința la orizontul dintre veacuri
E vanitatea zilei grea și nepătrunsă
Și ape murmurate au amuțit în lacuri
Credeam în așteptarea lentă târâtoare
Deșartă-n spațiul gol, extensibil între noi doi
Purtam atunci egale vise similare
Bănuind că timpul ‘nălța un soclu pentru noi
Adolescența astăzi nu te mai răsfață
O doamnă ai devenit, cu oboseală-n priviri
Un zâmbet abătut îți stăruie pe față
Într-un injust ansamblu palid de nepotriviri
Mă-ntorc timid din nou spre a-ți cuprinde mâna
Și risipiții ani în degete fierbinți să-i strâng
Să plec pe undeva apoi pe totdeauna
Într-un somn dens în care nevăzut să pot să plâng
AM ÎNFRUNZIT
Înfrunzisem, și am desfrunzit deodată
Când am simțit vulgaritatea ce-a cuprins.
O lume indiferentă și-nzestrată
Ce cu pedeapsa repetată s-a deprins.
Ne e pământul prea uscat sau e cleios,
Copiii nu mai joacă nici de-a ascunsa,
Suntem pătrunși de rele știri până la os,
Complici suntem uitând care le e sursa.
Lumină verde aveam la intersecții,
Ne este răbdarea sfidată de zăvor,
Nici pilde nu mai gust ori solemne lecții
Online, făcute insipid și inodor.
Iar clipe ce ar mai fi putut s-alinte
Ne repetau cu elocvență înghețată
Zăpada fulguită de cuvinte,
Trimise într-o Grădină Suspendată.
Visam o îmbrățișare salvatoare
În care ne-am fi recunoscut și noi,
Și răpiți de valul vieții curgătoare
Să nu putem să ne întoarcem înapoi.
FIRESC TE-AȘ ÎNTREBA
Nu m-am gândit că port întreaga vină
Ori că am pus-o la adăpost într-un cuibar
Dar îngrijorat, vibrant ca o albină
Păstrez trecutul nostru prețios nectar
Iubito îți pun în cale coșuri de lumină
Să-ți înfierbânte vii supremele nedumeriri
Și de ar fi ca zvonuri limpezi să mai revină
Angelic să zâmbești exuberant și să te miri.
Tăcuți și scufundați în grotele tăcerii
Cu zeu-acela rău, m-aș lupta ca un viking
Vreau doar să-l pedepsesc, ci nu ca să te sperii
De rănile iubirii mele să te conving
Uneori simt că e firesc și te-aș întreba
Ce colți au tăiat neîmplinitul nostru drum
Ce viscol te-a îndepărtat de inima mea
Și-a ridicat între noi peretele de fum?
Să-ți dăruiesc aș vrea ani inocenți din viață
Ascunse lacrimile vechi și fără păcat
Să te-ntrupezi precum cristalul pur de gheață
Cu suspinul meu înăbușit amestecat
GÂNDEȘTE-TE LA MÂINE
Gândește-te la mâine și la ieri
Destinul nu acceptă rugăminte
Măcar gândind s-accepți apropieri
Când teama te alungă din cuvinte
Împotrivindu-te poate-ai să cazi
Nesocotind nici un mâine curgător
Uiți trist periplul nostru de nomazi
De zodii blestemat – neînvingător
Privește-i pe cei care căzură
Contemplativi cu suflete aride
Ei roagă să fim spălați de ură
În drumul vieții de efemeride
A gândi e chiar înțelepciune
Ca și atunci când nostalgic tăinuiești
C-om deveni doar zvon din altă lume
Lăcrimând etern sub lacăte cerești
LA NOAPTE IARĂ TE VISEZ PE TINE
La noapte iară te visez pe tine,
Nu pot din visul ăsta să lipsesc,
E noaptea care mie-mi face bine
Și din ruină simt că mă-ntocmesc.
Dar timpul nu mai vrea să-i fie milă
Acum când așteptarea m-a înfrânt,
Un veac m-a străbătut filă cu filă
Deși n-avea cu mine legământ.
Tu nu-nțelegi minunea ce poți face
Și nici că ești stăpână pe blestem,
Uitării lungi îi place să se joace
Cu nopțile de care eu mă tem.
Ne-amenință o vârstă fără milă,
Rămasă-i adolescența-n noapte,
Subtil ne-acoperă toamna subtilă
Intrând într-o lume rece toate.
PLECĂM DISCRETE ȘIRURI
Purtăm încă pe spate mustind urme de bici
Ori fruntea plecată în veche umilință grea
Ne-au distrus cuvântul seducători fățarnici
Trăgând destinul nostru către piaza cea mai rea
Cumplite vămi se pun la fiecare-n poartă
Pe gleznă este pus un lanț pentru fiecine
Cumplitul viitor familii să despartă
Iar sufletul să piară ros de întunecime
Ne modelează timpul un rid ca un însemn
Furibund un val vestește trista transformare
Cad frunze-nsângerate de un absurd blestem
Și lacrima se aprinde ca o confirmare
Răzlețe stele cad sub ceru-adânc al nopții
Spălând legendara cale de unde-au început
Spre care navigăm pe cursul lin al morții
Când în lumea învrăjbită noi n-am mai încăput
Plecăm discrete șiruri spre noul univers
Unde purtăm blazonul veniților de-afară
În suflete purtăm ritmul unui pas invers
Și un argument sărac al numelui de țară.
PRESCRIPȚII
E tot mai greu să exiști așteptând
Un confrate să-ți împuște un gând,
Ori speranța excesivă din vis
La un capăt de drum tot nedeschis.
Ne-așează-n rând birocrați idioți
La toți să dea certificat de roboți,
Cretini și nervoși cu nasul pe sus
Cu un secol în urmă ieftin ne-au dus.
Ce-și doresc gușații homozigoți?
Bolnavi mintal să ne știe pe toți.
Prea intens ne induc bolile azi
Și himericul spirit de nomazi,
Incurabile boli preparate
Cu un excesiv procent de moarte.
Medicina-n lungi prospecte descrie,
Măsuri, cum să iei pentru sicrie,
Din spital apoi proptit de perete,
C-un virus nou creat în eprubete,
Te-ndrumă surori și medicaștri
Spre drumul mai scurt spre unul din aștri.
PLECĂM DISCRETE ȘIRURI
Purtăm încă pe spate mustind urme de bici
Ori fruntea plecată în veche umilință grea
Ne-au distrus cuvântul seducători fățarnici
Trăgând destinul nostru către piaza cea mai rea
Cumplite vămi se pun la fiecare-n poartă
Pe gleznă este pus un lanț pentru fiecine
Cumplitul viitor familii să despartă
Iar sufletul să piară ros de întunecime
Ne modelează timpul un rid ca un însemn
Furibund un val vestește trista transformare
Cad frunze-nsângerate de un absurd blestem
Și lacrima se aprinde ca o confirmare
Răzlețe stele cad sub ceru-adânc al nopții
Spălând legendara cale de unde-au început
Spre care navigăm pe cursul lin al morții
Când în lumea învrăjbită noi n-am mai încăput
Plecăm discrete șiruri spre noul univers
Unde purtăm blazonul veniților de-afară
În suflete purtăm ritmul unui pas invers
Și un argument sărac al numelui de țară.
CLEPSIDRA MI-ASCUNDE ZAREA
Am tot strigat în fața ușii
Ușa mândră nu mă recunoaște,
Doar gândul tău mă ține minte
Diurn precum rana ce-l renaște.
Te caut prin toamna vâscoasă
Apusu-ntinde aripi simulând
O clipă grea ce te apasă
Și tu o pedepsești sever plângând.
Port rănile nedumerite
Nins buchet de flori însângerate,
Iar vestea ce nu a mai sosit
S-a ascuns în păsări împușcate.
N-o mai găsesc de-acum niciunde.
Un vânt perfid suflă de sus în jos,
Clepsidra zarea mi-o ascunde,
Clepsidra-i o dună de vis nisipos.
–––––––-
Stelian PLATON
New York, SUA
1 ianuarie 2021