Mi s-a spus că am venit în lumină într-o toamnă. Eu nu-mi amintesc. Trebuie să dau crezare unui act de naştere în care o pată galbenă de forma unei frunze – amprentă stranie, mă aşează dintru început sub semnul toamnelor.
Aşadar, după ce Dumnezeu m-a trimis în lumină (El ştie de ce, eu încă mai stărui să-I aflu vrerea!), mama mea – Maria (cum altfel s-ar putea numi o Mamă?) a primit carte de la tata, plecat departe cu arma pe umăr şi raniţa-n spate de când cu acel „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, prin care o ruga să mi se pună numele Paul (precum al acelui camarad al său căzut în luptă alături de el într-o rea zi). Cartea poştală găsită de mine în cufărul de comori al mamei după ce mama s-a mutat sub iarbă, semnată de urma unei lacrimi şi ştampilată cu „cenzurat”, purta data zilei mele de naştere: 20 octombrie 1942. A fost prima oară când aveam să nu-i dau ascultare tatei, nenăscându-mă băiat cum ar fi vrut!
Am descoperit mai întâi surâsul, apoi cuvântul şi, mai apoi, drumul. Nu ştiam unde duce. Nu prea ştiu nici acum. Ştiu doar că drumurile toate se fac mergând şi că depinde de fiecare dintre noi să nu îngăduim pustiului să se înstăpânească peste grădinile din suflet. Când a venit vremea să citesc, am pornit spre şcoala din sat, mai apoi la Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „I.C.Brătianu”) din Piteşti, au urmat „universităţile mele” în capitală şi nişte ani în care i-am tot învăţat pe elevii care s-au nimerit să mă ştie de profesoară de franceză cum să devină fiinţe gânditoare.
După sporadice apariţii prin presa literară, în 1993 am debutat în Franţa cu volumul de poeme „Avril de ma jeunesse en fleur”. Au urmat nişte premii literare, tot prin Franţa, care au făcut-o pe mama să mă privească bănuitor şi, pipăindu-mi fruntea cu degetele tremurânde ca să vadă dacă nu dă cumva de urma spinilor din coroniţa care ar fi trebuit să mi se pună pe frunte precum în copilărie la serbarea de sfârşit de an, să spună: „Dacă te-au premiat ăia pe tine, îmi dau seama cât de slabi trebuie să fi fost ceilalţi…” Aceasta a fost şi rămâne cea mai pertinentă critică literară de care am avut parte.
De atunci scriu ba în română, ba în franceză; am tradus şi traduc din lirica marilor clasici români – Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, precum şi a unui mare număr de poeţi contemporani iar, în exerciţiu invers, din lirica franceză/francofonă – antologii (Roua unei lacrimi, Roua de senin, Roua de gând, Trecea un cântec peste veacuri, Poezie din închisorile comuniste – Unde sunt cei care nu mai sunt?/Où sont-ils ceux qui n’existent plus?, Poètes, vos papiers! etc.) şi selecţii de autor, între care Verlaine, Apollinaire, L. Labé, Ion Horea, R. Cârneci şi alţii.
Ba mai scriu şi poezie originală (tot în ambele limbi mai sus amintite) de s-a trezit un franţuz să mă întrebe de ce scriu în limba mamei lui. I-am răspuns că franceza este din punctul meu de vedere cea mai frumoasă limbă din lume. S-a înfoiat el şi, în loc să se mulţumească cocoşul galic cu spusa mea, a avansat surâzând subţire o nouă întrebare: -Dar româna voastră?
Aveam laserul privirii la mine când i-am răspuns:
– Româna, cher non-ami, este unică!
Mai scriu şi proză, eseuri, memorii, etc. Drăcovenia asta uluitoare care se cheamă internet v-ar putea spune mai multe despre mine, cum de altfel despre oricine se aventurează să se rătăcească prin în agora literară. Uneori aflăm chiar noi despre noi pe acolo lucruri de care nu aveam ştire…
Dacă ar fi să-i fac concurenţă lui Conu Trahanache (deşi el rămâne unic şef prezident de comitete şi comiţii!) aş îndrăzni să adaug la numele meu următoarele:
- Membră a Uniunii Scriitorilor din România (2004)
- Membre de l’Académie Centrale Européenne des Sciences, des Lettres et des Arts (Paris, Sorbonne, 2011)
- Président de la Section Etudes Littéraires et Traductions de la Ligue de Coopération Culturelle et Scietifique Roumanie-France (1990-2010)
- Meritul Cultural în Grad de Cavaler, ( Preşedinţia României, 2011).
Schimbă acestea cu ceva profilul meu de om? Nici vorbă! Şi iată-ne acum. Într-un timp tâmp în care nimic nu mai seamănă a poezie, alături de alţi împătimiţi de cuvânt, eu cânt. Pentru că: „Nu vreau/ (dar nici nu ştiu)/ să zbor.// Nu mă mai îmbiaţi/ c-un colţ de cer/ şi doi stânjeni de rai…/ De fapt sub carul mare/ atâtea aripi/ abia de pot să-ncapă.// Nici pe pământ/ nu-i loc pentr-o cărare/ numai a mea./ Aş vrea/ (dar să nu râdeţi!)/ Aş vrea/ să merg/ pe apă.//”
––––––––––
Paula ROMANESCU
București, 10 octombrie 2018