NOSTALGIE

 

S-a dus de-acuma vara asta lungă,

Destul ne-a dat la toți ca să ne-ajungă

Și arșiță și ploaie-ndestulată

Și vruta noastră toată, mestecată.

 

A fost, ce-i drept un pic, cu năbădăi,

Cum e în anii buni și-n ceia răi,

Crezut-am la-nceput că nu mai vine

Și că nu pleac-apoi, de-atâta bine.

 

Avut-am zile lungi, mai mult de-o droaie,

Cu secetă și ploaie să ne-nmoaie,

Aproape c-am căzut în zăpăceală

Că am trăit așa, la nimereală.

 

A fost această vară mai țâfnoasă,

Am sta la soare, dar și-nchiși în casă,

Nu-i mai deloc din ce a fost odată,

O vară vară, caldă-adevărată,

 

Cu arșiță de-o lună-aici uitată,

Cu ploaia ce-a de aur așteptată,

Cu colbul ce te frige la picioare,

Cu somnul de amiază în umbrare.

*

De-acum va mirosi din nou a toamnă,

• Hai, vino dară așteptată Doamnă,

Cu Cornul Abundenței deșertat

Pe huma mea, cea plină de păcat.

 

Îmi dă din rodul muncii dulcea pâine,

Îmi fie-mbucătură azi și mâine,

Și din cât toate încă-s pentru mine

Să am destul, în iarna care vine.

 

Eu ce să-ți fac mai mult de-onchinăciune,

Că una-alta toate fost-au bune,

Și din cât pot, cu-a mea nevrednicie

Te-oi nemuri-ntr-un rând, de poezie.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019

 

A  FOST  ATUNCI….

 

A gurii tale foc l-aș pune, în cupa zeilor din cer,

Să-i farmece cu-a ei dulceață și a lor simțuri să le-aprindă,

Iar eu să râd de ei, nebunii, ascuns în colțul meu stingher,

Văzând cum vraja gurii tale, pe toți de-arându-o să-i cuprindă.

 

Tu râzi de mine când în joacă îmi dai dorita sărutare

Și vezi prea bine cum mă prinde o fierbințeală ca de foc,

Cum tu mă urci  ca fum eteric în lumi idilice-n visare,

Să știu că ziua și clipita mi-o-nveșmântezi într-un noroc.

 

Iar șoapta ta, abia simțită, e adiere de zefir

Când în a nopții dezmierdare te ninge pulberea de stele,

Pe mine ea mă îndulcește cu gust de miere și divin

Și mă desprind de-a lumii soartă, punându-mă în rai cu iele.

 

Îmbrățișați ca două ape, ne-om trece-n clipe lungi de timp

Curgând prin praguri de lumină spre veșnicitul infinit,

Tu fi-vei pentru mine încă al prinăverii anotimp,

Înfiorându-mă de-apururi, ’n-ata urcare spre zenit.

 

Ne ține Doamne noaptea lungă, ori dă-ne din a Ta clipită

S-o risipim în simțuri toată, că niciodată nu-i de-ajuns,

Mi Te-om  mări și mulțumi-ți-om, în ruga noastră veșnicită,

Că am gustat dumnezeirea, ce Tu ne-ai dat-o, pe ascuns.

 

***

Mai simt și-acum îmbrățișarea și dulcea șoaptă de iubire

Ce-nflăcăra a noastre simțuri în petrecuta tinerețe,

Au fost de mult acele clipe, de-adevărată fericire,

Când  ale noastre simțuri toate, dădeau iubiri-atunci, binețe.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019

SE  RISIPEȘTE  NEAMUL

 

Mai de mult, cât țin eu minte din a mea copilărie,

Neamul nost’ era-naintea orișicărui pe pământ,

Ne făleam cu ei, cu moșii, ce-au trăit în vrednicie

Și strămoșilor mai încă le-ntorceam al nostru gând.

 

Țara ne era în toate și-o vorbeam numai de bine

Și-o plângeam când în necazuri era dânsa în nevoi,

După mamă, ea, smerita, pentru mine și oricine

Venea-n rând la cea iubire fiecăruia din noi.

 

Și-apoi satul, cu-ale sale, nu-l dădeam pe lumea toată

Că aici era vecia și întorsul de oriunde,

Ne ținea legați de dânsul, toate cele adunate

În minunea tinereții, ce aicea se ascunde,

 

În aroma primăveri din cea brazdă răsturnată

Și în colbul verii care ne topea-n călduri de soare,

În mirosul fără seamă din gutuia îmbrumată

Și în gustul de sarmale ce pe lume preț nu are.

*

De oriunde doar aicea ne-ntorceam să fim ACASĂ

De oriunde doar aicea ne-adunam la-ceeași MASĂ,

De orinnde doar de-aicea, din a casei  noastre TNDĂ,

Ascultam smeriți chemarea din bătrâna cea COLINDĂ.

 

Astăzi încă m-aș întoarce să mai fiu odat’ acasă,

Să ne povestim cu neamul adunat l-aceeași masă,

Dar de-acum mai câțiva suntem din ce-am fost cândva, odată,

Neam cu nume, vechi pe humă, veșnicie înnodată.

 

Risipiți îmi sunt cu toții prin a lumii sihăstrie,

Înrobiți îmi sunt cu munca, nici pe unde cine-mi știe,

Locul cela de născare îl mai țin în a lor gând,

Tot mai dus în cea uitare și s-o șterge în curând.

 

Când nu e s-avem ACASĂ și nici NEAMUL împrejur,

ȚARA  ni se risipește, gol de face-n al nost’ jur,

Nu mai e în noi tărie, suntem frunze duse-n vânt,

Nume  fără de istorii, loc uitat, pe-acest pământ.

***

Când nici morții nu vă-ndeamnă să-i cătați în cimitire

Și-o lumină să le-aprindeți, să le faceți pomenire,

Dezlegați sunteți de neamul, ce va fost reazem odată

Și de țară, Maica noastră, ce-i de-acum, ÎNSTRĂINATĂ.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie  2019

L-AM   VISAT  PE  EMINESCU

 

L-am visat pe Emisescu într-o mantie de aur,

Serafim, purtând pe  frunte-ai, scânteind coroană-n laur,

Fulgerând prin căi lactee, în întorsul către casă,

Să vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.

 

S-a oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,

Și c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,

Că pe-aici copilăria pașii l-au purtat odată

Prin hățiș de dulce zmeur și de mură neagră, coaptă.

 

Iar apoi, a vrut s-audă, cum izvorul susurând

Stâmpăra cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,

Și-apoi lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,

În prundișul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.

 

În palatul de mărgeane, vălurit  în unduire,

Vrea să vadă ce-a codană îmbătată de iubire

Și  Luceafărul cum noaptea cobora din naltul cer ,

În odaia-n care juna, l-aștepta-ntr-un ungher.

 

Și în tremuratul frunzei, plopilor cei fără soț,

Să ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toți,

Să simțim dumnezeirea cum ne umple de divin

Și ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.

 

Și-n poiana numai floare, păsărele ciripind

Și-n cuibare de pe ramuri puișorii piuind,

Să-i trezească amintirea raiului din astă lume,

Ca-n simțirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.

 

Și în urmă la mai toate, la o margine de mare

Vrea să-și vadă nemuritul cum se trece-n neuitare

Și-ngânat de valul mării, din a sa vremelnicie,

Să ne lase-a lui simțire, într-un rând, de poezie.

 

Noi, să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet

Și-nspre-acol ne ducă pași într-o lacrimă de plânset,

Că s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin și foc,

Și-am rămas  ca noi să-i plângem, urma lui, de noroc.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

August 2019

 

DAR   DUMNEZEIESC

 

Pe întinderea lumescului,

Din-nălțimile cerescului,

Peste firea omenescului,

Aripile îngerescului

Umbra largă și-o întinde,

Lumea toată mi-o cuprinde,

În vrerea dumnezeiescului.

 

El, Tatăl cerescului

Stăpânitorul universului,

Născătorul sfințescului

În piatra mănăstirescului

Și-n sufletul arhiericescului,

Ne-a dat sfânta cea lumină

Să ne dezrobim de tină,

Urmând sfatul  învrednicitului

Din chilia schitului.

 

Lui  să-i dăm dar ascultare

Pentru câte e în stare

Să ne de-a la fiecare

Din a minții dumisale

Dar dumnezeiesc ce-l are,

Boaba cea de-nțelepciune

Ce să facă-n noi minune,

Să întoarcem la altare

Sufletul  în dezbinare

 

15.o8.2019

 

 

BUNĂ  PLATĂ

 

Mai ții minte cele timpuri, când prin căile astrale,

Tot ținându-ne de mână ne făceam bătută cale,

Eu, spunându-ți dulci cuvinte, tu tot dându-mi sărutări

Și, cuprinși de-nfiorarea  trcătoarele visări,

Le trăiam uitând de lumea ceea fadă și soiasă,

Mucezită-n ale sale și-apoi veșnic, mincinoasă.

 

Era timpul tinereții, vîrsta poleită-n  aur,

Când, purtăm cu toți pe frunte, preafăloși cuuni  de laur

Și visam că noi schimba-vom lumea asta-mbătrănită

Și-alta-n locul ei vom pune, mai frumoasă-ntinerită,

Toată plină de iubire, de plăcere și fior,

De dorințe-nfierbțntate, de visare și de dor.

 

Ne-amăgeai Mărite Doamne cu acele dulci plăceri

Ca să credem că viața-i clipe lungi de primăveri,

Timp puțin din ea lăsat-ai, doar așa, pentr-o gustare

Să învețe-a noastre simțuri ca să vezi de ce-i în stare

Tinerelul fără minte cela veșnic visător,

Când îi dai drogul iubiri și Ți-l faci pe veci dator.

 

Toți trăit-am cele clipe de extaz și  bucurie,

Toți trăit-am înălțarea neștiind că o să vie

Altceva de cât  văzut-am în  clipita de visare,

Alceva decât iubire, fericire, bunăstare,

Altceva decât frăție în dorința de mai bine,

Crunt-amară amăgeală și minciună ce tot vine.

*

Neuitata mea iubire, lasă-ți lumea ta știută

Cloacă vie, puturoasă, dezbinată, prefăcută

Și mai hai ca altădată să pornim într-o visare

Prin cerescul lumii noastre, pe știuta cea cărare,

Tu, mi-i da o sărutare, eu plăti-voi însutit

Cu-n șirag de vii luceferi, pentr-o clipa, de iubit.

 

14.08.2019

 

 

MARII  NOȘTRI, SFINȚI  ROMÂNI

 

Zei, ce-mi numărați milenii,  gârboviți de veșnicie,

Învechiți pe tâmpla vremii, sunteți umbra ăstui loc,

A uitat de voi clipita și pierduți în sihăstrie

Îmi sunteți de-acum povestea, unui timp făr’ de noroc.

 

Cine dară vă mai știe din a timpului uitare

Cum ați stat în fala lumii în lăcașul vost’ ceresc,

Cum al vostru cela nume se rostea cu-nfiorare,

Iar mânia voastră încă, era vifor în lumesc.

 

Fost-ați răi cum fost-a omul și-n nărav asemănare

Ați avut cu el de-o seamă, lungi milenii petrecând,

Pofticioși de bunătățuri,  zei nedemni,  făr’ de onoare,

Ne-ați furat feciore încă, de atâtea ori la rând.

 

Între voi nu fost-a pace, ci în fală și-n trufie

Războitu-v-ați într-una pentru-avere și putere,

Ce să-nvețe omenetul, că-n a voastă cea domnie

N-ați ținut cu adevărul, ci v-ați pus a voastră vrere?

 

Pieritoarea voastră lume, s-a topit în cea  uitare

Și în locul  ei venit-au sacerdații  înțelepți,

Marii preoți, învățații,  ce cu-a lor iluminare

Fostu-ne-au Christoșii noștri, ceia buni, cinstiți și drepți.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Grupaj liric” →

PIERDUTA  CLIPĂ

 

Parcă nu-i nimic pe lume să ne-mbucure, să-mbune

Viața asta tot mai tristă, mai săracă și mai seacă,

Să ne-aducă o speranță, că de-acum or să se-adune

Zile poate mai frumoase, ce la suflet o să-i placă.

 

Pân-atunci, tot scormoni-voi în cea tainiță de gând

Unde clipa tinerețe  pusă-i bine  la păstrare,

Și cu ea mă-ndulci-voi seri întregi tot rând la rând

Aducând din cele vremuri ,vii  plăceri și-nfiorare.

 

Toți păstrăm în gândul nostru  timpul raiului de miere,

Când înmugura iubirea într-o clipă de noroc,

Când o ținere de mână îmi era reînviere

La simțirea ce de-odată  se făcea pară de  foc.

 

Și-apoi Doamne, din săruturi noi gustam dumnezeire,

Înălțare  spre cerescul de frumos și de lumină,

Pic de lacrimă pe suflet, boabe dulci de fericire

Ce le-am pus, ne fie taină, pentru vremea ce-o să vină.

 

Și în câte nopți cu lună nu ne spus-am jurăminte

Din a inimii  pornire, toate find adevărate,

Noi credeam  atunci c-or ține toate vremile-nainte,

Că au fost din suflet spuse, în cuvinte preacurate.

 

Viața însă vrut-a altfel să ne facă cea cărare

Și-am pierdut clipita care raiul datu-ne-a pomană,

Altfel fost-a soarta noastră, altul drum la fiecare

Rămânând în două inimi, o ne-nchisă, veșnic rană.

*

De-asta noi, spre coada vieții, ne re-ntoarcem rând pe rând

Retrăind pierduta clipă din cel rai al fericirii

Și cu sufletul smerelnic, sub o geană  lăcrimând

Depănăm dulcea poveste, a-nceputului iubirii.

 

Nu lăsați vă scape clipa, ceea singura curată

Ce odat’ v-a dat-o viața să-i știți gustul la divin,

Tot ce-a fost după aceea, n-a mai fost ca altădată,

Ci un vin carete-mbată, dar având în el, pelin.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

5 august 2019

AVEREA  MEA

 

Mă-ntreabă unii, alții, cât e a mea avere?

Cât case, bani și aur și câtă am putere?

Eu le răspund la-aceștia, s-audă și să știe

Că am, cum n-are nimeni, de-acuma în vecie,

Pământul tot cu toate, hotar, până la stele

Și încă de acolo ce-i dincolo de ele,

Luceferii în roiuri și universuri toate,

Lactee căi solare, genuni întunecate

Cuprinse-n necuprinsul cel fără de hotare,

Așa, ca mine altul, avere nimeni  are.

 

Vă dau la toți din dânsa că sunt mărinimos,

Ce parte vreți?  din față, din mijloc ori din dos?

Așa mai către soare? sau poate-un loc umbrit?

Mai sus, pe Coasta lumii acolo-n Continit?

Sau paoate mai la vale, prin Căile Lactee

Că am pogoane multe, prin locurile cele.

Primiți-le ca daruri, cu vise le arați,

Cu boabe de iubire la rând le semănați,

Să crească holde mândre pe-ntinsele câmpii,

Să-mi înflorească locuri ce fostu-mi-au pustii.

Vă dau, dacă mi-ți cere și cea din urmă stea,

De-aveți voi drag de dânsa și mult vă va plăcea,

Împart a mea avere la prieteni,  la dușmani

S-o aibă pe vecie și nu le cer nici bani,

Sărac de voi rămâne, bogat voi fi să știu,

Să faci mereu un bine, nu-i nici-odat  târziu.

 

Așa c-a mea avere, cu voi o împărțesc,

Vă dau egală parte, așa cum e-n frățesc,

Voi grijă doar de dânsa s-aveți pe veșnicie,

S-o țineți ne-nierbată, în bună vrednicie,

S-o înmulțiți în toate în cinste și-n iubire,

S-aveți voi după dânsa, aleasă fericire.

 

 

ÎNCEPUT  DE  TOAMNĂ

 

Dintr-un început de toamnă

Am să fac sfântă icoană,

Să o pun de închinat,

Zi de zi de sărutat.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →

Știți satul fără hoți și fără câini

În care-n zi se trec doar două pâini?

În care s-a uitat gustul la bere

Și nu mai este râvnă la avere?

În care nu-i mai colb pe ulicioară

Că-s înierbate toate și-s în rouă?

Iar strugurii se uscă sus, pe casă,

Că nimănui de ei nu îi mai pasă?

În care turma paște prin grădini

Că locul e de-acuma plin de spini?

În care nu e ceartă, nu se-njură

Că s-a uitat de mult ce-i aia ură?

În care-i liniște și pace preacurată

Că nu-s copii în larmă ziua toată?

În care clopotul îmi bate-odată-n an

Și în cutia milei, nu-i un ban?

În care urma carului cu boi

E-n amintirea ce-o purtați cu voi?

 

Nu mai mugește-o vită înjugată,

S-annămolit fântâna cu găleată,

De mult pe-aici nu scârție-o portiță

Că-i îmbrăcată toată-n foi de viță,

Bețivi nu sunt, că nu-i mai sfânta crâșmă,

Iar școala s-a hâit cu ani în urmă,

Copii nu îs nici măcar de-o colindă

Să mi-o înalțe către cer, din tindă,

Povești nu spune nimeni că-s uitate,

Precum de-acuma-s vechile păcate.

 

Ce-i satul ăsta? Satul cu bătrâni,

Fără de hoți și câini fără stăpâni,

Ei îmi trăiesc cea ultimă clipită

Rememorându-și vremea de ispită,

Când satul lor avea și hoți și câini

Și n-ajungeau l-amiază două pâini,

Când viața pe aici era frumoasă

Că soarta lor era mai norocoasă,

Când erau nunți tomnite la-nserat,

Și-n ierni copii mergeau la săniat,

Când toamna te-mbia cu mere coapte

Și din sudoarea ta aveai de toate.

 

Acuma-i ca o toamnă  îmbrumată

În suflete și-n viața asta toată,

Iar când pe-aicea viața s-o sfârși,

Nici numele la sat nu-l vom mai ști.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

30 Iulie 2019