Mircea Dorin ISTRATE: Bătrânii singuratici (poeme)

BĂTRÂNII SINGURATICI

Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal,

Bătrânele case de-acuma rărite,

Au vieţile-n ele ajunse la mal,

Sărace, puţine, spre Domnul grăbite.

E-o linişte stinsă, topită-n visare,

Cu valul se duce de-acuma şi piere,

Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare,

Te-apasă, te frânge, te umple-n durere.

Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi

Sfârşite fiinţe cu sufletul rană,

Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi

La Domnul să urce, să-i steie în strană.

Făcut-au ei umbră destul pe pământ,

Răcit e cuibarul cu puii plecaţi,

Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt,

Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi.

I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim

Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă,

Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim,

Şi-un nume mai ştergem pe uliţa strâmtă.

Din scursele veacuri mereu înspicaţi

Ei urmă lăsat-au aici înstelată,

Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi

Că neamul se naşte, şi moare pe vatră.

N-AŢI MAI DAT PE-ACASĂ

N-aţi mai dat pe-acasă, voi de-un neam cu mine,

Un lichiu cu prune buna să vă facă,

Să vedeţi cuibarul unde fost-a bine,

Să gustaţi dulceaţa laptelui de vacă.

Să dormiţi în şură coperiţi cu stele

Pe un pat de iarbă, pernă de mohor,

Să vă ispitească visele rebele

Cu iubiri uitate ce v-au dat fior.

Un Serai vă facă fluturii de noapte,

Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână,

Greierii vă-ncânte ţârâind în şoapte

Şi-un sărut pe gene, somnul să vă pună.

Aerul vă-mbete cu aroma-i tare,

Câmpul, ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi,

Clopotu-n biserici cheme-vă-n altare,

Preotul strunească ale voastre patimi.

Iertăciuni să-mi cereţi de la ţintirime

Unde-şi dorm vecia cei cu nenoroc,

Într-un gând să puneţi vorbele de bine

Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc.

Doar aşa-ndulci-veţi neamul cu iertare

Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost’ nume,

Că de-o vreme satul în tăcere moare

Prea scăzând în toate, părăsit de lume.

***

Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare

C-aţi trecut pe-aicea, timpul să vă ştie,

Puneţi la troiţă muc de lumânare

Rugă-iertăciune, pentru veşnicie.

Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare

Îngropată-n suflet pentru veşnicie,

Puneţi la troiţă muc de lumânare

C-aţi trecut pe-aicea timpul să vă ştie.

ÎNTORSUL ÎN TRĂIRI

Tu satule m-aşteaptă că vin degrab-acasă,

Că e târzie vremea şi-o iarnă parcă-mi vine,

Iar sacul vieţii mele e greu şi mult m-apasă

De faptele făcute, de rele şi de bine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Bătrânii singuratici (poeme)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Stihuri

ÎNCHINĂCIUNE

Coborând închinăciunea la piciorul Crucii Tale

Îmi pun sufletul în ruga cerșetoare de iertare,

Tot rugându-Te Hristoase să mă pui pe a Ta cale

Și prin iadul de păcate să îmi faci, dreaptă cărare.

Să mă scoți din vălmașagul lumii ăstei la liman,

Să mă ții sub a ta umbră de noroc măcar un an,

Să îmi dai un bob speranță că va fi de-acum mai bune

Și apoi mă lasă slobod, până vin Doamn, la Tine.

Sunt prea slab, Mărite Doamne și la multe eu tânjesc,

Iar păcatele din lume mai mereu m-ademenesc,

N-am pătruns eu înțelesul jertfei tale de pe Cruce

Și nici vorbele-nțelepte știe-mi mintea un’ s-apuce.

Așadară, eu, nimicul, dacă vrei a mea salvare

Pune-mă la cazne grele până cere-oi îndurare,

Până Văd că eu sunt răul, nu aceia din prejur,

Până Șimt că Tu ești Cale și-Adevărul cela pur.

Mulți sunt Doamne ca și mine și mereu se înmulțesc,

Mulți pierdut-au Calea Dreaptă și de-acuma rătăcesc

Prin pustiul de păcate, mare-ntins, cât o vecie,

Întinat cu toate cele, unde-om fi, nevrednicie.

De-asta lumea este reuă, singuratică și dură,

Mincinoasă și făloasă, trădătoare, rea de gură,

Că n-a înțeles cea jertfă ce-ai făcut-o cu iubire

Să ne pui în noi Mărite, boabă de dumnezeire.

Să ne-areți că jertfa-ți sfântă dădătoare-i de iertare,

Că în noi avem tărie cât e muntele de mare,

Că putem schimba cea lume îndreptată spre pieire,

Dacă-n noi va fi destulă, simțitoarea cea Iubire.

Ea schimbarea lumea toată și mai bună o va face,

Unde vom trăi cu toții bucuroși și-n bună pace,

Doar să vrem s-alegem calea ce Tu Doamne-o tot arăți,

Și ne-ndemni pe ea să mergem, nu doar uni, ci cu toți.

Va fi greu, dar încerca-vom, ca din răul omenesc,

Tot urmând a Tale-ndemnuri s-avem cale spre ceresc,

S-arătăm că a Ta jertfă ce-ai făcut-o pentru noi,

E suprema dăruire și temeiul vieții noi

SCHIMBUL

Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,

În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,

Fulgerări îmi scăpărară, când, slobost-a el sudalma

Că un nimeni, pământescul, din cuibarul lui de lut,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Stihuri” →

Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume

Se spune și pe bună dreptate, că veșnicia s-a născut la sat, pentru că satul este cuibarul în care dintr-u începutul viețuirii noastre neamul acesta s-a adunat, s-a înpuit, s-a mărit și s-a rărit după cum nemernicia unor timpuri au trecut peste el. De ce a rămas mereu în matca lui? Pentru că aici oamenii erau legați unii de alții prin nenumărate fire: erau neamuri, erau buni vecini, aici se legau familiile, în huma lui se veșniceau moșii și strămoșii lor, hotarul le dădea de îmbucat.

Aici timpul se măsura din sărbători în sărbători creștinești, aici se respectau datinile și obiceiurile locului, aici se trăia în umbra crucii, aici se viețuia în cinste, în curat, în respect pentru muncă. Aici pruncii învățau bunacuviință, smeritul și purtatul în fața celor mari, trebuind a fi harnici și ascultători, să învețe carte atât cât să le fie de folos. Viața omului era trăită într-o muncă nesfârșită din iarnă-n iarnă, pe hotare, în gospodărie, cu puține zile de slobozenie: o duminecă, o nuntă, un botez, o înmormântare , o zi de sărbătoare. Atunci omul se veselea, se amărea, se întâlnea cu semenii, se povesteau.

Din sat se mergea la armată, la război uneori, pentru a-și apăra neamul și pământul pe care îl știau a fi a lor din moși strămoși și tot aici se înturnau dacă norocul îi mai ținea în viață.

Puțini dintre copii se învredniceau a merge la înalte școli ca să se înnobileze cu știința de carte și să se domnească mai apoi. Aceștia învățau pe rupte pentru a-și mulțumi părinții și neamul care se înnevoiau a-i ține pentru a se face oameni. De aici ne-au venit în timp toate mințile noastre mari și luminate care au ridicat în fală și mărire mereu această țară.

Trăind în umbra veacurilor, din totdeauna viața satului a fost grea, cu multă osteneală, cu puține bucurii, la voia lui Dumnezeu și a vremilor care au trecut peste el, dar măcar aici se trăia în curățenie morală, în cinste și în respect.

Ce este acum satul românesc? În foarte multe cazuri el este tot mai împuținat și îmbătrânit peste măsură, fără vlagă, dezorientat, neputincios, bolnav, trăitor ca într-o continuă agonie, cu hotare tot mai pustiite, cu case tot mai rărite, fără copii, fără bucurii, fără cine a mai duce mai departe un colind, nu joc, o cântare, un obicei, o datină străbună. Nu mai are cine învăța aici ce e cinstea, respectul, bunacuviință, smeritul, hărnicia, pentru că cei care ar trebui să o facă sunt pe la orașe, ori prin alte țări străine unde se fură, se omoară, unde omul se înrobește, unde nu mai e necesară știința de carte, unde tineretul este tot mai analfabet, mai obraznic, mai arogant, mai apucător la alte năravuri, mai îndulcit cu toate păcatele lumii.

În satele care au mai rămas întregi s-au închis școlile dar s-au deschis barurile, s-au împuținat numărul creștinilor închinători pe la sfintele altare, dar a crescut numărul celor care își uită nopțile prin discoteci, aici se fură și se tâlhăresc bătrânii ziua în ameaza mare, lenea și nemunca sunt la vedere. A secătuit așadar izvorul cel limpede și curat care a adăpat de veacuri veșnicia satului românesc. S-a înnămolit încetul cu încetul șipotul cel dădător de viață, de speranțe și de toate învățămintele cele mari și bune transmise rând la rând, neam după neam, din tată-n fiu, spre neuitare Am pierdut, în bună parte, credința cea adevărată născătoare de virtuți, dragostea de neam și țară, de pământul care ne-a ținut viețuirea pe huma sa, bunătatea și curatul sufletului românesc.

După toate astea putem spune, cu părere de rău, că veșnicia nu se mai naște la sat, că mai de grabă satul, cel care a fost până mai ieri cuibarul lumii, s-a întors din drumul său cel suitor și mergător înainte, în spre pierzanie, în spre pustiire, sufletul său golindu-se, secătuindu-se încetul cu încetul de toate cele mari, bune, adevărate, care i-au dat până acum statornicie și putere. Asta o vedem cu toții și o simțim, mai ales noi care am fost printre ultimii pe care satul i-a făcut oameni și care acum, în tremurul unei lăcrimate pleoape, în clipa unei aduceri aminte, îi simțim neputința, zbaterea, clipa nedorită care se apropie. Vor rămâne ulițele tot mai prăfuite , mai triste și mai însingurate, vor ră Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Satul meu, buric de lume” →

Mircea Dorin ISTRATE: Lumea mea, de început

Motto:

E întomnată vremea ca cea viață,

Ce-am tot lungito-n umbră de noroc,

Ce e-nainte, e ascuns în ceață,

Ce e-napoi, s-a ars,’n-al vieții foc.

-variantă-

Tot suit-am, coborât-am, îndelung pe-a vieții cale,

Bucuratu-m-a ursita, întristatu-m-a cu jale,

Datu-mi-a învățătură și în vreme m-a domnit,

Iar cît e după silință, ea, în fală m-a suit.

Ca la toți mi-a dat de toate, adunate, bune, rele,

Să le simt dulceți și-amarul, liniștite și rebele,

Mi-a umplut copilăria cu plăceri adevărate

Ce-au rămas în a mea minte, cum au fost, nevinovate.

Și acum mai simt c-atunce așteptata primăvară,

Cu miros de re-nviere, când, cu inima ușoară

Culegeam din Bercul nostru ghiocei și viorele

Iar sub bolți de pomii în floare, aveam raiurile mele.

Mai apoi, din tinerețe, țin și-acum luare-aminte

Primele iubiri curate pe atunci îmbobocite

Și codanele frumoase dornice de-mbrățișări,

De săruturi îmboldite de a inimii chemări.

Doamne, raiu-ți de poveste coborât-a pe pământ,

Când, sub bolți scânteietoare noi eram un singur gând,

Iar a noastre inimi două se legau prin jurăminte,

Mari, frumoase, ’nălțătoare, cu-n sărut pecetluite.

Prea puțin-a fost cea vreme de curat și de frumos

Și prea scurt-a fost clipita din cel timp prea furtunos,

Când se cuibărea divinul într-o lungă-mbrățișare

Și dulceața gurii tale, mi-o dădeai c-o sărutare.

Cum trecut-au cele timpuri de smerit și de-adevăr

Și-alte-n rând apoi venit-au cu atâtea amânări,

Ce mințitu-ne-au într-una viața asta depănată,

Prin nevoi ce de o vreme, parcă nici nu se mai gată.

De-asta azi, când mai aproape-i timpul meu de cel sfârșit

Tot mă-ntorc cătând în gându-mi vremea care m-a vrăjit

Și din ea tot gust dulceța clipei cele de-nceput,

Unde-n raiul meu de-atuncea, lumea-ntreagă a-ncăput.

ÎN VREMILE DE DULCE FERICIRE

Când vreți să fiți în lumi de fericire

Și să scăpați de viața mincinoasă,

Întoarceți-vă-n vremi cu preaiubire

Din tinerețea voastră norocoasă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumea mea, de început” →

Mircea Dorin ISTRATE: Am rătăcit cărarea (poeme)

AM RĂTĂCIT CĂRAREA

Mărite Doamne, văd că ne-ai uitat

Și n-avem loc sub umbra Ta-nsfințită,

Tu gândul de la noi ți l-ai mutat

Și ni-e cărarea vieții pustiită.

Știm că a noastră vină este toată,

Că suntem păcătoși, nevoie mare,

Că al Tău chip și-a Maicii înrămată

Nu-l sărutăm cerându-ne iertare.

Ne-au ispitit păcatele mai toate,

Ne-ademenesc plăceri prea vinovate,

Averea și puterea o vrem frate

Și vrem mărire-n viață-n tot și-n toate.

Suntem de capul nostru și nu-i bine,

Pe lume noi ne credem cei mai buni,

Nu vrem închinăciune la nici cine

Și suntem aroganți, mișei, nebuni.

Ne-am depărtat de buna-nvățătură

Ce moși o știau de la strămoși,

Azi învățăm minciuni și punem ură

Să fie-n vorba noastră, de făloși.

Al nostru neam și țara nu ni-e dragă,

O facem de rușine mai mereu,

Ne știu tâlhari mai toți din lumea largă

Și am uitat de Bunul Dumnezeu.

Opriți-vă! că vremea e târzie

Și-ați rătăcit cărarea strămoșească,

Se rușinează morții de sub glie

De cum purtarea voastră-i nefirească.

Nimic pe lume nu-i fără Măritul,

Nimic nu faceți fără voia Lui,

Din bezna minți căutați zenitul

Și ocrotiți veți fi, de Dumnealui.

VREME – POVESTE

Cuprinsu-v-am timpul în ornic de lut,

Să dau cum tot vrut-am un nou început

La viața aceasta mereu trecătoare,

Ce iute se scurge și iute îmi moare.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Am rătăcit cărarea (poeme)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Versuri

ULTIMA-NCERCARE

Mărite Doamne, ruga nu ne-o-auzi?

Ori de acum te-ai săturat de noi?

Că-n viața asta datu-ne-ai nevoi

Ca sub povara lor să ne scufunzi?

Te-am supărat, o știm, de-atâtea ori,

Tu încă ne-ai iertat tot rând la rând,

E drept, prea mult nu te-am ținut în gând,

Și la păcat rămas-am iar darori.

Suntem prea slabi, nevolnici, păcătoși,

Tot cerem amânări de mii de ani,

Te-am tot uitat și credem doar în bani

Și de avere suntem prea setoși.

Amână-ne temuta judecat,

Mai iartă-ne odată, că Tu poți,

Ne-nfricoșează viața la mai toți

Să vezi de ne-om schimba, măcar odată.

De nu va fi așa, mai vino iară

Și judecă-ne aspru să simțim,

C-așa nu-i chip de-acum să mai trăim

Și că e musai, iarba rea să piară.

Cei ce-s cu Tine, veșnic iubitori

De a lor semei și de lumea toată,

Smeriți, cucernici, blânzi și iertători

Adună-i Doamne, pune-i laolaltă

Și dă-le loc de rai în pământesc

Și-apoi cu ei, cea lume-o renoiește,

Și-n suflete de-apururi îmi clădește

Doar ce e bun aicea-n, omenesc.

CUVÂNTUL POEZIEI

Poete drag, tu lumii-i ești dator

Să scrii ce simte ea și o-nfioară,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Versuri” →

Mircea Dorin ISTRATE: Pierduta lume (2)

Fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei. Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace, nucii cei bătrâni de pe Coastă, pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii, frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrişorului veşnic verde, toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.

Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.

În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi.

Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la munte, după ce neaua se aşternea peste pământul îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.

Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.

Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmaşi ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pierduta lume (2)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Nostalgii…

NOSTALGIE DE TOAMNĂ

Eu sunt cocorul călător, ce-mi las cuibaru-n miez de toamnă

Și nimănui rămas dator, mă duc că inima nă-ndemnă,

Spre alte zări cu cald și soare, cu zile lungi și nopți tihnite,

Că am simțit pe-aici schimbare, în serile de-acum răcite.

Vă las pe toți în vânt și ploaie și-n brumele ce-albesc câmpia

În tremurul de plopi ce-nfruntă cu bărbăție vijelia,

În ceața sură, lipicioasă, ce-n dimineți ascunde valea,

Cuibarul meu din stufărișuri și-ncurcă omului cărare.

Mă duc să stau, cum stați cu toții, la meritata mea odihnă,

În soare cald, s-o am alături pe barza, buna mea vecină,

Și-apoi, când simt și-acol’ răcoare, voi ști să mă întorc n-apoi,

Că e sosit atuncea timpul, să fiu alăturea de voi.

Așa-mi țin viața mea cea scurtă, în aste câteva plimbări,

Mereu în cald să fiu că-mi place, pe-un țărm la margine de mări,

Aici la voi îmi e cuibarul și-mi vin pe lume-ai mei urmași,

În alte părți îmi fac odihna, având statut de, chiriaș.

Când mi-ți vedea pe cer în cârduri, ducându-mă spre soare-apus,

Să știți că vara cea fierbinte e vis de-acuma și s-a dus,

Din fâlfâirea mea de aripi, vă fac un semn, de bun-rămas,

Spunându-vă de-acol’, din ’nalturi: Ne revedem, pe la Ispas!

De-acum te-ai dus vâslind prin ceruri, cocorule, tu prieten drag,

Te-am urmărit cum pieri în zare, înlăcrimat din al meu prag,

Mă rog la ceruri fie-ți bine, ca să te-ntorci curând la noi,

Să-mi ții ’nălțatul în visare, că fără tine, suntem goi.

PREGĂTIRI DE LUNGĂ IARNĂ

Scânteind în bobi de aur, apa-n vaduri clipocește

Și pescuții, cât un deget, îmi fac valuri ne-ncetat,

Pe o trestie-arcuită, un gândac se tot gândește

Cum s-ajungă până-n seară, hăt pe malul celălalt.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Nostalgii…” →

Mircea Dorin ISTRATE: Nesfârșitul timp (poeme)

De-aș fi cea-n urmă frunză, ce cade dintr-un pom

În toamna care vine cu pași ca de felină,

Aș regreta amarnic, că sub zăpezi, în somn,

Voi trece-n veșnicie în iarna ce-o să vină.

Orice aș fi în lume, odată tot se gată

Că începutu-n sine îmi are-n el sfârșit,

Speranța-mi stă-n ideea, ce de acum mă-mbată,

Că timpul n-are moarte, că-i veșnic, infinit.

Greșit! Îmi spune-o voce ce-mi țiuie-n ureche,

Greșită judecată de minți neștiutoare,

Voi îmi trăiți clipita din timpuri nepereche,

Ce-n nesfârșit renaște, din ultima ce moare.

Acesta-i nesfârșitul, o moarte și-o-nviere

În fie-ce clipită ce-mi vine rând la rând,

Perpetuum viață-moarte și-apoi o re-nviere

E-n orișice secundă, pân’ nu se știe când.

De zilele milenii v-ar fi în viața voastră

Atunci poate simți-veți că timpu-i mărginit,

Că ați trăit secunda din el cu viața voastră

Și că a lui lungime voi poate i-ați simțit.

Așa, fără simțire viața vi se pare

Că-mi curge neoprită în timp fără sfârșit,

Ea-n trecerea clipitei, se termină, îmi moare

Și-n alta îmi renaște mereu, la infinit.

BATĂ-TE NEVOILE

Toamno, pentr-un strugure

Pe aripi de fluture,

Ai venit să ne- amăgești

Cu știutele-ți povești

Sus pe dealuri, n-ata urmă

Îmi lăsat-ai cuib de brumă

Iar în nucul din cea vie

Frunză galben-arămie.

Mi-ai pălit floarea-n grădină

Și îmi zici că nu ai vină?

Și-apoi nu tu, cine oare

Îmi gonește-n cer cocoare?

Dai la schimb un coș cu mere,

Ceva prune, ceva pere,

Grâu să am de pâine-n iarnă,

Brânză, ceapă pentru slană,

Prune dulci și parfumate

Și gutui ce-s îmbrumate

Și-un butoi cu vin-pelin,

Dar eu zic, că e puțin,

C-ai luat ce-a zi cu soare,

Lungă, caldă-mbietoare,

Lunca toată înflorită

Și pe-a mea, dulce iubită

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Nesfârșitul timp (poeme)” →

Mircea Dorin ISTRATE: De mă ții în al tău gând

DE MĂ ȚII ÎN AL TĂU GÂND

Prin cotloanele din minte tot ascuns-ai de uitare

Clipele din vremi trecute, calde, dulci, mângâietoare,

Ce ți-au bucurat în vreme clipa vieții și simțirea

Și de-aceea-s bine puse să-ți trezească amintirea,

Când a anilor șiraguri se lungesc în adunat,

Și-n oftat tu spui nostalgii: Ce-a trecut nu e păcat !

Vremi trecute-ți stau sub frunte, bineascunse, adormite,

Sunt bănuții cei de aur din comori neprețuite,

Ce le ții fără vreo pază în căușul minții tale

Să plătești vreo bucurie vieții când o ia la vale

Și s-apropie sfârșitul, că destul a fost să fie

Pe aici, fără oprire, prin această lume vie.

Ce-ai acolo-n cele taine, numai minte ta îți știe

Câte încă adunat-ai să le ai pentru vecie,

Sunt și bune, sunt și rele, mai de toate-amestecate

Și iubiri trăite-n taină și nespusele păcate

Ce făcutu-le-ai pe calea vieții tale trecătoare

Și le duci mereu cu tine, până fi-vei pe sub soare.

***

De mă ai în bobul minții și pe mine-n al tău gând

Și de-n seri neadormite tot mă scoți de-acol pe rând,

Îndulci-ți-oi visul nopții cu nespusele păcate,

Să trăiești mai înc-odată, clipe lungi, înfiorate,

Să te vezi, în locul tainic iar sorbind de-acum divinul,

Desfătând a tale simțuri, cu ce-a fost atunci, sublimul.

Ține dar în gând iubirea, cea din anii tinereții,

Mierea vremii de atuncea, când dădeam binețe vieții,

Doar atunci a fost simțirea cea curat-adevărată

Ce de-atunci nu întâlnit-ai pe cărarea vieții toată.

Pune-o taină-tăinuită, într-o boabă lăcrimată

Și cu ea să-mi treci cea lume, în vecia neumblată.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Septembrie 2019