ÎNCHINĂCIUNE
Coborând închinăciunea la piciorul Crucii Tale
Îmi pun sufletul în ruga cerșetoare de iertare,
Tot rugându-Te Hristoase să mă pui pe a Ta cale
Și prin iadul de păcate să îmi faci, dreaptă cărare.
Să mă scoți din vălmașagul lumii ăstei la liman,
Să mă ții sub a ta umbră de noroc măcar un an,
Să îmi dai un bob speranță că va fi de-acum mai bune
Și apoi mă lasă slobod, până vin Doamn, la Tine.
Sunt prea slab, Mărite Doamne și la multe eu tânjesc,
Iar păcatele din lume mai mereu m-ademenesc,
N-am pătruns eu înțelesul jertfei tale de pe Cruce
Și nici vorbele-nțelepte știe-mi mintea un’ s-apuce.
Așadară, eu, nimicul, dacă vrei a mea salvare
Pune-mă la cazne grele până cere-oi îndurare,
Până Văd că eu sunt răul, nu aceia din prejur,
Până Șimt că Tu ești Cale și-Adevărul cela pur.
Mulți sunt Doamne ca și mine și mereu se înmulțesc,
Mulți pierdut-au Calea Dreaptă și de-acuma rătăcesc
Prin pustiul de păcate, mare-ntins, cât o vecie,
Întinat cu toate cele, unde-om fi, nevrednicie.
De-asta lumea este reuă, singuratică și dură,
Mincinoasă și făloasă, trădătoare, rea de gură,
Că n-a înțeles cea jertfă ce-ai făcut-o cu iubire
Să ne pui în noi Mărite, boabă de dumnezeire.
Să ne-areți că jertfa-ți sfântă dădătoare-i de iertare,
Că în noi avem tărie cât e muntele de mare,
Că putem schimba cea lume îndreptată spre pieire,
Dacă-n noi va fi destulă, simțitoarea cea Iubire.
Ea schimbarea lumea toată și mai bună o va face,
Unde vom trăi cu toții bucuroși și-n bună pace,
Doar să vrem s-alegem calea ce Tu Doamne-o tot arăți,
Și ne-ndemni pe ea să mergem, nu doar uni, ci cu toți.
Va fi greu, dar încerca-vom, ca din răul omenesc,
Tot urmând a Tale-ndemnuri s-avem cale spre ceresc,
S-arătăm că a Ta jertfă ce-ai făcut-o pentru noi,
E suprema dăruire și temeiul vieții noi
SCHIMBUL
Umbra gândurilor sale, sprijinindu-se de-a valma,
În toiagul veșniciei din cerescul Lui ținut,
Fulgerări îmi scăpărară, când, slobost-a el sudalma
Că un nimeni, pământescul, din cuibarul lui de lut,
Sfătoșit și-n mare fală, chiar în cale lui s-a pus,
Într-o zi de vară lungă, când era pe la apus.
El nimicul, ocoș mare, rupt în două de la coasă,
Obosit nevoie mare, stă în drum privind spre sus
Și-n năduf întreabă dânsul, sprijinit și el în coasă:
Tu, de ce nu vii Mărite, să m-ajuți să gat hotarul
Că acum e săptămâna de cănd tot îmi trag amarul
Și în loc să se sfârșească, Tu-mi lungești în zi calvarul?
Dă-mi putereaTa cerească, măcar pentr-o zi de muncă
Să cosăsc postăți de-a rândul sus pe Coastă, jos în luncă,
Să am fân cât voi la iarnă, pentru cele dobitoace,
Și apoi, sătul de toate, chiar că mi te las în pace
Și voi boierii ca Tine, zile-ntregi, cât n-am ce face.
Zi-sa bine ostenitul cel sătul de-atâta muncă?
Spua lui, pe Preamăritul, pare că îl cam încurcă
Și atunci, la cel muncitul, El, îi spune răspicat:
Bine, fie, schimb să facem, ca să vezi de nu-i păcat
De ce-ți iei pe cap de-acuma și în urmă ai lăsat.
Și ajuns-a el, nimicul, Domn pe lumile de sus,
Pe lățitul fără margini de la răsărit l-apus,
Pe-adâncimi ce nu au maluri și pe timpul nesfârșit,
Și atunci văzu sărmanul, cum în clipe, înzecit,
Lumi se nasc din mai nimica și mor alte înmiit
Și-n genuni se sorb de-apururi înroite albe stele,
Iar din tainice izvoare alte curg în loc la cele,
Înroșind și înnegrindu-mi cerul lumilor de sus
Într-o zbatere nebună, mai pe față, mai pe-ascuns.
Ș-apoi peste tot războaie între lumi înnebunite,
Zguduind tot universul pe lungimi nemărginite,
Prăvălind bucăți de lume în doar câteva secunde,
Lăsând goluri nesfârșite, mute, oarbe, negre, surde.
Cum să ții în frâu atâta lungă, mare, veșnicie?
Cu să stâmperi cela haos, ceea mare nebunie?
Cum să limpezești întinsul cela fără de sfârșit?
Cum să ții în mână totul, cela fără de oprit?
*
Ia-ți Tu, Doamne, înapoie lumea Ta, că prea-i de muncă,
Dă-mi napoi mie truditul liniștit, acol, pe luncă,
Și mai dă-mi vre-o două zile îndoit să am de coasă
Că am vrut să fiu ca Tine, pân’ puterile mă lasă.
Liniște-i pe-aici Mărite, nu ca-n lumile de sus,
Frumuseți îmi sunt în toate cum în vorbe nu-s de spus,
Greu ne e, dar greul trece și-n plăcuta fericie
E tot binele din lume, ce a fost și ce-o să vie.
Iartă-mi Doamne îndrăzneala că am vrut să fiu ca Tine,
Mare, tare și-n putere tot mărindu-mă pe mine,
Locul Tău e sus în ceruri, al meu Doamne-n pământesc,
Tu pe cap îmi ai vecie, eu o clipă ostenesc,
Și de-aceea pentru asta, încă Doamne-ți mulțumesc.
Mircea Dorin Istrate
Președintele Ligii Scriitorilor
Filiala Mureș