Fost-am şi eu odată, cândva, demult, într-un timp de aur pe care gândul meu cel obosit începe de-acum să-l scape tot mai des în ceaţa uitării, un copil neastâmpărat şi zburdalnic care, înmuia în miezul verilor ce se topeau la căldura soarelui, clipa veşniciei. Eram pe-atunci nimicul cela fără de griji, pus mereu pe furat clipe de adâncă frumuseţe şi neplătite plăceri din neasemuitul rai al copilăriei. Ale mele erau atunci toate roadele pe care Domnul le-a dat pe pământ: strugurii îmbietori ai viilor de pe dealurile care străjuiau satul meu, cuprinzându-l ca într-un cuibar de linişte şi pace, nucii cei bătrâni de pe Coastă, pomiştea popii cu merii cei văratici şi perele zemoase şi dulci ca un sărut de fetişcană, care cu parfumul lor îmbietor mă îndemnau la păcatul furăciunii, frăguţele din Continit ce-şi împleteau aroma lor suavă, vaporoasă cu cea a cimbrişorului veşnic verde, toată mura cea neagră odihnind în soare pe maluri de Târnavă, pepenii burduhănoşi din grădinile vecinilor, iar la sfârşit de an, pruna şi gutuia îmbrumatelor toamne de care eu, nesătulul lumii, nu m-am săturat niciodată.
Şi aşa se face că, de la o vreme mă văd din ce în ce mai des în oglinda cea făcătoare de tainice minuni ale timpului, ducându-mă tot mai grăbit şi nerăbdător înspre vremea copilăriei mele, ca să fiu alături de ceilalţi de-o seamă cu mine, nebunaticii aceia păcătoşi, curaţi şi sfielnici cu care am împărţit toate bucuriile lumii de-atunci.
În moliciunea dogoritoarelor verii, noi, o mână de copii, leneveam uitaţi de timp pe malul molcomei Târnave la vechiul gat, în umbra unor sălcii plângătoare, ori pe mal, lăsând fierbinţeala nisipului să ne mângâie trupurile toropite de căldură. Acolo era raiul nostru cel de mare taină care ne atrăgea pe toţi ca un magnet, acolo timpul trecea pe neobservate, acolo se legau şi se dezlegau primele iubiri nerostite ce înmugureau frumos şi firesc, acolo era lumea aceea pe care încă de-atunci am ascuns-o cu grijă în ţandăra unui gând curat din mintea şi inima fiecăruia dintre noi.
Şi când fierbinţeala voluptoasei veri se mai stingea un pic, venea la rînd, în necurmata scurgere a vremii, toamna, cea care, în tremurul pomilor dezgoliţi de vântul vagabond care cutreiera zile şi nopţi la rând peste noi şi lume, aducea cu ea mult prea zgribulita tristeţe. Atunci sufletul nostru se răcea şi se sleia la fel ca şi cuibul brumelor de pe vânturatul Continit, iar când la urmă de tot, după ce treceau prin margine de sat toate turmele coborâtoare de la munte, după ce neaua se aşternea peste pământul îngheţat, atunci venea din nou vremea noastră. Un an întreg să fi ţinut iarna şi tot nu ne-am fi săturat de săniuş, de însfinţitele colinzi cu miros de tămâie, de colacii cu gust de miere, de cârnaţi rumenii şi sarmale aburinde, de şezătorile tihnite cele păstrătoare de vechi şi înţelepte înţelesuri, de aerul proaspăt, rece şi curat care ne punea roşeaţa lui sănătoasă în obrajii noştri de copilandri înţărcaţi deja de tot rostul lumii.
Apoi, după un timp, de nimeni ştiut şi de niciunde, venea pe cărări ascunse un vânticel aproape nebăgat în seamă, uşor şi călduţ ca un surâs, ca o speranţă înmugurită în mintea unui lacom. Începeau atunci a plânge streşinile caselor, a se înmuia şi topi zăpezile ogoarelor dezgolind urma brazdelor groase rămase încă din toamnă. Mirosea a ceva nou, jilav, îmbietor şi aşteptat de oameni şi animale deopotrivă. Mi se porneau atunci toţi şi toate spre o nouă viaţă, cu grabă, cu nerăbdare, cu bucurie, iar când plesneau mugurii pomilor, îmbrăcându-se în cămeşi de floare, când ghioceii, viorelele şi lăcrămioarele ne ademeneau cu frumuseţea şi parfumul lor, atunci ştiam că nimeni şi nimic nu va mai putea opri natura şi omul din mersul lor mereu repetat spre renaşterea vieţii.
Şi-atunci venea iară la rând o nouă lume, renăscută parcă din caierul vremii, o lume fără seamăm care era numai şi numai a nostră. Hălăduiam atunci, în pierduta ceea vreme, cât era ziua de lungă prin Bercul cela mirosind a reavăn, a viorele şi lăcrămioare, a acăţi înfloriţi şi înmiresmaşi ce semănau cu candelabrele catedralelor din cărţile noastre de poveşti. Cunoşteam aici fiecare copac, fiecare cuib de pasăre, fiecare scorbură, fiecare cărăruie ce şerpuia până-n inima crângului celuia de copaci semeţiţi cu capul spre cer şi având la picioare covoare de flori. Poate că aici era locul ascunsului izvor din fericita noastră copilărie care a umplut cu preaplinul său însetata fântână a sufletelor noastre. Cu siguranţă că aici, în Bercul copilăriei mele, pe Continit, la bătrânele stâne cele deodată cu timpul, în îndulcitele vii de pe Coasta Mare, ori acolo sus, pe Dâlmă, prin covorul adormitor de cimbrişor şi colilii, am ascuns fiecare din noi câte o fărâmă din copilărie. Poate că tocmai de aceea acum, în toamna vieţii, lăcrimatul nostru suflet mai picură din când în când pe tremurata-i geană, o boabă de aducere aminte pentru locul în care cândva, demult, am trăit un timp îndulcit şi norocos al vieţii noastre. Şi poate că tocmai de aceea, în taina unui gând ascuns şi curat mulţi dintre noi şi-ar dori să fii din nou alături de neamul şi de leatul lor acolo, în ţintirimul din deal, pentru a petrece veşnicia printre cei care ne-au dat viaţă, printre cei cu care am trăit cea mai frumoasă parte a vieţii noastre, printre cei neîntinaţi de păcatele lumii de ieri şi de azi. Acolo mi-aş dori să veşnicesc şi eu sub umbra unui prun tomnatic, în miros de dulce şi îmbietor cimbrişor, alături de leatul meu cu care am trecut lumea într-o vreme în care furam îndulcite clipe din raiul cel neasemuit al copilăriei.
*Pariarhia Română a declarat anul 2019 ca fiind ,,ANUL OMAGIAL AL SATULUI ROMÂNESC”
–––––––––––-
Mircea Dorin Istrate
Președintele Ligii Scriitorilor
Filiala Mureș
(Din volumul pregătit pentru tipar, Cocorii clipelor târzii’’ – capitolul ,,Copilăria’’)