S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.

De altfel, viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau  mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii, fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori, fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică astfel:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…

Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă
– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:

pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte omenească.
Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată spectacolul lucrurilor create:

De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Tabloul acesta cosmogonic nu se suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet, care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie pentru infinitatea puterii divine.
În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…
Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

Continue reading „Nichifor Crainic: Creștinismul din poezia lui Eminescu” →