Anna Nora Rotaru :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Atena, GRECIA
SCRISOARE CĂTRE TINE,
PRIETENĂ NEPREȚUITĂ,
MARIANA GURZA…

Cât de ciudată mai este și viața asta, plină de
întorsături… și-acolo unde crezi că ești pe linia de
plutire, îți poate cade o năpastă precum trăsnetul,
care să te zdruncine din temelie! Așa a fost și cu tine, Mariana, te-ai dus
fără a prinde bine de veste! Cum să începi acum o scrisoare de adio?
Cum s-o trimiți unei dragi prietene ce s-a dus „Spre zarea celor care nu
cuvântă”? Cu siguranță că, dacă ai fi aici printre noi și ți-aș fi cerut
părerea, așa cum deseori făceam, tu m-ai fi sfătuit! Durerea pierderii
este ca un cuțit ce-ți pătrunde în suflet sfâșiindu-l, ea rămânând la fel de
puternică și insuportabilă de fiecare dată când îți bate la ușă, trezindu-ți
sentimente de revoltă, de neputință a acceptării morții, amestecate cu
lacrimi și durere. După un timp, când durerea se mai îndulcește cât de
cât, cobori în adâncul ființei tale, plină de „Gânduri pe malul tăcerii ”
și-acolo, „La răscruce de lumi”, „La granița-ntre vise”, acolo, „Pe urma
pașilor pierduți” și „Pe tărâmuri neumblate”, acolo, „Dincolo de
cuvinte”, unde amintirile te năpădesc, îți inundă mintea cu-ncetul și, ca
un „Apostol fără nume” încerci să le aduni, să le scoți la iveală și să le
impărtășești cu cei ce știu, cei care cunosc sau vor a cunoaște despre
personalitatea acestei ființe deosebite, minunate: aceea care a fost și va
fi mereu vie în minte, Mariana Gurza! (Între ghilimele sunt titlurile
volumelor mele de poezii).

Mă las furată de gânduri încercând cumva să mi le adun și, din
noianul lor, caut să le găsesc pe cele ce le pot împărți subliniind
adevărata valoare ce-o poate avea un suflet nobil ca al dânsei, suflet ce
va rămâne printre noi, toți cei ce am iubit-o și apreciat-o, atâta timp cât,
bine știut, doar Uitarea duce la Neființă! Dar eu nu o voi uita! Mi-e însă

mintea golită parcă, haotică… oare cum să încep? Cu cuvinte de drag ce-
mi inundă sufletul în dorința de-a-mi împărtăși sentimentele? Poate prin

depănarea amintirilor celor mai vii și-ale momentelor esențiale de
neuitat ce și-au lăsat amprenta pe sufletul meu? Să încep cu acele

momente de fericire pe care aș vrea să le detaliez în amănunțime știind
că acestea sunt daruri de viață și pentr-o-ntreagă viață, pe care le țin
strâns ca pe-o amuletăpe pieptul meu? Sunt atât de multe cele ce țin de
tine păstrând culori de neșters, vii în mintea mea! De-ai fi fost aici,
poate mi-ai fi spus cum să fac, ca de fiecare dată când părerea ți-o
ceream, deși știu că acum nu mi-ai fi dat-o, ba poate chiar mi-ai fi
interzis, că așa erai tu! Nu-ți plăcea de fel periajul, nu voiai vâlvă și
sentimentalism în jurul tău, nu suportai nici laude, nici coroane din
frunze de dafin socotind că sunt de prisos, un teatru banal! De câte ori
voiam să-ți mulțumesc de daruri sufletești, tu mă opreai cu acel ifos de
mentor, categoric, așa cum mi-ai și fost la primii mei pași în lumea
literaturii (eu fiind medic de profesie) spunându-mi: „ fac ceea ce-mi
dictează sufletul, darul e de la Dumnezeu” sau „am primit bine, dau
binele pe mai departe”! Atât voiai și nimic mai mult, doar să ajuți, doar
să îndrumi, doar să deschizi porți zbătându-te pentru cei ce credeai că
merită să iasă la iveală, toate de dragul literaturii pe care o slujeai cu
patimă, în slujba cuvântului, fiind un talent, un maestru în mânuirea
condeiului, aducând un mare aport literaturii noastre prin volumele tale
de poezii, eseuri și proză, prin distincțiile tale, toate ce vor dăinui în
timp!

Lucrai cu patos în a propaga frumosul, zi și noapte la Revista
„Logos și Agape”, copilul tău din fașă, chiar până în ultimile tale
momente de conștiință, de pe patul spitalului, printre grele răsuflări,
până la ultima! Căutai să descoperi noi talente în care credeai, dându-le
pasul pentru a duce ștafeta literaturii mai departe considerând că pentru
fiecare există loc, fiecare având dreptul de-a încerca și că nimeni nu-i
de prisosință, fiecare putând contribui, fie și cu o părticică, tu dăruind
necondiționat, ca suflet nobil precum erai, altruist cum rar întâlnești,
toate cunoștințele tale, cu tot sufletul și inima ta mare, largă, precum
Universul! Ai iubit scrisul cu patimă, ai vrut să-l promovezi și-n ce mă
privește, nu voi uita vreodată că, descoperindu-mă pe grupul „Romantic,
armonie, bucurie” unde începusem să postez poezii, într-o seară, așa ca
din senin, fără a te cunoaște, m-ai accesat întrebându-mă: „tu vrei să
rămâi un poet doar ce postează pe facebook?” „Consideri că sunt poet”,
te-am întrebat? „Scrii bine, de ce nu-ți aduni poeziile într-un volum?”
Am rămas perplexă, nu mă așteptam, surpriza mi-a fost atât de mare, nu
numai pentru că mi-ai spus că-ți place cum scriu, dar și de propunerea
făcută întrebându-te cu-acea timiditate de învățăcel: „E posibil așa ceva,
cum aș putea face? Departe de țară, nu cunosc pe nimeni, nu mă pricep,

cum aș putea edita?” Mi-a părut un vis de neîmplinit, la care nici nu
îndrăznisem până atunci să mă gândesc. M-ai sfătuit ce și cum trebuie să
fac, m-ai prezentat Editurii SINGUR unde Fondator și Director era poetul
Dăncuș Doru Ștefan care mi-a încuviințat și dumnealui materialul trimis
și-așa, mi-a vazut lumina tiparului, în martie 2015 primul meu volum de
poezii, volumul de debut, „La răscruce de lumi”! Fericirea simțită era de
nedescris și tu, suflet minunat, participai la bucuria mea întrebându-mă
mereu cum mă simt când țin în mână primu-mi volum, când îi miros tușul
proaspăt al foilor proaspăt tipărite, privind coperțile-i lucioase, când îmi
văd visul împlinit, la care eu, firește, fără tine, nici prin vis nu îndrăzneam
să mă gândesc! Eram plină de entuziasm simțind că mi-ai apărut în viață,
exact ca „Îngerul meu la vreme de seară”, acesta fiind titlul unei poezii ce
ți-am dedicat atunci și la care ai fost tare înduioșată, un gest mic din partea
mea, timid, o poezie însă scrisă din suflet pentru un SUFLET măreț!

ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ…
autor Anna-Nora Rotaru, dedicată Marianei Gurza
Când somnu-i lin, suav m-oblojește
Și mintea de gânduri îmi este golită,
Când fruntea în palmă se hodinește,
Și vrerea mi-adoarme, în vis toropită,
Când poverile vieții îmi par dispărute,
Uitate-undeva, într-un colț, deoparte,
Pripășite mi-s muzele, par-a fi mute,
Alungate-n abisul de neliniști deșarte,
Tu, Înger mi-apari la vreme de seară,
Pe-o palidă rază din Luna cea Plină,
Aura revărsându-ți, cea sfântă și rară,
Cu mantie mă-nvălui, de dulce lumină
Purtându-mă-n zări, pe căi neumblate,
Unde țâșnesc culorile și muzici divine,
Auzului meu dând cântările-ondulate
Și-ochilor deslușiri de spectre-n lumine,

NORA

versuri din volumul „La răscruce de lumi”
Dar și tu, mentorul meu drag, te simțeam plină de satisfacție și știi
ceva? Ai meritat-o pe deplin că, deși fiind la primii mei pași, tu m-ai
descoperit, azi eu fiind într-un fel opera ta, m-ai plăsmuit, mi-ai arătat
drumul de urmat, mi-ai spus să mă aventurez, mi-ai dat aripi să zbor, tu
rămânând cea mai de preț ființă pe care am întâlnit-o vreodată în viața
mea, un om cu totul deosebit, cum rar poți întâlni sau poate niciodată!
Câți pot fi ca tine? Spirit minunat și prietenă, suflet nobil, neprețuit,
mulțumesc că din prima clipă când te-am cunoscut mi-ai arătat încredere
deschizându-mi larg brațele și-arătându-mi Universul spiritual în care ai
încercat să mă botezi ca să mă pot dezvălui… cât nu știu, numai timpul
fi-va martor… Îmi amintesc emoția ta de câte ori am încercat să-ți
vorbesc despre asta, nu voiai mulțumiri, erai reținută, eu fiind o ființă
mai expansivă, deseori mă aterizai și-uneori cam brusc, fapt care-ți
reproșam câteodată, tu zicându-mi în zeflemea: „hai, soacră, spune-mi
ce-ai de spus”! Tu nu voiai multe cuvinte, puține doar și cu sens, erai
scumpă la vorbire, strictă, laconică, doar necesarul și când odată te-am
presat întrebând motivul, de teamă ca nu cumva să te fi supărat cu ceva,

mi-ai spus lăcrimând: „îmi pare rău Nora, nu pot fi cum ai vrea tu”! De-
atunci nu te-am mai întrebat vreodată! Am luat doar atât cât îmi puteai

dărui sufletește, te-am luat precum erai, ți-am respectat felul de-a fi,
tăcerea uneori, înțelegând că fiecare om își are felul lui de-a fi, de-a se
exprima. Recunosc că m-a durut și-acum când mă gândesc, încă poate
mă dor acele cuvinte, că nu le-am înțeles încărcătura lor sufletească,
surprinzând în ele nu un reproș ci, o anume durere! Cum adică „cum ai
vrea tu”? Da, cu siguranță că aș fi vrut să te pot îmbrățișa, să-mi arăt

entuziasmul fără opreliști, să-ți pot destăinui sentimentele mele
lăuntrice, simțindu-te ca pe-o soră în toți acești ani ce au urmat! Te-am
învățat însă, ți-am descifrat condexul, te-am cunoscut sufletește, știam
că mă purtai în inimă și-am respectat felul tău de-a fi, onest, rezervat,
dar plin de căldură exprimată prin fapte și nu vorbe goale! Credeam
uneori că-mi ești la distanță, că nu mă mai urmărești ca altă dată, dar…
greșit, tu erai peste tot, supravegheai ca un vultur tot ce se putea
întâmpla, îmi veneai în ajutor de nicăieri, ca o leoaică să mă aperi, dacă
credeai că sunt atacată pe nedrept și mă îndreptai dacă greșeam! Erai un
bun sfetnic! La fiecare-mi pas de început te întrebam, îți ceream părerea
atât de prețioasă mie, întotdeauna erai acolo pentru mine, te găseam de
fiecare dată ! Și-acum ce și cui să-i mai cer, când moartea asta nemiloasă
mi te-a răpit? Acum mă simt ca un rătăcitor fără busolă, deși știu, simt
că de-acolo de Sus, mă privești încruntată dacă nu scriu și mă dojenești
mustrându-mă, ca de fiecare dată: „scrie, pune totul pe hârtie, lumea
trebuie să afle ce și cum gândești, ea, de va fi, te va susține, ea este
criticul final, s-ai încredere în tine, ești printre cele mai citite în Revista
Logos și Agape…” Astea erau cuvintele ei de-ncurajare ce-mi mângâiau
sufletul și-mi dădeau avântul de-a continua și cu ele mă hrănesc și azi
când curajul mi-l mai pierd.

Te-ai lăudat cu mine în sinea ta cred, m-ai
apreciat, aprecierea fiind cel mai valoros lucru pe care mi l-ai oferit, din
toate cele oferite, pentru că aveam mare nevoie de ea, dăruindu-mi
încrederea în mine și stăvilindu-mi acea timiditate, ce deseori mă
cuprindea cufundată-n îndoieli spunându-mi: „tu, nu trebuie să-ți pierzi
vremea cu nimicuri, tu doar trebuie să scrii, lasă totul deoparte”! La
fiecare aproape volum al meu oferit, tu fiind prima ce voiam să-l ții ca
un trofeu în mâini, ca o pâine caldă, așteptând cu sufletul la gură
încuviințarea, te-ai aplecat asupra lui, ai căutat să-mi pătrunzi în
gânduri, să-mi înțelegi sentimentele profunde, dăruindu-mi recenzii
prețioase, scrise cu mare măiestrie de pena ta fermecată, trimise apoi la
multe reviste din țară și străinătate, făcându-mă să mă înalț l-al șaptelea
cer de fiecare dată, trăind un vis de necrezut! Așa îți arătai tu
sentimentele, nu vorbe-n vânt, „verba volant scripta manent”, fapte
concrete și de substanță! Nu știu eu ce ți-am putut da în acești nouă ani
aproape de prietenie, știu însă ce am primit, pentru care-ți rămân veșnic
recunoscătoare!

Îmi privesc cărțile mele în bibliotecă și-ți zic: aahh
Mariana, Mariana… dacă nu erai tu, nimic din ele nu ar fi existat! Cât de
multe am învățat de la tine! Tu m-ai învățat cum este un suflet nobil și

frumos și îți spun sincer că tare săracă aș fi rămas dacă nu ai fi apărut în
calea mea, „Înger la vreme de seară”, cum te numeam deseori, tu
înduioșându-te de fiecare dată la auzul cuvintelor! Ceea ce-am putut face
eu pentru tine, a fost doar darul unui volum de poezii și picturi personale,
„Ut pictura poesis”, cu o dedicație specială pentru tine: „Volum dedicat
prietenei mele și mentor, Mariana Gurza, în semn de recunoștință și
prietenie”. Nu mi-ai știut intenția, ai primit volumul, precum trimiteam
de fiecare dată, dar citindu-i dedicația mi-ai scris plângând de emoție
după cum mi-ai spus, că-i prima dată când cineva îți dedicase un volum!
N-am considerat că am făcut cine știe ce, a fost un mic omagiu ce puteam
oferi unui Suflet plin de măreție ca tine!

Acum îmi închei scrisoarea

Mariana, având credința că ți-am scris tot ceea ce de timp nu mă lăsai să-
ți spun, tu fiind o ființă modestă, nobilă, altruistă până la sacrificiu, știind

doar să ajuți pe cei ce credeai că merită, doar cu credința în Dumnezeu
„care vede și doar el dăruiește”, tu având o altă menire aici, pe pamânt,
pe care ți-ai împlinit-o până a părăsi această lume! Ai lăsat în urmă un gol
imens, pe care voi încerca să-l umplu urmăndu-ți sfaturile, te voi purta în
suflet și nu te voi uita vreodată, eu… învățăcelul tău! Când se stinge o
flacără, o poți aprinde din nou, dar când se stinge o viață, nu… doar o poți
plânge mereu! Odihnește-te în pace suflet minunat, oriunde te-i găsi și
veghează pașii celor ce te-au iubit și prețuit pe măsura valorii tale de
necontestat!
Așa mi-a fost mie Mariana, așa am cunoscut-o eu, așa coardă a
sufletului mi-a dezvăluit-o mie și-așa mi-a fost dat să-i interceptez
vibrațiile! Mult timp am amânat să mă gândesc la evenimentul pierderii
sale încercând să-l înghesui în hruba minții mele, să-l pun într-un sipet
sub lacăt, să amân cât mai mult clipa conștientizării, încă să mă mai
păcălesc că este aici, printre noi și iată că veni momentul acum de-a da
față-n față cu cruda realitate. Dar, poate e mai bine așa, pentru sufletul
meu! Chiar și-acum când îmi înșirui gândurile aici, ele dureros mă

năpădesc, că prea mi-a fost brutală pierderea! Încercasem de la-nceput să-
i fiu cât mai aproape, pe cât îmi permitea depărtarea, situația și dânsa, s-
o sfătuiesc pe cât puteam, s-o încurajez scriindu-i până aproape de

ultimile-i clipe, când măcinând-o virusul ucigaș, îi mai permitea încă să
mai răsufle, scriindu-mi aproape de final cele din urmă ale ei cuvințele:
„mă simt rău”! Deseori i-am fost aproape în calitate de medic, de câte ori
îmi cerea vreo părere, un sfat dar, parcă niciodată nu m-am simțit mai
neputincioasă, mai seacă de puteri, cu mâinile mai legate în fața

pandemiei ăsteia necruțătoare ce-a curățat și continuă încă atâta omenire

înălțându-se asupră-ne ca un taifun ce mătură orice-i stă în cale! Așa… s-
a dus Mariana! Nici acum nu pot crede că dintr-o dată a trecut în neființă,

„Spre lumea celor care nu cuvântă ”, am camuflat pe cât am putut
evenimentul amăgindu-mă că există, acolo, la casa ei, în familie, printre
cei dragi! Acum când scriu de-abia îmi ușurez un pic sufletul, cumva

dezlegându-l și eliberându-l! Cu trecerea unui an, a venit momentul să-
mi deschid inima și să înșirui cele simțite, împărtășindu-le cu cei ce-au

cunoscut, au iubit cu-adevărat, au apreciat și prețuit pe-aceea ce-a fost și
va rămâne mereu în inimile noastre, pe Mariana Gurza…

Adrian Dinu RACHIERU: Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

GÂNDURI DE NEUITARE

Deși într-o vreme, mai la
începuturi, ne vedeam des și
colaboram frenetic sub sigla
editurii Augusta (acolo i-au
apărut primele patru volume,
jetul editorial fiind deschis cu
Paradox sentimental, în 1998),
vestea cea rea, a plecării poetei
Mariana Gurza într-o altă lume,
mi-a ajuns târziu. Pur și simplu
n-am știut, protejându-mă
(poate).

Un destin frânt, nedrept curmat de timpul-vameș, chiar dacă poeta, în
„gândurile ei nocturne”, ne asigura că ar fi vorba de „o plecare
provizorie”. Da, prezența Marianei stăruie în amintirile noastre:
răsfoindu-i volumele, recitindu-i „poemele albastre”, neuitând că „totul
poate deveni poezie”. Asta îi era credința…
Era o generoasă, se dedicase altora, trudind la Logos și Agape, acea
revistă creștină „de cultură, tradiții și atitudine civică”. Care, din fericire,
continuă. Aceste rânduri / gânduri de neuitare privesc, însă, nu doar
poezia ei. Chiar dacă, inevitabil, o carte-mărturie precum Destine umbrite
(Editura Atticea, 2008),
adunând un buchet de
tablete, poartă o pecete
lirică. Tot scrisul ei este
infuzat poematic, de fapt.
Convinsă că noi suntem
„trestiile râurilor / cu gând
spre izvoare”, e firească
insistența asupra unor
destine vitregite, cinstind
neamul și glia. Poate și din
„nevoia de a sfida tăcerea”, cum își botezase un alt volum (2002).

~Lansare de carte
Mariana Gurza –
ULTIMUL STRIGĂT

Să ne întoarcem, însă, la acele „destine umbrite”, răsfoind o carte de
neuitare, aparținând unui suflet fremătător și suferitor, o carte-mărturie,
reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam.
Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că
portretizează admirabile Fețe duhovnicești sau reconstituie Sărbători în
clepsidră (cum sunt botezate cele patru secțiuni ale cărții), autoarea – o
insomniacă vizitată de întrebări – se împotrivește, spuneam, uitării.
Veghează ca memoria nației să nu fie amenințată de eclipse amnezice.

Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase,
prigonite de Istorie, adevărați păstori ai neamului, culegând cuvinte de
folos și luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Și părintele Țârovan
și preotul Adrian Făgețeanu și preotul poet Megheleș, ca să nu mai
vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărțire, gânduri
cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu
Dumitreasa, dar și Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scria apăsat
Mariana Gurza, în șirul învățătorilor neamului. Sau întâlnirile cu
Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspirația
spre celest și pacea sacrală, puterea credinței și armonia ființei. Sunt
cuvinte de învățătură prețuind clipa și veghind trecerea, inevitabila
„mare plecare”, izvodind însă lucrarea, șirul faptelor spre binele
neamului.
Evident, în galeria personalităților care îi confiscă interesul nu putea
lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om
blând și iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat și ziarist,
moșind Sindicatul ziariștilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi
vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Țării), dar și
dezrădăcinarea celui rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, autoarea
alătură propriilor texte și pagini recuperate, vorbind pilduitor despre
strădaniile înaintașului. Și tot aici așează meritate cuvinte de laudă la
adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut și el, semnatarul unei
monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador
bucovinean”, recapitulând pentru noi paginile dureroase ale încercărilor
vieții.

În fine, putem citi cartea și ca un jurnal de vacanță. Avem în vedere,
desigur, secțiunea care vorbește despre România tainică. Născută în
Caraș, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, călătorește „cu țara
în suflet”, se regenerează poposind la Sucevița, la Sarmisegetuza ori pe

Ceahlău, în Țara Oașului sau peste tot pe unde o poartă pașii, căutând cu
credincioșie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond,
chiar autosuspectându-se de conservatorism, cere imperativ să învățăm
turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorțirea civică a societății.
Și, mâhnită, se întreabă, pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce
face elita? Să pomenim aici vorbele marelui Eminescu, pentru care
„secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”.
Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculații
metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntați
cu păcatele unor elite infidele, ticăloșite, supuși tăvălugului globalizării,
noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturalicește
cinstind națiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului,
știind prea bine că trecutul ne urmărește. Și că alerta identitară nu e o
invenție. Suferind, desigur, când țara e defăimată de neprieteni, când
apetitul demolator face ravagii, dovedind că nu știm să ne prețuim
valorile. O carte, așadar, scrisă ca o urgență, revărsată din prea-plinul unei
iubiri suferitoare, fără economie de superlative. Dar o carte necesară,
invitându-ne să nu uităm osuariul strămoșesc pe care ctitorim speratul mai
bine al unui neam urgisit, dator să nu-și uite rădăcinile. Scriind-o,
Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet. Iar noi, la un an
de la plecarea poetei, cinstindu-i amintirea, o putem reciti cu folos…

Ioan POPOIU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

MARIANA GURZA – EVOCARE
Pe Mariana, am cunoscut-o
oarecum pe neașteptate, nu-mi
amintesc exact împrejurările (nu, nu
am cunoscut-o direct, nu am mai avut
răgazul…), când anume s-a
întâmplat…
Eram deja pe facebook, în
primăvara lui 2017, iar după câteva luni, prin vara-toamna aceluiași an,
m-am întâlnit cu acest nume, indirect, prin intermediul unei reviste,
LOGOS și AGAPE, și al unui post de radio, ROMANTIC! Concret,
Mioara Hususan, din partea acestui post, mi-a vorbit despre o antologie
lirică, PRINTRE RÂNDURI, PRINTRE GÂNDURI, PRINTRE
OAMENI!

Mi-a plăcut această denumire metaforică, am trimis niște
poeme pentru această antologie și, tot atunci, m-am înscris în Grupul
Romantic, am început să ascult emisiunile de sâmbătă ale acestui post
de radio, unde erau citite inclusiv poeme de ale mele și ascultam muzică
frumoasă, după gusturile noastre romantice…

Intrând în antologie și în

grup, sub genericul ,,Romantic cu armonie și bucurie”, am devenit de-
al casei și am fost imediat adoptat, am cunoscut rapid o serie de nume,

în afară de Mioara, precum Camelia Cristea, Doina Spilca, Tamara
Tomiris Gorincioi, Vasilica Grigoraș, Adriana Popa… Am lăsat-o la
urmă, pentru că, prin mijlocirea ei, am ajuns în paginile Antologiei și în
rândul membrilor Grupului Romantic! De fapt, Adriana Popa m-a
condus în rândul colaboratorilor revistei Logos și Agape, unde am
început să public poeme (citite apoi la radio Romantic), și ea este aceea
care i-a vorbit Marianei Gurza despre mine.
Publicam frecvent în Logos și Agape, (eram în fiecare sâmbătă
pe Romantic), eram activ, comentam textele publicate aici,
eram prezent, sociabil, frecventabil… Mai mult decât atât,
grație relațiilor sale, Mariana a publicat poeme, texte (interviuri)
semnate de mine, în diaspora, în bloguri din SUA, Saltmin
Media și Miorița, și Canada, ca și în Australia, în
Confluențe literare.

Astfel că, la scurtă vreme, Mariana

mi-a propus (mie și Adrianei Popa) să devin redactor de literatură al
revistei Logos și Agape, trebuia să identific poeți și să-i promovez în
paginile revistei. În această calitate, am promovat o serie de poeți tineri
sau în curs de afirmare, precum Daniela Bălăuță, și am realizat
numeroase interviuri cu poeți și scriitori, Ioan Pop, Mariana Grigore,
Tamara Gorincioi, Doina Spilca, Vasilica Grigoraș… Eram prezent
săptămânal cu aceste lansări și interviuri, primite cu interes de cititori,
materialele erau bine cotate în diaspora, îmi plăcea ceea ce făceam,
descopeream în mine calități de jurnalist, autor de reportaje, înclinație
spre dezbatere și polemică.

Am continuat astfel mai mult de jumătate
de an, încât, în primăvara anului 2018, când la Chișinău se organiza
Marșul Centenarului (100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România),
la 25 martie 2018, am fost trimis de Mariana Gurza, la Chișinău, în
calitate de corespondent al revistei Logos și Agape. La scurtă vreme
după ce-am revenit de la acest eveniment, am publicat un articol
răsunător, cu acest titlu (Marșul Centenarului) în revista Logos și
Agape, reluat ulterior și în revista ASLRQ (Canada).

Publicarea articolului în Logos și Agape a provocat controverse și,
în această împrejurare, s-a vădit fermitatea caracterului Marianei, care
s-a opus schimbării articolului, apărând dreptul la opinie și la
exprimare liberă! Am continuat să public materiale literare interesante
(grupaje și interviuri) și, în același timp, am început să public materiale
diverse, studii istorice și teologice, care apăreau săptămânal în paginile
revistei, grație generozității ei. Era un fapt notoriu că era foarte
înțelegătoare și căuta să-i ajute pe toți, să promoveze pe cât mai mulți
în paginile revistei sale. Publicase multe volume, era o poetă
cunoscută, profundă, dar nu se gândea la ea, nu se promova pe sine, ci
urmărea să facă cunoscuți pe alții, să fie alături de tinerele talente,
pentru afirmarea lor. La toate solicitările mele, ale colaboratorilor
revistei, ale celorlalți în general, Mariana se dovedea mereu receptivă,
era specială, prin această empatie totală față de cei din jur.

Avea un suflet deosebit și de-aici izvora totul… Era originară din
Bucovina pierdută, făcea parte dintr-o familie prigonită de soartă, de
dușmanii neamului românesc, se refugiase în țara rămasă liberă, după
1940, vorbea cu durere, marcată, de aceste întâmplări triste… Era o
natură etică, morală, profund credincioasă, împărtășea valorile
tradiționale, iubea biserica, mănăstirile, tot ce era sacru, lucrurile
frumoase, sensibile, vorbea puțin, era interiorizată, tristețea sau

nemulțumirea o părăseau repede, îi plăcea să-și arate bunătatea. De multe
ori, vorbeam cu ea, o ascultam, îi percepeam vocea (timpul n-a mai avut
răbdare, n-am ajuns să o cunosc…), transmitea ceva special, avea o
vibrație anume a sufletului, scriu aceste rânduri și îmi dau seama că mi-e
greu să vorbesc despre ea la trecut…

Acolo unde se afla, în conducerea revistei Logos și Agape, era
puternică, inegalabilă, era cunoscută, prețuită, admirată, reușea să facă
mult bine și să-și arate astfel frumusețea sufletului. Ființă morală, fermă,
tradiționalistă, credea în valorile perene, vibra la neamul acesta, la cerul
și pământul lui, trăia într-un univers familiar alcătuit din frumusețe,
credință, ethos, se opunea relativizării valorilor și principiilor! În
interviuri, își dezvăluia sufletul, ideile și principiile îi erau foarte clare,
nu-i plăceau jumătățile de măsură și se ferea de compromisuri, era o
luptătoare, știa când să fie vehementă, activă, neînduplecată, plină de
energie și dinamism!

Era o persoană deschisă, spontană, vie, autoare a
unui mare număr de volume, valoroase, substanțiale, era mai curând
modestă, nu vorbea de persoana ei, foarte greu publica ceva, dar îndemna
pe mulți să fie activi, creativi, să scrie, să publice, să intre în uniunile de
creație, să se dedice scrisului! Avea vocație de ctitor, era neobosită,
doritoare să facă ceva, să inițieze, să conducă, să fondeze, să lase în urma
ei lucruri frumoase și durabile, să antreneze și pe alții într-o activitate
constructivă, să-i ajute să-și descopere vocația.

Ca poetă, autoare a numeroase volume apreciate, și director al unei
reviste cunoscute și prețuite de cititori, Mariana Gurza și-ar fi putut construi
un nume răsunător, o platformă publică de afirmare personală, dar nu a
făcut-o, iar acest lucru denotă o particularitate a sufletului ei ales, a
caracterului ei deosebit. Multe persoane roiau în jurul revistei, intelectuali
din țară și diaspora, poeți tineri sau consacrați, iar radio Romantic, tutelat
de ea, era deschis practic tuturor, doritori să-și asculte propriile creații pe
undele acestuia. Mariana, detașată, interiorizată, era activă și făcea multe,
dar aproape nu-i simțeai prezența, fiind foarte discretă, rezervată chiar.
Avea această capacitate rară de a uita de sine, pentru a se deschide
celorlalți, convinsă că aceasta se aștepta de la ea, practic, voind să facă cât
mai mult bine, nu se mai gândea la persoana ei.

Generozitatea sufletească și atitudinea dezinteresată proveneau dintr-
o calitate aparte a personalității ei, credința puternică în Dumnezeu,

trăirea și fapta creștină, aceasta era temelia caracterului său! De-aici îi
provenea forța interioară, motivația actelor sale, de-aici se năștea și

slăbiciunea, în sensul bun al cuvântului, căldura și bunătatea care îi erau
proprii și o defineau atât de bine. S-a spus despre ea (Mariana) că este
,,poeta cu suflet de înger”, iar aceasta se referă la persoana și
sensibilitatea ei, dar, în același timp, este definitorie și pentru poezia ei,
care atingea inefabilul, universul ei poetic nu era caracterizat doar de
lirism, de estetică, ci și (mai ales) de finețe spirituală, de rațiuni înalte,
de dimensiune religioasă. Un volum al său se intitulează, nu
întâmplător, ,,Dumnezeu și umbră”! Scriind o poezie aleasă, cu ținută
estetică și spirituală pregnantă, Mariana era receptivă la tot ce era
valoros în creațiile poeților și scriitorilor, pe care îi stimula, în
publicațiile literare periodice, pe care știa să le prețuiască și aprecieze
(avea cuvinte calde de apreciere pentru revista noastră, Ofranda literară,
la care colabora cu plăcere).

Despre Mariana, nu se poate vorbi conjunctural, fie și în paginile
unei cărți, despre ea trebuie să vorbim firesc, cald, uman și frecvent,
prin ceea ce a scris, prin ceea ce a făcut, prin faptele ei bune și
dezinteresate, ea este aici, alături de noi, printre rânduri, printre gânduri,
printre oameni…

În încheiere, aș dori să reproduc integral poemul pe care i l-am dedicat,
sub impresia copleșitoare a plecării ei neașteptate:
CA O BALTĂ DE SÂNGE
Motto: ,,nu știi ce strânsă mi-este inima
și-o viață-i doar
cât ai clipi din ochi”
(Shakespeare)

Poetei Mariana Gurza

știi tu ce mi se-ntâmplă acum în ce abis sunt scufundat ai văzut
vreodată apusul strălucind ca o baltă de sânge sunt clipe în care te simți
sfâșiat făcut bucăți nu știi dacă ești viu sau mort ființa ta prinsă într-un
imens malaxor de tocat vieți în ceasurile acelea de foc chiar nimic nu
contează vorbe vorbe vorbe nimic nu te poate distruge mai bine decât o
mare durere care te arde de viu pierderea unei ființe ce poate fi de
neînlocuit va ști cineva să ne spună ce-a simțit Ahile la moartea lui
Patrocle el care refuzase un rege nu știm nimic despre pierdere suferință

până când pumnalul ei nu pătrunde adânc în noi să simți moartea s-o
trăiești în viață fiind în strălucire iată ce nu se poate povesti este
neverosimilul însuși câte ceasuri infernale trăim zilnic să percepi sfârșitul
doar imaginar este cumplit înainte să fie aievea crede-mă prietene
cuvintele nu ne mai ajută vom înțelege cumva pe Alexandru cuceritorul
Orientului în singurătatea Babilonului strigătele sale de durere pentru
Hefaistion pe care-l iubea mai mult decât viața nu știm nimic despre
durere mental nu poți suferi cu creierul nu poți iubi din creier durerea
aceea care te arde te face scrum într-o clipită când pierzi pe cineva de
neînlocuit cine poate să-nțeleagă să descrie nu poți trăi prin procură ce
poate fi mai personal decât durerea acel cineva lipit de sufletul tău ce-a
simțit Horatio când îl plângea îmbrățișând pe Hamlet prieten ființă iubită
rațiunea sa de a fi să știi că ai o singură ființă în univers și să o vezi căzând
fulgerată de soartă să vrei să-i dai viața ta la schimb să primești moartea
în locul ei și să nu poți schimba voința neînduplecată a destinului poate
cineva înțelege trăi suporta sunt hotare de netrecut enigme de neînțeles de
neîndurat cum să-ți educi durerea încât să o-mblânzești când te privește
cu ochi de fiară
te-ntreb acum în ceasul acesta greu în plină noapte
când simt cum mă arde și miile de cărți citite și trăirile alese nu mă pot
apăra de această durere tăioasă care îmi sfâșie ființa de sus până jos…

Adriana POPA:Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Familia Marianei
„Sunt eu, o umbră albastră … o
bucățică de prescură, un ochi de
lumină”
Oare ce-aș putea să-ți scriu, oare ce-aș

putea să-ți spun, Mariana?
Timpul se retrage în rame-ntunecate ca și crengile copacilor pe care le
văd de pe ferestre, un abur ușor tremură prin verdele închis al brazilor,
cu acele îndreptate spre niciunde, sau spre acel tărâm îmbrățișat și sfințit,
în galben-ruginiu, de toate apusurile. E-atâta deznădejde în vântul ce bate
cu putere și-n zarea vineție. Din când în când, trece câte-o frunză zbârcită,
gri, zborul ei se ondulează în șuierul viscolului ridicat dintre malurile
râpelor și eu rătăcesc iar pe străzi înmugurite cu amintiri și-ți simt
atingerea invizibilă pe gene.

„Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că Vă iubesc!” mi-ai scris tu,
Mariana, în urmă cu un an. Era început de februarie, ghioceii își înfloreau
albul în grădina casei tale, dar gândul îți urcase într-un spațiu al unei
premoniții, iar cerul lăcrima, albastru, împletindu-se cu lacrimile mele
de-acum, neplânse …
Îți aud iarăși glasul și ne îmbrățișăm ca atunci când ne-am întâlnit la
o lansare de carte. Era sfârșit de noiembrie, era 2019. Amândouă eram
îmbrăcate în pantaloni și bluze negre, tu aveai cizme albe, eu cizme
negre. Tu brunetă, eu blondă. Amândouă aveam jachete albe.
Amândouă copilărisem în același cartier al aceluiași oraș. Amândouă
terminasem același liceu. Când am deschis ușa sălii de la Facultatea
„Ioan Slavici”, unde avea loc lansarea cărții poetului din Dorohoi,
Marin Beșcucă – „TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, lansare
organizată la Timișoara, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea
Revoluției Române, tu m-ai luat de mână și mi-ai făcut loc lângă tine,
pe un scaun.

„Arăți mai bine în realitate, decât în poze”, m-ai
complimentat tu, cu eleganță, eu ți-am întors complimentul: „Ești
frumoasă, Mariana, elegantă și înaltă, mai înaltă ca mine, păreai mai

scundă în fotografii”. Ne-am îmbrățișat apoi și, una lângă alta, am
ascultat prezentarea și comentariile legate de cartea de poezie. S-a vorbit
despre revista pe care ai fondat-o: „Logos și Agape”, care ajunsese atunci
la peste 1.500.000 de cititori și tu ai punctat câteva idei.
Seara de noiembrie, ceața care plutea în spatele ferestrelor luminate,
venea nu dinspre oraș, ci din depărtarea unei copilării în legănări de
scrânciob, venea din mireasma sălciilor și a arinilor aplecați peste
malurile Ierugii, venea de pe cărarea care urca spre pădure, din sunetul
clopotelor de la biserica din Ohaba în a cărei casă parohială ai crescut.
„A trebuit ca eu să fac infarct și fata ta să mă trateze, pentru ca tu să
te reapuci de scris. Scrie!”

îmi spuneai tu, Mariana, de multe ori.
„Aștept ca mama ta să povestească despre tradițiile de iarnă din
Ohaba, despre pițărăi!” mi-ai transmis, prin Mihaela, atunci când te-ai
dus, în decembrie 2015, la control cardiologic. „Mariana așteaptă pițărăii,
mami!”, încerca Mihaela să mă mobilizeze. Și … cu două zile înainte de
Crăciun, m-am așezat la calculator și, după 14 ani de tăcere, au început
să ningă alb amintirile în povestea pițărăilor, pe care tu ai publicat-o, în
seara de Crăciun, în toate revistele din țară și din străinătate cu care
colaborai.
A urmat interviul cu pianista Maira Liliestedt:

… eu nu știu să pun întrebări, sunt obișnuită, prin profesia mea, să
dau răspunsuri.
Nu mai căuta scuze, fă interviul!
M-ai convins să editez o nouă carte de poezie, ai scris o recenzie la
volumul meu de versuri: „Aparent / Illusory”, ai făcut promovarea cărții
printr-o lansare la radio „Romantic”, m-ai pus să fac corectura la
antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” și astfel, am
reînvățat câteva reguli de ortografie, mi-ai dat sfaturi înainte de întâlnirea
cu colegii mei de facultate: „să spui, la cursul festiv, că ești poetă”, m-ai
ajutat să-mi fac pagina de facebook, m-ai convins să semnez ceea ce scriu
cu numele meu, nu cu pseudonim: „onorează-ți bărbatul, așa cum îl
onorez și eu pe soțul meu și folosește-i numele” … m-ai susținut când
eram criticată pe nedrept, ai adus gândul tău atunci când nu mă simțeam
bine, te-ai rugat în mânăstirile în care ai intrat în pelerinajele tale …
Ai dăruit. Ai dăruit prietenie, ai dăruit iubire!
Ai fost prietena mea, ai fost criticul meu, ai fost cea care mi-a readus
pe umeri aripile literare.

Ai fost … ce mult dor aceste cuvinte!
Mai aud și-acum bulgării de pământ rănindu-se într-o plecare. Ți-am

adus flori albe, Mariana – „poetă cu suflet de înger”, flori împletite într-
o coroană. Era o vreme cenușie, cu nori, așa cum și inima mea purta.

N-ai mai venit să mă colinzi, de Crăciun. Nu am mai povestit despre
pițărăi, despre focurile de lângă biserică. Nu mai m-ai sunat la telefon…
Ți-ai întâlnit mama, Mariana? Te-a așteptat tatăl tău?
Ți-ai cunoscut bunicii? Ce ai aflat despre toți moșii tăi, rămași, prin
vicisitudinile istoriei, în „dulcea Bucovină”, țară a fagilor, pe care-o
purtai, îndurerată, în gânduri?
Mai scrii versuri? Mai cânți în corul îngerilor?
Ai regăsit „steaua pe care-ai prins-o și-ai pitit-o după un nor”? Ți-a
apărat aripile „de răceala nopților și de vuietul apelor”?
„Ai reușit … să te-mpodobești cu nestemata dăruită? Sau ai rămas
doar cu imaginea infinitului?”
A trecut vremea… dar Ieruga șoptește peste aceleași maluri acoperite
de copaci și de aluni. A trecut vremea și pe dealul de unde se vede așa de
frumos orașul nostru natal, Izvorul lui Vida umple alte ulcioare.
A trecut vremea, Mariana! Pe dealuri sunt alți copii …
Adriana Popa
Timișoara,

Lavinia Elena NICULICEA:Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Prietenia, pilonul rezistent al vieţii
„Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă
să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac
Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni
care deşi au fost departe fizic, mi-au fost aproape
sufleteşte. Ei au fost ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu.
Și chiar dacă au ,,zburat” spre alte zări, au lăsat urme adânci… Dar, de
fapt, ce este prietenia?

Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă
amândouă pe notele iubirii. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi
înţelege trecutul şi te ascultă fără să te judece. Când eşti istovit şi nu mai
poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten adevărat îţi ştie gustul
lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte cu tine,
nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul
adevărat cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă.
Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten.
Putem deschide uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele
suave ale dragostei. Prietenii sunt două soluri diferite, udate de aceleaşi
ploi. Un prieten/ o prietenă este un înger ce te acoperă cu aripile încrederii
şi te luminează cu candela speranţei. O astfel de prietenă, supranumită
Poeta cu Suflet de Înger, avea să apară în calea mea.
În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt
întâmplătoare. Ele ne încarcă sufleteşte. Am învăţat că orice om care
apare în drumul nostru are un rol bine determinat în misiunea şi viaţa

noastră. Un astfel de om a fost poeta și jurnalista Mariana Gurza, care mi-
a întins mâna ,,prieteniei” și mi-a oferit posibilitatea de a fi redactor al

revistei „Logos și Agape”.

Deși timpul nu ne-a oferit ocazia să ne cunoaștem foarte bine, din
puținele conversații în mediul online am înțeles ce fel de om e Mariana –
un Om ce cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă
lumină și optimism.
Ea vibra prin toți porii ei sensibilitate, altruism, delicatețe sufletească,
fiind un autentic promotor al frumosului.
Consider că Mariana Gurza a avut același crez ca și mine. A crezut în
oameni, în Dumnezeu, în bine, în iubire, în poezie.

Crez
Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri.
În adânca noapte zăresc un strop de zi.
Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine,
de m-a creat dintr-un gram de cer și tină.
Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling”
ce mă ajută stelele dimineții să ating.
Cred în iubire, vis ancestral,
bucată de timp real-ireal,
clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii:
Există și mâine! Există poeții
pentru a pune un frumos epitet vieții!
În încheierea acestui eseu, îi dedic Marianei Gurza poezia

,,Cei care nu mai sunt…”

Cei care azi nu mai sunt
i-am cuprins în cuvânt,
să nu moară niciodată,
într-o poveste cu ,,a fost odată”.

Cei care azi nu mai sunt
ascunși de-al eternității vânt,
sărută petale de cer
printre valuri de înalt mister
și-mi lasă gust de infinit
în toamna unui vis iubit.
Pe o frunză strivită de dor
îmi las sufletul călător și sper
că lumina nu e ucisă de beznă
când viața mai face o poznă.
Cei care azi nu mai sunt
trăiesc mereu în al meu gând.

Liana NICOLAE :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Mariana Gurza

Sensul vieții se risipește, motivul existenței
dispare și e suportabil, nu ne speriem de
drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc
nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci
ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de
viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să
prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al
unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori
și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de
bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și
a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă
viață.

Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan
Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă
generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova
literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o
prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie
aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a
publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om
bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau
pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe
care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și
noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire
mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune
veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.

Am remarcat acea culoare vie
a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată
lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității
din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare
diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără
nume.
Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt
al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă,
nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă

culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister
inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole.
Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de
știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă
experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup,
prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi
dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care
colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea
mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de
orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de
acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale,
realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și
curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc
recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.

Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste
viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze

purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne-
ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte

în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de
binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de
talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri,
căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate.
Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca
plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și
veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un
buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din
judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și
pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în
acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe
pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru
mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de
frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o
umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se
aude muzica într-o scoică…
Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu
volum:
„Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini

Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui
Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe
Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți
Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine
Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni.
Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul
cunoașterii
Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele
orelor”…

Alexandru NEMOIANU :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Istoric, USA

DESPRE CUVÂNT
„Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit
între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de

adevăr.” (Ioan 1;14)
În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui
Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai
spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slavei”
înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.

Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre
Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute.
Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă
întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul
omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri
existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe
fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile
noastre cuvinte. Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne
osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește gol
existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.

„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă
adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial.
„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și
colectivă. „Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o
perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte
lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni.
Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă.
Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau
osândi, acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte

transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi
mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul
locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru
limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care
le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți. Aceea este
„limba vechilor Cazanii, pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor
Țăranii”, este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în
care visăm. O limbă care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo
unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se
sfințește.

Marele învățat Sextil Pușcariu arăta; „Limba (deci „cuvântul”)
nu e… numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă este
adevărat omul vorbește așa cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul
cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba
tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrăca
gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații
constante, îndreaptă gandurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și
cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii
aceluiași neam, forma mentalis națională”.
În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află
larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă. O limbă
fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul
străine de duhul limbii române. O limbă care a fost masacrată pe stradă
dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarism”,
cuvinte străine incluse fără rost. Includerea lor dovedind lipsă de
identitate, lipsă de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie. Este
sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.

Vorbirea brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar
grosolănie personală și colectivă, penibilă urăciune, reprezintă ceva mult
mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală
sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel
de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii sălbatice a „răului”, a
negativității pure, împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în
Treime mărit.
Spurcăciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea
stradală, este, cum spuneam, simptom de boală sufletescă și de neputință

de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea
cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem
obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru
cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire.
Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuviincioase lucrează
profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce
o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia. Cuvintele frumoase și
cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de
înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de
anamneză, de reamintire a ceea ce din început am fost, de ceea ce din
început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut
Dumnezeu”. Este cale de descoperire a marelui adevăr, „dacă nu M-ai fi
știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „ușa” Mântuirii,
de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare.
Memento:
În aceste rânduri am căutat să exprim sentimentele și admirația ce am
avut și am pentru Mariana Gurza. Un om a cărui vocație a fost Cuvântul
și Iubirea.

Alexandru Nemoianu

Nicolae MUȘAT :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Președinte, fondator ASCIOR

Mariana Gurza o stea
românească în dor și cuvânt
Poetă, scriitoare, eseistă,
ziaristă… Un om de cultură
complet, un Om minunat, un
suflet de aur, o româncă

adevărată, luptătoare pentru cauza neamului său…
Este o bucurie, o mângâiere și-o binecuvântare să cunoști și să
colaborezi cu astfel de oameni deosebiți, săritori și implicați în a înfăptui
binele.

Aveam mare nevoie de un om de cultură cunoscut și apreciat în
Timișoara pentru a deschide grupul ASCIOR Timișoara și m-a ajutat
minunatul om de cultură Vasilica Grigoraș, făcându-mi cunoștință cu
această stea a culturii și românismului adevărat, scriitoarea Mariana
Gurza. Din păcate Mariana Gurza nu a putut să preia funcția de
președinte ASCIOR Timișoara dar mi-a recomandat-o pe scriitoarea
Violeta Secoșan Cadar și pentru că era mare urgență ca de „Zilele
Timișoarei” să reușim să facem deschiderea ASCIOR Timișoara cu
această ocazie, tot draga noastră Mariana Gurza m-a ajutat prin
intermediul d-lui prof. univ. dr. Dumitru Mnerie ca să fim acceptați în
Catedrala Ortodoxă chiar de „Ziua Crucii” cu acest eveniment așa
important pentru asociația noastră. Ulterior, d-l prof. univ. dr. Mnerie
Dumitru a acceptat să fie președinte al Ariei ASCIOR Banat, lucru
extrem de benefic și însemnat pentru asociația noastră, participând la
Conferințele naționale ASCIOR cu materiale de înaltă ținută culturală,
științifică.

Din nefericire nu am putut vorbi față către față cu distinsa Mariana
Gurza în toți acești ani, ci doar, de câteva ori la telefon, dar, de fiecare
dată m-a impresionat profund modul atât de optimist și realist de
abordare a problemelor, solicitudinea în rezolvarea problemelor
culturale, afectivitatea și modul concret cu care sprijinea scriitorii… Un
om de-o sensibilitate impresionantă dar și un scriitor extrem de profund,

cu mare acuitate a detaliului semnificativ, un adevărat și extrem de
sensibil credincios care lupta cu amorțeala și nepăsarea din jur. Mariana
Gurza este un univers cultural, opera sa definindu-se printr-o reală și
lucidă reflecție asupra lumii în care trăim, aflată într-o degringoladă fără
margini: „Am obosit de toate…/ de micimea ta omule,/ de indiferenţă/ de
minciună./ Privesc cameleonii/ cum caută copacul/ stufos/ doar pentru/
a-şi satisface/ capricii/ fără sens./ Să domini prin tot/ doar pentru a
demonstra/ că tu, eşti în vârful copacului/ stăpânind/ fără remuşcări/
ultima suflare umană…” (Am obosit…)
A colaborat la revista noastră „Orizonturile Bucuriei”, dar și aici, îmi
amintesc modul cum îmi trimitea materiale ale altor scriitori pentru a fi
promovați, lucru ce m-a impresionat profund, având mereu acea atitudine
de protector și promotor al culturii în periodicele pe care le-a condus, mai
ales în revista atât de dragă și interesantă, pe care a înființat-o, cunoscută
și apreciată în țară și peste hotare, inspirat intitulată „Logos și Agape”.
În plină creație, după multe volume proprii dar și în participare, s-a
stins un om de cultură minunat care avea multe și importante lucrări de
realizat, mulți și importanți scriitori de promovat.

Cu mare bucurie i-am
oferit distinsei scriitoare
Mariana Gurza una dintre
cele mai mari distincții
ASCIOR, Medalia ASCIOR
cu Brevet, pentru întreaga sa
contribuție în promovarea
credinței, culturii adevărate,
pentru promovarea
scriitorilor și românismului.
Mă bucur enorm să văd
câți prieteni, susținători și
admiratori are, pe bună
dreptate și știu că va rămâne
în sufletul nostru ca un
model de Om Bun și
Luptător pentru frumos,
adevăr și dreptate, un
minunat militant pentru
trăirea cea adevărată, deși

modestia, acuratețea sufletească, pioșenia i-au fost trăsături de caracter
definitorii: „Sunt ceea ce nu voi şti/ niciodată…/ O frunză verde rătăcită/
spre piscul tău iubito/ c-un dor ce nu mă iartă./ Sunt ceea ce nu voi şti/
niciodată…/ Clipă minusculă în timp/ zâmbet,/ lacrimă curată,/ sunt doar
anotimp…” (Autoportret)

Mariana Gurza are un loc al său în peisajul cultural românesc, și-
a zidit nemurirea prin ceea ce a iubit, cum a iubit și cum a transmis această

minunată iubire pentru Dumnezeu și oameni, pentru dreptate și frumos,
pentru înveșnicirea sufletului.
Veșnică pomenire, minunata noastră Mariana Gurza!
Îți mulțumesc din suflet pentru tot!

Dumitru MNERIE : Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Multumesc!

Mă încearcă emoții greu de descris, trebuind să
mă refer la Mariana GURZA, elogiindu-i faptele

doar prin verbe conjugate la timpul trecut. Ne-am
cunoscut cu aproape 20 de ani în urmă, într-un
birou de consiliere al AJOFM. Eram acolo în
căutare de parteneri instituționali, eu reprezentând,
în calitate de Rector, Universitatea IOAN SLAVICI – nou apărută pe piața
educațională timișoreană. Dumnezeu a făcut ca discuția preliminară
deciziei de cooperare să o port cu un mare specialist al „sectorului
suflete” – referent Mariana Gurza. Nu cred că atunci m-a tratat pe mine
ca pe-un caz de excepție. Dar, era recunoscută pentru implicarea ei
emoțională în discuțiile cu cei care-i cereau sfatul. Eu i-am prezentat o
nouă oportunitate educațională particulară, pentru cei care ar fi în
căutarea unui loc mai potrivit de muncă. De atunci, an de an le-a îndrumat
multora pașii către universitatea și liceul „SLAVICI”, iar eu am avut
norocul să descopăr din ce în ce mai mult sensibilitatea artistică a poetei
Mariana GURZA, un OM atât de cald, în mijlocul unei familii minunate
și al unui grup nemărginit de prieteni și
colaboratori.

Sub egida Fundației pentru cultură și
învățământ IOAN SLAVICI din
Timișoara am inițiat și organizat
împreună multe activități, pentru a căror
reușită, ideile, „pana” și vocea Marianei
Gurza și-au lăsat o importantă și
valoroasă amprentă. Astfel, în semn de
aleasă recunoștință și prețuire, „pentru
ajutorul inestimabil acordat”, în aprilie
2013 i se înmânează o binemeritată
„DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ”.
Dar viața ne-a fost armonios călăuzită
dinspre oficial către particular.

În 2005, la aniversarea mea de jumătate de veac de viață, mi-a dăruit
o cărticică, dedicată în totalitate mie, intitulată „Timpul este un poem”. A
fost o realizare de suflet pentru suflet, pentru înfăptuirea căreia a antrenat
și pe alți membri ai familiei,
(fiica, Ioana, ocupându-se de
ținuta grafică și creația
coperții, iar soțul Vasile de
tipărire). Prefața este semnată
de regretatul meu coleg și
prieten, distinsul,
prof.univ.dr.ing. Sevastean I.
IANCA, fost prorector al
politehnicii timișorene.

De-atunci, mi-a fost și mai
drag să mă simt apropiat de familia Mariana și Vasile GURZA, ei
însoțindu-mă la altar în calitate de NAȘI, cu prilejul ceremoniei religioase
de căsătorie mele cu Gabriela-Victoria.
Majoritatea evenimentelor de familie ni le-an petrecut cu bucurie,
împreună, poemul Marianei devenind o adevărată hrană spirituală.
Venirea pe lume și aniversările primilor ani de viață a fiicei noastre
Andreea-Elena au fost marcate de frumoase cărticele speciale, iar poezia
și cuvintele frumoase ne-au rămas ca valoroase amintiri de familie.

Nu demult, căutându-mi mama, … acum doar printre poze și alte
suveniruri, m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie
pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră dragă,
Mariana „poeta”, (cum, … cu drăgălășenie adăuga mama, când mai
povesteam noi între noi, prin casă …):

4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”)
Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ
când te privești tăcut
în oglinda vremii
la vremurile de demult …

Și cei dragi, în jurul mamei
țes din dragoste și dor
chipuri, zâmbete încununate,
parte din destinul lor.

Draga voatră mamă,
pentru voi, este ICOANĂ!
Să-i dea bunul Dumnezeu
Multă sănătate,
zile luminate,
iubiri-o înconjoare …

Un arbore bine înfipt
cu sevă ca nectarul
este rod al dragostei dintre părinți
de la Dumnezeu tot darul.

Iar voi, dragii mei,
iubiți ICOANA VIE
cu pace și armonie
căci Doamne, bine este să ai părinți.
La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) !
(Mariana Gurza, 14.10.2014. Era aniversarea mamei la 82 de ani. )
S-a format o relație specială între Mariana
și Gabi, nu doar de protectorat spiritual,
specific raportului Nașă-Fină, ci o prietenie ale
cărei taine a rămas doar de ele știută. La
aniversarea soției, din octombrie 2015, poemul
dedicat ne-a emoționat mai mult, poate și prin
mesajul transmis de poetă, cu șapte ani înainte
de „plecare”, cu referire la drumu-i „plin de
poeme”, în care „se vor ivi cohorte / de îngerii
ce-și vor / lăsa aripile / peste singurătatea mea,
/ acum, / la sfârșit de drum …”

Pentru că discuțiile lor, de fiecare dată erau pline de glume și bună
dispoziție, atunci n-am băgat în seamă presimțirile Marianei „ascunse” în
versurile-i încărcate, ca de-obicei de multiple înțelesuri. Spiritualitatea se
revărsa mereu când ne adunam laolaltă.
Au urmat multe frumoase evenimente de familie, iar sărbătorile din
casa mea aveau incluse an de an în meniu „cozonacul de la Ica”, mama
Marianei, dragă tuturor. Dar, a venit sfârșitul de an 2019, atunci când …
„cuptorul” de bucate și de vorbe bune s-a stins. Viorica Plevan, (căs.
Rizac, n. 9.11.1930, Cupca, Bucovina), în ziua de 16.12.2019, pe un pat
de spital timișorean, a închis ochii pentru totdeauna, într-un mod discret.
La scurtă vreme, în prima zi din 2020 a plecat și mama mea. Lovituri
grele ! Mari sărăciri sufletești ne-au cuprins. Așadar, am rămas orfani …
Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de
grijă până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii … ne-au
devenit doar ICOANE.

Mariana și-a adunat gândurile lansând, într-un timp destul de scurt,
cartea „Icoane vii”, cu o explicație a inspirației scrisă și pe copertă:
„Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără
cuvânt între mine și restul lumii încremenite în taină”.
În prima parte a cărții,
Mariana ni se destăinuie
din postura de copil
„născut într-o casă
parohială, aproape de tot
ce înseamnă credință și
românism”. În acest spațiu
a aflat „drumul spre acea
lume a cuvintelor sfințite”,
căutând mereu să înțeleagă
„sfintele taine” dar și a
unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici,
care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul
persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață
dorul Bucovinei înlăcrimate”. Apoi, în partea a II-a a lucrării, poeta, se
lasă cuprinsă într-un „șir de mătănii, /Unduit lângă candela ce arde” …
lăsând la vedere lumina iubirii din „ICOANELE” – aparent păstrate ca
simple poze-n casă. Din versurile pline de sensibilitate, presărate cu mai
multe adresări directe părinților, se lasă impresia vitalității acestor icoane.

Mariana, în finalul cărții, ne dădea o lecție de viață: „… o mare
albastră,/apoi un fluviu,/un râu de munte,/un pârâu/care curge spre Apa
cea Mare,/spre care trecem cu bănuțul în mână.”
*

Științele vieții ne oferă argumente certe despre continuitatea și
ireversibilitatea scurgerii timpului. Dar, sunt momente din viață care par
în totală contradicție cu această crudă lege, simțită de toată lumea, dar
fără să fie revendicată de vreun pământean. Așa se întâmplă când ne
moare cineva drag. În tumultul mersului înainte, în actualul context al
cotidianului atât grăbit, când se oprește inima vreunui prieten adevărat,
parcă se oprește și timpul tău.

„Mulțumesc!” a fost ultimul mesaj scris pe care mi l-a trimis Mariana
pe „mess”, în dimineața zilei de 13 martie, 2021, la ora 7:50. E drept că
literele tastate de ea pe telefon s-au mai amestecat… Atunci,
„mulțumesc”-ul nu mi l-am putut imagina ca un ultim mesaj de adio, ci
doar un simplu răspuns în conversația noastră curentă. Cu două zile
înainte și-a amintit de aniversarea noastră, a finilor ei, transmițându-ne:
„Vă pup! Să fiți fericiți!”

În seara de 12 martie a aflat cu tristețe și de
zborul spre îngeri al Academicianului Nicolae Dabija, cu care s-a
cunoscut personal și pe care-l admira nespus de mult. Apoi, netrebnicul
de virus a trecut-o în zile de profundă tăcere …, după care, în 26 martie,
pe întuneric ne-a răpus-o.
Nu pretind seriozitate, sobrietate, deșteptăciune și alte atribute pentru
ceea ce scriu acum. În viață trăim unele momente în care ar trebui să
simțim multă jenă față de neputințele proprii, față de caraghioslâcul
posibil de apreciat de cei din jur, a stupidității reflectate în mișcări,
ciudățenii de comportament. Nici autocenzura nu ne mai funcționează.
Ne pierdem și soluția ipocriziei, nemaiputându-ne controla imaginea, cu
care s-au obișnuit cei din preajmă.

Dar, într-un fel se creează o stare
specială, de eliberare, în care, nici că ne mai pasă de ceea ce-or zice alții.
Așa m-am simțit luni, 29 martie 2021, preț de 3 ceasuri. În agenda mea
apăruse, parcă adăugat spre neuitare, un eveniment cultural inițiat de
draga noastră Mariana GURZA: „ … va avea loc la ora 15,00 în incinta
cimitirului din Dumbrăvița, lansarea proiectului „OPERA OMNIA –
Mariana Gurza”… , cu participarea …, având ca invitați … ” „ … Se
vor respecta toate restricțiile impuse prin decizia CJSU Timiş de
carantinare, datorită pandemiei COVID-19” … Ca de obicei, am
încercat s-ajung mai devreme, … poate e nevoie de o mână de ajutor în

organizarea evenimentului, … așa încât … să iasă bine. (?!?!). Mariana-
suflet își așezase chipul pe cer, în locul soarelui, de unde putea să

supravegheze tot, să ne primească pe fiecare, oferindu-ne câte-un
mănunchi de raze calde, luminoase însoțite de fine adieri de vânt în loc
de pupături. Pe un modest catafalc îi era trupul ascuns într-un sicriu,
sigilat regulamentar și însoțit de o crudă cruce de lemn, încrustată sec cu
datele istorice: „n .04.10.1955 – d. 26.03.2021”. Doar locul trupului ferit
de ochii lumii era marcat de etichetă: „Mariana GURZA – 65 de ani”. Noi
toți participanții, inclusiv membrii prezidiului, ne purtam cu smerenie
masca obligatorie.

Mi se părea ciudat să nu-l văd, ca de obicei, pe
meloterapeutul Gheorghe Iovu și orga sa, creând miraculoasele acorduri
relaxante. „Lucrările ședinței” au fost conduse de un sobor de 7 cuvioși
părinți, veniți, nu din obligație ci din recunoștință nedisimulată față de
protagonista evenimentului, poeta și inițiatoarea de întâlniri de suflet în
jurul poeziei. Trupul Reginei MG-65, era în mijloc, pe piedestal, dar
sufletul ei era deja înălțat la cer. La ora începerii ceremoniei peste cimitir
s-a întronat „Duhul Marianei”, reflectat deja din dreapta lui Dumnezeu,
nouă dăruindu-ne un zâmbet discret lăsat să curgă pe raze de soare.
Acum, mă simt cu cugetul mai împăcat, mai convins că ICOANELE
nu ne mor.

Cu credință și gândul bun de veșnică amintire și pomenire a
dragei noastre Marianei GURZA, azi o ICOANĂ , din care putem
reaprinde mereu lumina iubirii, pe care ne-a lăsat-o moștenire, în scrierile
sale și în spiritul LOGOS și AGAPE.

Mulțumesc!

Galina MARTEA :Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Amsterdam, OLANDA
Născută sub semnul zodiacal al balanței,

Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș-
Severin) este personalitatea care prin harul său

scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, la
completarea literaturii naționale românești și,
evident, la amplificarea culturii. Este vorba de
lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea
acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist,
dar, în același timp, și editor al câtorva reviste de cultură. Mult cunoscută
în calitate de poetă, Domnia sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume
de poezii, printre care cele mai semnificative sunt: – „Paradox
sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Gânduri nocturne”
(Editura Augusta, Timișoara, 1999), „Nevoia de a sfida tăcerea”
(Editura Augusta, Timișoara, 2000), „Lumini și umbre” (Editura
Augusta, Timișoara, 2001), „Lacrima Iubirii” (Editura Artpress,
Timișoara, 2003), „Ultimul strigăt” (Editura Eubeea, Timișoara, 2006),
„Șoapte gândite” (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui
Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura
Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow”
(ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi,
2016) și alte 4 volume de proză – „Destine umbrite” (Editura Atticea,
2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației
pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee,
gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru
Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După
lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei
Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor ce aparțin existenței
umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate
accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se
desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor
fiind plasată, în mod prioritar, suferința și îndurarea, dar și indolența
semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are
un mare spirit de imaginație, astfel având capacitatea de a reda cu
multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin

proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, sensul este conceput
de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii,
părinți, univers, deci „față de tot ceea ce este prezent în viața
pământească, firește, proprie omului”.
Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în
jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și,
desigur, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul
reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi
literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine
zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei
comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/
răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă
privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi
şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep
sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.” (Sfidare). Cu
aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a
uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat
coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/
în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul

să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-
o ca pe/ pruncul părăsit.” (Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind

urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S-
a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind

îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de
vârtej” (Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau
trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este
însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât
de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe,
dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un
comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit,
morala integră fiindu-i creștină cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine
sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când
mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un
strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou
roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine
sunt). Foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în
univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință
respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător,

în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a
cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un
poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi
de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/
cu o iubire.” (Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu
gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același
timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de tot
ceea ce se petrece în juru-i: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/
neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/
făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul
inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…” (Trece
timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume,
autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am
crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau
de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe
chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…” (Durere). Pe lângă meditațiile
pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul
și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și
năzuințe inexistente, poeta prin arta cuvântului se vrea transferată și
în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând
credință deplină în tot ceea ce este divin:

„Când voi fi întrebată/ de
ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului
care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/
aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/
Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când
am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne
al meu./ Acum, mă rog Ţie…” (În căutarea liniștii). Prin respectiva
descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are
o mare dragoste și încredere în divinitate – natura divină fiind
considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica
Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul
căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga
complexitate a valorilor umane – lucruri nespus de frumoase în stil
metaforic. În contextul dat vom menționa că despre caracterul poetic al
Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte
din cultura națională românească, nemijlocit și mulți critici literari de o
notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă,
editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și

sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și
metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur
Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din
tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii,
cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea
de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă,
credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea
si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și
eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și
suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie”
doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii
contemporane și nu numai” (Adrian Dinu Rachieru).
Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei
Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei,
care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor.
Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele „Destine
umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al
Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016),
„Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri,
Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri,
Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la
volumul „Destine umbrite” ne vom întâlni din nou cu opinia criticului
literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: „Destine umbrite” (2008,
Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana
Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul

Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte-
mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire

pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește
următoarele cu referire la volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând
și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu
întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş
primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest
lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori
descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă
între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!?
Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi
de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în
ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult

decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii
de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu
sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei
lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie
şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”.
Prin urmare, precum este lirica poetică așa este și creația artistică în
proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit,
având ca suport elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii
cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane,
dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În
mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente
descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/
perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind
desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces.
Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi
reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se
vor relatate.

Personalitate distinctă a culturii naționale române, Mariana Gurza
de-a lungul timpului s-a impus activ și cu mult succes în activitatea
scriitoricească, aceasta incluzând în sine: creația literară în versuri și
proza, publicistică/ jurnalistică, editorială. Fiind o descendentă
onorabilă din familia Vasile Plăvan (figură emblematică a anilor 1915-
1939, avocat, jurnalist, publicist, unul dintre cei care a luptat pentru
Marea Unire), unchiul din partea mamei-Viorica Plăvan, Mariana Gurza
este un mare adept al corectitudinii, onestității, echității sociale și, nu în
ultimul timp, o promotoare elocventă a valorilor spirituale/ intelectuale

valori ce pun bazele unei culturi în viața unui popor. Despre identitatea
Domniei sale se pronunță cu multă onoare și respect o bună parte din

intelectuali/ scriitori/ personașități publice, printre aceștea înscriindu-
se: – Emilia Țuțuianu, care scrie „Mariana Gurza este lacrima durerii

coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre
mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în
peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori
asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări
catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai
târziu.”; – Vasilica Grigoraș, care menționează „Scrisul Marianei
Gurza este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită
stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în

oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr,
ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar
dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori
„cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o
„plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente
şi gânduri bune) ajung întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul
este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar
darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.”.
Pentru a-și atinge idealul spiritual, Mariana Gurza muncește fără răgaz
întru binele societății române, muncește pentru a primi satisfacție
sufletească, în așa mod realizând pe viu sentimentul/ emoția umană (atât
de bucurie, cât și de tristețe) ce este expusă prin opere literare, lucrări ce
sunt create prin harul divin, prin harul scriitoricesc

Galina MARTEA