Mariana Gurza
Sensul vieții se risipește, motivul existenței
dispare și e suportabil, nu ne speriem de
drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc
nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci
ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de
viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să
prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al
unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori
și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de
bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și
a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă
viață.
Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan
Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă
generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova
literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o
prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie
aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a
publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om
bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau
pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe
care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și
noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire
mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune
veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.
Am remarcat acea culoare vie
a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată
lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității
din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare
diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără
nume.
Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt
al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă,
nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă
culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister
inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole.
Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de
știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă
experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup,
prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi
dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care
colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea
mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de
orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de
acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale,
realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și
curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc
recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.
Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste
viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze
purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne-
ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte
în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de
binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de
talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri,
căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate.
Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca
plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și
veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un
buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din
judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și
pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în
acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe
pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru
mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de
frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o
umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se
aude muzica într-o scoică…
Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu
volum:
„Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini
Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui
Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe
Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți
Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine
Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni.
Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul
cunoașterii
Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele
orelor”…