Marea Unire este procesul istoric din 1 Decembrie 1918 în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național ROMÂNIA. Etape preliminare au fost Mica Unire din 24 ianuarie 1859, a Țării Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României, așa zisul Vechi Regat, a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici.
VASILE GOLDIŞ, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 , a declarat că, e fericit să poată mărturisi că Biserica Ortodoxă Română era chemată “să stea și mai departe veghe neadormită credinciosului său popor și ușurată de sarcina apărării naționale să revină integral la chemarea ei impusă prin Mântuitorul, de a sădi și înrădăcina în suflete lumina cunoștinței de Dumnezeu, singurul izvor de adevărată fericire omenească.” Același strălucit om politic spunea că preotul român “din luptător național va trebui să devină apostol al credinței, pildă strălucitoare a jertfei de sine pentru fericirea altora.” Deci îndemnul său este pentru ierarhii și preoții ortodocși din Transilvania și Banat de a se dedica în viitor în totalitate misiunii lor primordiale, de pastoraţie și de propovăduire a cuvântului Evangheliei, abandonând avangarda luptei național-politice.
Într-un text memorialistic redactat cu ocazia semicentenarului unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, marele fiu al Banatului românesc, crescut în cartierul Fabric din Timișoara, AUREL COSMA junior (1901-1983), scria: „Poporul român s-a născut creștin. De la începutul existenței sale a găsit în Biserica lui Hristos nu numai un loc de rugăciune, dar și un lăcaș de unitate etnică. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate națională, fiindcă Biserica era și ea națională. Biserica era a poporului și stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinței românești. Preoții propovăduiau Evanghelia libertății și unirii. De pe amvoane, glasul lor se armoniza într-o sublimă simfonie a victoriei, cu acordurile acelorași sentimente ce vibrau pe coardele sufletești ale poporului credincios. Apostolatul românesc al preoților a fost îndreptat în direcția lămuririi poporului asupra mijloacelor de înfăptuire a voinței sale. Ideea libertății și a unirii a pornit de la popor, iar Biserica, alături de conducătorii națiunii, a susținut și a sprijinit acțiunile mulțimii de a realiza aceste postulate. Alături de preoți, și dascălii confesionali erau în subordinea consistoriilor episcopale. Învățător confesional era și cantorul din strană. În activitatea lui, în afară de școală și de biserică, s-a evidențiat prin organizarea și conducerea corurilor care au dat concerte sau reprezentații populare, unde ardea nestinsa flacără a idealului național”. Scrisă în anii orânduirii comuniste atee, de pana unui fost deținut politic – între anii 1960-1964 – al acelui odios regim de import sovietic, mărturia lui Aurel Cosma jr. este extrem de prețioasă pentru înțelegerea și conștientizarea noastră, a celor din societatea postmodernă secularizată, în legătură cu rolul determinant jucat de Biserica Ortodoxă Română nu numai în devenirea istorică și culturală a poporului român, ci mai ales a contribuției ei decisive în procesul de coagulare a națiunii române în modernitate și de făurire a statului român întregit. Când susțin acest lucru mă gândesc, desigur, mai ales la Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Banat și Bucovina, care și-a afirmat și articulat instituțional dimensiunea ei națională românească cu multe decenii înaintea anului astral 1918 prin strângerea împreună a românilor, risipiți printre diversele neamuri și confesiuni ale conglomeratului Imperiu al Habsburgilor, într-un organism comun: Mitropolia Națională Românească înființată în 24 decembrie 1864 pentru ardeleni, bănățeni și ungureni, și respectiv în 1873 pentru bucovineni.
Dacă ne punem întrebarea de ce Biserica (clerul) s-a implicat pentru realizarea Unirii , răspunsul este pentru că biserica este o biserică națională, a poporului român legată de națiune.
De menționat că în Vechiul Regat 252 de preoți au fost mobilizați în Armata Română în timpul Primului Război Mondial, activitatea lor fiind evaluată extrem de pozitiv după 1919, ceea e a dus la înființarea Episcopiei Armatei în 1920 cu reședința la Alba Iulia, episcopie desființată de comuniști în 1948.
În Basarabia de menționat că membrul cleric al Sfatului Țării care a votat unirea a fost preotul Alexandru Baltaga, omorât de sovietici după 1941. Arhimandritul Gurie Grosu a binecuvântat Sfatul Ţării şi a luat decizia de unire, la fel Dionisie Erhan, canonizat în anul 1919.
În Bucovina mișcarea unionistă a fost sprijinită de Mitropolia Bucovinei și Dalmaţiei, Ședința Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 având loc în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir Repta.
In Transilvania 30% din cei 1228 de deputați ai Adunării Naționale au fost clerici, ortodocși si uniți, episcopii au fost cei ce au prezidat desfășurarea adunării, de aceea Miron Cristea si Iuliu Hossu (cei mai tineri) au si fost aleși în delegația celor 4 (Cristea, Hossu, Goldiș, Vaida Voievod) care au prezentat rezoluția de la Alba Iulia regelui la București.
Prezentarea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
În fruntea Adunări Naționale care a decis la Alba Iulia ultimul act al Marii Uniri a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat doi înalți ierarhi români, Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel din urmă prezentând chiar, înaintea celor adunați acolo, Rezoluția de unire. Pentru a putea înțelege cum s-a petrecut acest lucru, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria mai veche a românilor.
Prin urmare, exprimăm o realitate evidentă când spunem că glasul Bisericii a răsunat și răsună mereu la noi în Cetate, adică pe pământul României. Cum s-a văzut, Biserica a fost în fruntea românilor în toate marile momente ale luptei de emancipare națională și ale construirii statului național român, de la Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea), trecând prin 1848-1849 și prin Memorandum (1892-1894) și ajungând până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Gândind acum la unitatea românească de-a lungul timpului, nu ne-o putem explica fără aportul credinței și al Bisericii. De aceea, la peste o sută de ani trecuți de la Marea Unire, se cuvine să aducem un prinos Bisericii, adică lumii noastre, universului credinței noastre, martirilor luptători și mărturisitori. Biserica, începând cu verbul Domnului răspândit în limba latină, stă la temelia poporului român, a națiunii și a statului național numit România.
În Istoria Neamului nostru întâlnim momente pe care le putem numi drept „pietre de hotar”, în context politic intern și internațional, precum:
- Prima Unire politică a tuturor românilor din 1600 sub Mihai Vodă Viteazul,
- Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, și
- Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 19183.
Toate aceste etape s-au dovedit a fi rezultatul strădaniilor și jertfelor fiilor poporului nostru din toate provinciile românești.
Acțiunea patriarhului MIRON CRISTEA în favoarea Unirii celei Mari
- Încă din tinerețe, prin cuvânt și scris, în periodicele vremii: Telegraful Român, Tribuna și Țara Noastră (din Sibiu); Familia (Oradea); Gazeta Transilvaniei (Brașov); Luceafărul (Budapesta); Românul (Arad); Foaia Diecezană (Caransebeș) ş.a., Miron Cristea a militat pentru drepturi naționale și libertăți sociale, pentru apărarea școlilor românești, a ființei naționale și pentru unitatea neamului nostru.
După cum s-a mai spus, după izbânzile armatelor române împotriva Imperiului Austro-Ungar, alături de Antanta, și unirea Basarabiei (în 27 martie 1918) și a Bucovinei (în 28 noiembrie 1918), era firesc să aibă loc și unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1 Decembrie 1918.
- Toate aceste evenimente memorabile din viața românilor au fost așteptate și intuite și de Miron Cristea, prin cuvânt și scris.
- Îl întâlnim pe Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, alături de alți reprezentanți ortodocși și uniți, dându-și adeziunea față de Consiliul Național. Român, nou constituit, în vederea demersurilor pentru înfăptuirea unității naționale.
- În același timp, Miron Cristea, alături de alți ortodocși și uniți (mireni și clerici), a luat parte activă la constituirea gărzii naționale, și la diferitele adunări populare, ce vizau unitatea românilor.
- De pildă, în cadrul constituirii Consiliului Național Român din Caransebeș, din 25 octombrie 1918, a ținut o impresionantă cuvântare în care a rememorat suferințele românilor și nedreptățile ce li s-au făcut de către „stăpânirile străine” în cele zece veacuri de asuprire; de asemenea, a mulțumit, din inimă, armatelor Antantei, ce împreună cu bravii ostași români au adus izbăvirea neamului nostru. După ce a dat sfaturi la moderație și la iertare, încheie cu un impresionant îndemn:
„Porunca Consiliului Central sau a Marelui Sfat Național Român trebuie să fie sfântă tuturor, și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, uniți în cuget și în simțiri și bine disciplinați, vom ajunge acea mare zi cu soare, acea mare sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de mulțumire către Cel de Sus, care ocârmuiește lumea și popoarele ei; apoi, cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare a unirii tuturor românilor din hotare în hotare”.
- Și, iată că Hora Marii Uniri a sosit la 1 Decembrie 1918, iar alături de alți vorbitori mireni și clerici (ortodocși și uniți) a evocat, în sinteză, istoria zbuciumată a poporului român, care acum merită izbăvirea.
- După ce a evocat unirea celor trei provincii românești: Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Țara Mamă, Miron Cristea a militat pentru o reală unitate națională și politică, afirmând, între altele:
„Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească, pentru că idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și de râsul lumii, dacă în situația de astăzi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de manifestări ale geniului nostru național, care prin însușirile lor specifice românești să contribuie la progresul omenirii”
În zilele care au urmat, în numeroase localități transilvănene s-au săvârșit slujbe de mulțumire în bisericile românești, dar, în locuri special amenajate, au avut loc și manifestări cultural-patriotice.
În 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a adresat o proclamație românilor transilvăneni în care li s-a adus la cunoștință că:
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii în România”.
Câteva zile mai târziu, în 14 decembrie 1918, „delegația «Marelui Sfat Național» din Transilvania, din care făceau parte Episcopii români Miron Cristea, Iuliu Hossu, precum și politicienii Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod”, a ajuns la București pentru a prezenta regelui Ferdinand I Actul Unirii Transilvaniei cu România.
La sosirea în Gara de Nord a celor „4 soli ardeleni”, unde au fost întâmpinați de înalte oficialități de stat și locale, clerici, Episcopul Miron Cristea a rostit un cuvânt emoționant, din care redăm următoarele:
„Noi – românii de dincolo de Carpați – am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al Patriei mame. Am venit toți îndemnați de o necesitate superioară de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima spre a rezista mai ușor asupririlor ce ne așteptau acasă, în patria ce până ieri, alaltăieri ne-a fost nouă patrie a noastră.
Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nu îndrăznea să viseze că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – Patriei mame, adică scumpei România”.
Când Actul de Unire a Transilvaniei cu România a fost înmânat de către Vasile Goldiș regelui Ferdinand I (la care au fost de față Miron Cristea și Iuliu Hossu), el a rostit, între altele:
„Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiți suntem noi, Românii, că, prin noi, istoria săvârșește actul măreț al Unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea fericiți suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare, care a înțeles chemarea sfântă și a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc. Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.
La cuvântul lui Vasile Goldiș, a răspuns regele Ferdinand I:
„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe vecie unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică.
Prin lupte și jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei ce cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.
Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume.
Să trăiască România pe veci unită!”
În 24 decembrie 1918, în ajunul Crăciunului, printr-un Decret Regal, regele Ferdinand
a hotărât că:
„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.
Continue reading „Liliana DEREVICI: Rolul bisericii în realizarea Unirii” →