Să scrii pe adierea moale a obrazului, să miroși a făn proaspăt
Lângă caii alungați de la ieslea de foc, în ruga lor flămândă
Nu știi cum e să treci peste aripa strivită și răzvrătită de furtună
Vei reuși vreodată să ghicești cât de lungă și bolnavă e așteptarea?
Încearcă să dai dreptate verdelui câmpiei, firului brumat de iarbă
Cu vioara să cânți pe note-nstelate gândul poetului în poala ruginită
A visurilor neastîmpărate,, stoluri răsfățate de ciocârlii cu aripi de doină
Spălănd frunzele norilor sfărâmate de ghetele grele ale neumblatului drum
Te cunosc, îți spun să-ți aduci aminte, te odihneai sub nucul răcoros
Și umbra lui îți răcorea ochii, aveai alături o casă de lemn din omăt
Coborai la rău aducând de mâncare bunicilor și legai gurile valurilor
Intr-o incețoșare lucidă de briză și stare sumbră a liniștii imobile
Cum soarele ardea noaptea-ncremenită , orga răzvrătită zadarnic
Auzeam doar cuvinte, cuvinte, trei umbre și apoi surpriză și teamă
Nu toți oamenii erau chemați la viața religioasă, ei trăiau constrânși
În lume și intr-o anumită măsură peste lume, amenințați, fără suflare
Forma înroșită a cerului se rupea de fum, soarele se rupea de nori
Cum multe lucruri de esența lor: să nu subestimăm oamenii buni
Ei sunt buni, nu proști! Uneori toleranța nu deschide toate ușile
Simt cum inima mi s-a tocit ca o piatră lovită continuu de apă
Viața mea acum e ca o stâncă lovită de val, erodată, greu măcinată
Niciodată nu mă voi plânge în fața oamenilor, mai bine fug în munți
Le vent de’chire les nuages, les voix se fondent dans un silence bleu
Parti l’e’te’, je reviens en hiver retire’e et e’trangere a l’espe’rance
(Din volumul „Viața paralelă”, 2018)