De când a izbucnit pandemia de Covid 19 ura se propagă pe reţele sociale, media şi în comunităţi cu o înverşunare distopică. Răul şi încrâncenarea sunt noile stindarde ale jurnaliştilor, analiştilor politici şi politicienilor. Se pune accent doar pe puterea/neputinţa omului, scoţându-se din ecuaţie transcendentul. Totul se explică doar prin materie. Ni se livrează panseuri filosofice materialiste de la Karl Marx la Stephen Hawking. Nimic nu mai este lăsat la voia întâmplării totul este explicat cu de-amănuntul. Toate lucrurile fiind doar în puterea omului. Profanul a eliminat orice rămăşită a sacrului din societate. „Dumnezeu a murit” de mult, „ucis” de Nietzsche. Iar ura revărsată pe ecranele televizoarelor şi monitoarelor de gadgeturi inundă imund societatea şi înstrăinează omul de Fiinţă. Trăim în plin absurdism, genial creionat de Albert Camus în romanele „Ciuma” şi „Străinul”. Cu cât îşi explică omul mai mult lumea prin puterile sale, cu atât este mai înstrăinat de sine şi preajmă. Greşeala filosofilor materialişti este că scoate iubirea din ecuaţia funcţionalităţii comunitare şi din creaţie. Totul e fişat, controlat şi exclusiv în puterea omului, iar sufletul e tot mai mecanic şi mai însingurat. Lumea a devenit un fast-food, iar filosofia un meniu de livrări materiale. Filosofii materialişti contemporani, în majoritate rupţi de metafizică sau transcendent, încearcă să ne explice lumea în ecuaţie atomizantă, de parcă ce spun ei s-a născut odată cu secolele XIX/XX. Materialiştii mizează pe lipsa memoriei comunitare şi pe uitare. Societatea are memorie scurtă. Nu întâmplător asistăm la asasinarea memoriei colective. Memoria are rădăcini, iar acestea trebuie tăiate pentru a fi un bun cetăţean docil şi supus cerinţelor materiei. „Putem învăţa din istoria popoarelor că popoarele n-au înţeles nimic din istorie” ne spunea un filosof al istoriei, Hegel.
În realitate toate aceste „invenţii” filosofice materialiste nu sunt de ieri sau de azi, ci au o istorie milenară izvorâtă din lumea greco-romană. Ura care mişcă materia este o paradigmă de prin anul 500 î.H. Anaxagora din Atena credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. Universul, conform teoriei sale era alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (numite de Aristotel – homoiomeriai). În viziunea filosofului grec, aceste elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de Anaxagora nous (rațiune, spirit). Empedocle a dus mai departe filosofia materialistă a lui Anaxagora într-o lume a intelectualilor care dorea să explice totul doar prin materie, nimic la voia întâmplării sau intervenţiei transcendentului. Taina metafizică era exclusă, la fel ca la corifeii de azi ai filosofiei materialiste. Originar din Agrigentul Siciliei, Empedocle duce paradigma materialistă de la Parmenide şi Anaxagora mai departe. Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile în poemul „Despre natură”: focul, apa, pământul, aerul, care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale („puteri dominante” sau „principii”), iubirea (philotes) și ura (neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de Continue reading „Ionuț ȚENE: Ura mişcă lumea spre rău. Filosofii materialişti moderni nu au inventat nimic nou de la greci încoace!”
În privința continuității daco-romanilor și procesul de formare a poporului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au scris numeroase cărți și studii în istoriografia noastră în ultimele trei secole. Dincolo de ”enigmele și miracolul” formării poporului român în viziunea lui Gheorghe Brătianu, recent a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște (2019), cartea ”Expansiunea maghiară în Transilvania” de istoricul noii generații, Alexandru Madgearu. Cartea este o adnotare bio-bibliografică la tot ce s-a scris despre invazia maghiară în Transilvania și despre etnogeneza poporului român. Studiul istoricului aduce la zi toată bibliografia și ultimele tendințe istoriografice privind migrația maghiară în Transilvania la cumpăna secolelor IX și X. Din ciocnirea acestor forțe tectonice entice din arealul transilvan aflăm de fapt date inedite despre primele formațiuni politice românești din Ardeal. Istoricul continua tendința istoriografică clasică pe linia lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, P.P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, Ioan Moga privind etnogeneza, trecând prin perspectiva istoriografiei din perioada comunistă semnată de Kurt Horedt, Ștefan Pascu și Radu Popa, apoi prin post-decembriștii Ștefan Gorovei și Victor Spinei, ca să ajungă la noua generație de specialiști în zorii evului mediu românesc: Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniță, Ovidiu Pecican și Alexandru Simion. Autorul reușește cu o acribie fecundă să obțină o sinergie a informațiilor pentru creionarea unei sinteze istoriografice autentice privind năvălirea maghiarilor în Transilvania. Ceea ce aduce nou istoricul în interpretarea etnogenetică a poporului român este tocmai interpretarea critică privind izvoarele năvălirii maghiarilor din Asia în câmpia panonică și coliziunea cu statele și cnezatele din Ardeal. Teoria roesleriană sau a academiei maghiare de la 1986 privind ”terra deserta” în Transilvania la venirea triburilor lui Arpad nu se susține științific. La sfârșitul secolului IX, când cele șapte ttriburi maghiare pătrund prin nord-vest în Ardeal, din Panonia, aici erau formațiuni statale sub suzeranitatea imperiului bulgar. Statul bulgar imperial controla vestul și sudul Transilvaniei și drumul sării din Apuseni. Din punct de vedere diplomatic international o parte din Ardeal era de fapt Bulgaria. Imperiul bulgar nu putea controla acest spațiu bogat în pământuri fertile și minerale fără să trăiască aici o populație autohtonă. Conform descoperirilor arheologice locuiau în comuniune și bună vecinătate românii nominalizați de cronici, ca ”Blachi” sau ”Blacus”, cu triburile slave. Alexandru Madgearu analizează etnogeneza din punct de vedere topografic. Numeroase denumiri bulgare din Ardeal au rămas în limba română, ele nu au fost preluate după ocupația maghiară din secolele X-XI, fapt ce dovedește că poporul român conviețuia în pace și vasalitate prosperă sub dominația imperiului bulgar, păstrând denumirile topografice bulgare, fără să renunțe la ele și fără să fie preluate de la maghiari. Românii nu aveau cum să dea denumiri bulgare unor râuri, locuri și localități dacă s-au așezat după cucerirea maghiară, ci trebuiau să le preia logic de la triburile lui Arpad. Dar nu a fost așa, fapt ce dovedește că românii au trăit sute de ani în bună vecinătate cu bulgarii și slavii preluând toponomia de la aceștia, nu de la maghiari. Cel mai elocvent exemplu este Bălgrad, care înseamnă ”orașul alb”. Maghiarii numesc Alba -Iulia altfel, Fehersvar, deci românii nu au păstrat numele bulgar al localității până în secolul XVII. Triburile maghiare au trebuit să ducă un război cu imperiul bulgar ca să poată intra în Transilvania, iar stăpânirea bulgară se făcea, nu peste o ”terra deserta”, ci peste un ținut cu locuitori autohtoni români.
Alexandru Madgearu aduce numeroase exemple de denumiri slave, române sau dacice privind viața autohtonilor care s-au păstrat doar datorită continuității. Vezi denumirele de juzi din latină, cnezi din slavă sau voievod, titlu preluat și de către unguri de la români până în secolul XVI, când a existat autonomia ardeleană. Istoricul aduce noi dovezi lingvistice privind preluarea de către secui sau sași a unor denumiri și toponime de la autohtonii vlahi în zona Transilvaniei de sud-est. Oricum incursiunea maghiarilor asupra Ardealului a durat până în secolul XIII în valuri. Inclusiv numeroase denumiri de la pecenegi au intrat în limba română, înaintea ocupației maghiare. Românii au preferat denumirile lingvistice bulgare și pecenege dsau chiar cumane intrate în vocabular înainte de instaurarea regatului maghiar, deci când limba română era deja formată. Este o nouă dovadă lingvistică de continuitate pe aceste meleaguri. Gelu ”quidam blachus” a fost un puternic duce care s-a opus invaziei generalului Tuhutum și care a pierit la confluența râului Căpuș cu Someș. Alexandru Madgearu susține teoria istoricului clujean Tudor Sălăgean că Gelu a avut capitala în vechea Napoca roman, în zona actuală a Pieței Muzeului, nu la Dăbâca, Gilău sau Calvaria. Epopeea lui Gelu s-ar fi putut întâmpla nu la începutul secolului IX, cum ar afirma Gesta Hungarorum, ci mai târziu la mijlocul secolului X. Este o interpretatere nouă și inedită, pe care istoricul o interpretează exhaustiv și credibil. Regatul maghiar abia în secolul XIII reușește să pună o oarecare stăpânire peste cnezatele din Maramureș, unde trăia o puternică comunitate românească. Istoricul nu susține teoria falsificării Diplomei Ioaniților de la 1247, de către austrieci în secolul XVIII ca să justifice stăpânirea Olteniei. Consideră Țara Severinului o denumire de ”patria nordului”, o marcă a imperiului bulgar, denumită așa geografic, fiind la nord de capitala lor. În secolul XIII existau deja puterncie cnezate românești ca a lui Seneslau, Fărcaș sau Litovoi. Fărcaș înseamnă lup în maghiară, posibil ca adevăratul nume al voievodului din Vâlcea să fi fost Lupu, nume totemic pentru autohtonii proveniți din daci. Cu toată politica de catolicizare a regatului maghiar, autohtonii își păstrază credința ortodoxă, fapt ce confirmă continuitatea, deoarece ei s-au creștinat de la începuturi în procesul de romanizare și etnogeneză daco-romană. Ei erau creștini înaintrea invaziei maghiare și refuzau catolicismul care li se părea străin de sufletul și tradițiile lor, încreștinate conform legendei, de la Sf. Andrei. Nici teutonii nu au reușit să-i catolicizeze pe autohtoni. Alexandru Madgearu consider că Transilvania este izvorul și leagănul etnogenezei românești și ”rezervorul” demografic care s-a revărsat peste Muntenia și Moldova prin ”descălecatele” cunoscute. Munții, dealurile ardelene și pădurile de nepătruns, ca cele din Vlașca sau Teleorman, au fost vetrele etnogenezei românești. Deși ca istoric aș prelungi fenomenul înspre Nistru și Tisa, prin existența unei populații autohtone dacice care a preluat elemente de civilizație romană, constituindu-se, astfel poporul român pe un areal mai larg, dincolo de granițele statului român de azi: Valea Timocului, Cadrilater, Basarabia, Transnistria, Pocuția, Tisa și Munții Tatra.
Destui poeți în zilele noastre trădează poezia pentru carieră sau un venit sigur artistic adiacent, într-o ”dulce ratare” livrescă, doar de dragul unui trai mai bun, care desigur nu e de condamnat. Reîntoarcearea la poezie poate fi o provocare a destinului în fața zeilor liricii, care dăruie până la urmă un suflet împăcat cu sine și veșnicia. Ovidiu Purdea Someș dacă s-ar trezi din insomnia unui folclor decorativ și posesiv ar reuși să ducă mai departe muza poeziei până pe culmile Parnasului și în implacabilele câmpii ale elizeului, devenind frate cu veșnicia unui cuvânt purificat de speranțe și sațiețăți trecătoare. ”A cui neliniște ești tu?” este o retorică poetică a unui bijutier al cuvântului distilat de emoții și simboluri, care răspunde unei muze reale, trimise în brațele însetate de esențe ale poetului din partea unor zei ce pot fi ranchiunoși și decupați din tiparele miturilor grecești. Cititor asiduu din Nichita Stănescu, umbra marelui bard al secolului XX, și-a pus amprenta pe interioritatea poetului care scrie cu o sensibilitate feciorelnică, parcă în ciuda carierei sale de militar. ”Locuiesc singur în cântecul meu/Uneori vesel, alteori trist,/Într-o tăcere mai limpede decât cerul…” (Locuiesc în cântecul meu). Apelul la rădăcini inspiră arhetipal versurile unui poet fiu de țărani din Cășeiu Dejului, care a urmat cariera militară de la liceu pentru a se rândui cu lumea. ”Până m-am însurat/Am trăit din banii mamei/Legați între patru colțuri de batistă./Miroseau a nuc și a prun/Și-mi ajungeau întotdeauna” (Banii mamei). Ovidiu Purdea Someș se ”războiește” pe bune înarmat cu adevărate cuvinte, nu cu armele meseriei, căzând în reverii intimiste care-l eliberează și ne eliberează de ego. ”A trecut vara. Se despletesc cuvintele/Și se așează cuminți în destin. Vino să le numărăm trecerile/Dintr-o literă în alta./Tu dacă ai fi cuvânt/ Cât de ușor ai deveni nemuritoare” (Atingerea binelui). Parcă e o prelungire din ”noaptea exilatului” a altui poet clujean Horia Muntenus. De altfel poetul are o lectură solidă și din Marin Sorescu, o poezie pare o temă din ”Moartea ceasului” de Marin Sorescu de la mijlocul anilor 60. ”Mi-am potrivit ceasul/După zâmbetul tău,/Nu e nimic spectaculos în asta/Dar în zilele în care râzi/Limbile/Fug,fug,fug…(Limbile ceasului). Poetul reușește să compună o sinergie de stiluri, motive și teme care își trag sevele telurice și originare din poeții genearației 1960, dar și din impetuozitate postdecembriștilor clujeni sau a milenariștilor impresioniști din jurul cenaclului ”Ditamai poezia”. În ”Toamna mea” poetul rescrie originarul în dulcele stil clasic al lui Ion Pillat, fapt ce dovedește că și-a însușit temeinic laboratorul creației între antic și baroc: ”Toamna lină, dintr-un cer necopt/Își prelinge bruma-n asfințit,/La rever trei stele încă port/De la noaptea-n care ne-am iubit.” Poetul intră în dialog cu iubirea ca la o cafenea frecventată de boemi introvertiți și înfometați de absolut. ”În sufletul tău mi-am făcut o ușă…/Acolo intru numai eu/Cu tălpile goale și cu un tratat neterminat” (În sufletul tău). Poetul ar trebui să evite sentințele schematice cu ironii de epigramă la final pentru a nu rata dramatismul 
„Nu striga niciodată ajutor“, recentul volum de versuri scris de Mircea Cărtărescu a fost o mare surpriză pentru mine. Nu foarte plăcută, oricum poezia nu este o prăjitură pe care să o deguști relaxat după un prânz copios, ca o isagogie inițiatică în tainele cuvântului care zidește. În ultimii 30 de ani, Mircea Cărtărescu s-a impus doar ca prozator în spațiul literar, unul apreciat și poate prea lăudat, fapt ce nu întotdeauna ajută scrisului pentru un autor, ci dimpotrivă te poate smulge cu prețiozitate din rădăcinile arhetipale ale originalității unei creații autentice. Beția succesului literar este letală pentru un scriitor care nu știe să gestioneze acel laudațio. La librăria Humanitas din Cluj am dat peste ultimul volum de versuri publicat al poetului Cărtărescu, un veșnic candidat la cel mai prestigios premiu literar: Nobelul mult dorit, dar care putea fi foarte ușor acordat unui Blaga, Sorescu sau Nichita, dar cam știm și noi cum se dau, pe subsidiar politic sau ideologic, aceste nobile sinecure ale recunoașterii fortuite. Pe raftul librăriei mi-a sărit în ochi titlul destul de reușit al volumului: ”Nu striga niciodată ajutor” scris sub numele lui Mircea Cărtărescu. Părea un strigăt de Munch al singurătății și înstrăinării. Așa mă așteptam, dar ca de obicei așteptările au fost înșelate. L-am luat repede și răsfoit cu nesaț și curiozitate placheta, deoarece știam că poetul care a ”trădat” poezia pentru proză de circa 30 de ani, nu a mai publicat un nou volum de versuri. Lumea a și uitat că Mircea Cărtărescu mai este poet, noile generații de cititori îl percep doar ca prozator. E adevărat că la proză nu mă exprim critic pentru că nu am intrat deajuns de profund în ascunzișurile meandrice ale acestei taine creatoare și complexe, dar la poezie sunt un citator fidel încă din școala gimnazială. La vârsta mea am citit suficientă poezie și critică poetică încât să-mi spun părerea sinceră, de cititor și creator de poezie, dar nu de critic literar. În studenție citeam cu plăcere la BCU volumul colectiv al optzeciștilor ”Aer cu diamante”, în care Cărtărescu juisa metaforic, iar cu ”Poeme de amor” îmi retrăiam emoțiile iubirilor pasagere și adolescentine de atunci. Cu poemul ”Levantul” apărut în 1989 mă culcam sub pernă după ce învățam pe de rost cele mai reușite versuri. După 1990 a urmat o tăcere suspectă, prea lungă în poezie a lui Mircea Cărtărescu. Așa că ”Nu striga niciodată ajutor” mi-a atras atenția firească. Pe net am citit că volumul este o revenire în lumea muzelor trădate a poetului: ”Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia”. Volumul e departe de acel ”Uau” pe care ar fi trebuit să-l exclame fiecare cititor după lectură.
Spectrul critic e mult prea generos cu poetul. Am citit și recitit poeziile din volum cu mare concentrare și spirit critic. Mircea Cărtărescu pare că a căzut uneori din simplu în simplist. Parafrazând butada napoleoneană: de la sublim la ridicol este doar un pas. Poeziile sunt scrise prea simplu, nu surprind, nu emoționează, nu zguduie trăirea sufletească a cititorului. Nu descoperi o metaforă care să uimească inima și să sensibilizeze. Nu aduce nimic nou în textura versului. Pot fi frumoase unele dintre aceste poezii, dar pentru candidatul nostru la premiul Nobel, care a ”tăcut” 30 de ani în poezie este prea puțin. Nu vine cu nicio noutate de paradigmă lirică, de mesaj sau de limbaj. E un volum de versuri ce atinge nivelul comun, care poate fi citit cu plăcere doar dimineața la o cafea sau seara la un pahar de vin alb și atât. Sunt niște panseuri dezbrăcate de metaforă, ce surprind trăiri simple și comune ale poetului, cu motive pseudo-bulgakoviene despre un peisaj intimist cu pisici și papuci de pluș. Succesul literar nu l-a ajutat: ”pipăi urechea pisicii mele/pe dinafară catifea/pe dinăuntru piele lucioasă”. Sub semnul casnic sunt aceste trăiri lirici ale poetului retras în căminul tandru al interiorității în fața unui exterior prețios și periculos: ”lumea nu-i un loc al dreptății/sau/al bucuriei” (lumea nu-i un loc), sintagmă pe care o cam știm cu toții. Sigur, Mircea Cărtărescu are și puseuri lirice, dar care se estompează prea repede în prozaic și se risipește gratuit în proză, candid:”o geană/mi-a căzut pe pagină/stă acolo/curbată/cuminte/uscată”. (o geană) Acum poetul scrie scurt și frust pentru că nu mai are vigoarea tinereții: ”Când eram tânăr/scriam poeme nesfârșite/aveam timp de asta/timp cât vezi cu ochii.” (când eram tânăr). Nu ratează Cărtărescu teme comune ale liricii contemporane: ”am un câine cusut în pielea mea/îl simt cum se zbate acolo/cum rupe pe dinăuntru” (am un câine). Câteodată poetul alunecă în banal cu seninătate: ”ah, nu mai pot!/nu mai pot!/iartă-mă!/iartă-mă” (un atac de panică). Prima poezie din volum salvează oarecum placheta atinsă de spațialitatea dezinhibată a lucrurilor comune, cu abordări tematice ce frizează facilul: ”nu striga niciodată ajutor/n-o să te audă nimeni/pentru că nu există nimeni/în jurul tău”. Atmosfera debordează în futil. ”Trădarea” liricii și a metaforei la Mircea Cărtărescu, din 1990 încoace, nu a fost consumată prin acest nou și tardiv volum de versuri, care nu reușește să iasă din canoanele unei proze poetice fără scufundări în abisuri pentru a scoate la suprafață îndrăgostiților de muze adevăratele perle ale mirabilei semințe. Cu regret mi-am spus după lecturarea volumului: prea puțin pentru Nobel. Avem atât de mulți poeți valoroși pe care critica literară îi ignoră cu desăvârșire, datorită unor coterii și criterii instituționale, ierarhice și ideologice.
