Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (54)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Răspunsul regelui şi al celorlalţi factori de la Iaşi a fost prompt, telegrame transmise a doua zi preşedintelui Poincare şi lui Clemenceau reînnoiau asigurarea ataşamentului neclintit la cauza comună, voinţa de a fi reluată lupta alături de aliaţi. În telegrama către primul ministru francez, Brătianu arăta: ,,Noi nu vom neglija nimic pentru a dovedi din nou legăturile indisolubile care ne unesc…şi pentru a facilita realizarea celor mai scumpe aspiraţii ale poporului nostru”. Această decizie de maximă importanţă, din 4 noiembrie 1918, considerată de unii istorici momentul efectiv al reintrării României în război, avea să ducă la demisia lui Marghiloman. Generalul Lafont, ataşatul militar francez la Iaşi, transmitea la Salonic un mesaj încurajator: ,,Entuziasmul naţional este aici în plină exaltare. Va fi suficientă o simplă scânteie pentru a aprinde focul.(…) O mobilizare energică dorită rămâne posibilă, în mai multe etape. Puteţi conta pe 6 divizii…, armament şi muniţie există pentru 250 000 de oameni…Tot acest material de război se află în teritoriul ocupat….”.

O nouă comunicare a generalului Berthelot, din 4 noiembrie, adusă de Robert de Flers, scriitor şi publicist, locotenent în armata franceză, amic al românilor, cerea o ,,mobilizare…energică şi rapidă”. România să mobilizeze toate diviziile disponibile şi să le înzestreze cu artilerie. Berthelot arăta că ,,rapiditatea evenimentelor..” l-a determinat să grăbească trecerea Dunării . La 8 noiembrie, guvernul român de la Iaşi hotăra mobilizarea armatei. În noaptea de 9-10 noiembrie, francezii treceau Dunărea la Giurgiu. Cele două armate, franceză şi română, trebuiau să-şi coordoneze acţiunea şi să se reunească la nord de Capitală, la Ploieşti. Planurile de mobilizare şi cooperare militară au fost elaborate de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nicio calitate oficială.158

În noile condiţii, odată cu prăbuşirea Puterilor Centrale, guvernul Marghiloman, anacronic pentru români şi indezirabil pentru aliaţi, care îşi asumase răspunderea în zilele grele ale păcii de la Bucureşti, îşi încheiase misiunea. Cercurile politice de la Iaşi înţelegeau că este nevoie de un nou guvern, care să se alăture aliaţilor şi, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Al. Marghiloman, care s-a conformat (,,maurul şi-a făcut datoria, poate să plece”) şi a numit un nou guvern, de tranziţie, condus de generalul Const. Coandă. În noul cabinet, au fost incluşi şi militari, generalul Eremia Grigorescu, ministru de război, şi generalul Arthur Văitoianu, ministru de interne, iar primul-ministru Coandă deţinea şi externele, guvernul fiind sprijinit de liberali. Imediat, prin două decrete-legi succesive, Camerele, constituite sub Marghiloman, erau dizolvate şi erau anulate toate actele fostului guvern .  

Misiunea principală a noului guvern, instalat în acele zile febrile, era aceea de a pregăti armata română pentru reintrarea în luptă alături de Antantă. În acest scop, chiar în ziua de 6 noiembrie (st.n.), regele adresa o scurtă proclamaţie, arătând că ,,împrejurările dau ţării noastre putinţa de a îndeplini ceea ce am făgăduit: realizarea dezideratului naţional”. Ulterior, armata a fost din nou mobilizată şi, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, când trupele aliaţilor, comandate de însuşi generalul Berthelot, treceau Dunărea la Giurgiu, regele Ferdinand ordona mobilizarea armatei, decretul fiind contrasemnat de generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, noul ministru de război. Regele adresa, în această zi, o nouă Proclamaţie către ţară, prin care anunţa reintrarea în luptă, alături de Aliaţi, ,,pentru ca, împreună cu ei, să mergem la biruinţa definitivă, care ne va aduce roadele întregi ale jertfelor noastre”.

În acelaşi timp, regele adresa soldaţilor români un Apel (Ordin de zi)  solemn şi emoţionant: ,,Ostaşi! Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi îndeosebi de voi, vitejii Mei ostaşi, a sunat în sfârşit, după lungă şi dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne impune, ca o sfântă şi patriotică datorie, să luăm iarăşi arma în mână…Regele Vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor românilor, pentru care, în anii 1916-1917, aţi luptat cu atâta vitejie. Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvântează pentru această ultimă sforţare (…) Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă…Biruinţa e a noastră…Dumnezeu este cu noi!”. Proclamaţia regelui Ferdinand a provocat mari manifestaţii spontane la Iaşi şi Bucureşti: ,,Aici (manifestaţia din Piaţa Palatului Regal), mulţimea e imensă (…) Pretutindeni, fâlfâie imense drapele tricolore. De pe scările palatului, oratori…vorbesc mulţimei în delir! Manifestaţii ostile, fluierături şi huiduieli însoţesc, din când în când, trecerea câte unui militar german…”. În acelaşi timp, guvernul trimitea miniştrilor Antantei la Iaşi un memoriu, în care menţiona faptul că România şi-a reluat cooperarea militară cu aliaţii, ceea ce îi dădea dreptul să înfăptuiască revendicările teritoriale pentru care a intrat în război.  

În noaptea de 9-10 noiembrie (st.n.), primele unităţi franceze treceau Dunărea la Giurgiu, iar altele au trecut pe la Zimnicea şi Turnu-Măgurele. De la Giurgiu, generalul Berthelot, primit ca un erou, adresa românilor un mesaj de încurajare: ,,Ceasul dreptăţii a sunat!. Duşmanul este învins! A venit timpul să ardeţi petecul de hârtie (tratatul!) cu care vi s-a făcut silă la Bucureşti”. Soldaţilor români, generalul eliberator le adresa un apel şi mai înflăcărat: ,,La arme! E strigătul patriei române pentru care aţi suferit! E chemarea Regelui vostru, care a jertfit totul pentru mărirea României! E strigătul strămoşilor voştri, a sufletelor domnilor voştri, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul. E strigătul fiilor şi fraţilor voştri, căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătaie de la Oituz şi Mărăşeşti…Mâine, veţi vedea tricolorul Franţei plutind în bătaia izbândei şi neatârnării, alături de steagul vostru tricolor!”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (54)” →

Ioan POPOIU: tăceri…

„Scriam tăceri, fixam vertigii, notam inexprimabilul„

(Rimbaud)

 

palpezi
nevăzutul
neatinsul
inexistentul
nerostite sunt toate
ești invadat de
umbre
tăceri
necuprins în Necuprins
privești fascinat
flacără -năuntrul Abisului
însetat de vastitate
ești dincolo de tine
nu mai esti aici
nu știi cine ești
nu-ți mai aparții
bulgăre de foc
în mijlocul
Inelului

——————————-

Ioan POPOIU

8 iunie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum  (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului  printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

 II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

     Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone  şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (53)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

După formarea guvernului Marghiloman, la 5/18 martie 1918, la scurt timp au început noi tratative de pace, la 9/22 martie, la Palatul Cotroceni, lângă Bucureşti, cu participarea primului-ministru şi a ministrului de externe, C. Arion. În decursul acestora, guvernul Marghiloman n-a obţinut de la germani nicio concesie importantă; într-un raport către rege, din 5/18 mai, el arăta condiţiile extrem de grele impuse ţării: ,,Ni se face o situaţie foarte grea…, dar preferăm să semnăm şi în aceste condiţii defavorabile…”. Tratativele s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai, adăugându-se noi pretenţii, după cum nota Marghiloman, la 1/14 mai: ,,Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot, li se lasă ţăranilor un sac pentru un an…”.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale a fost semnat la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918; prin prevederile sale, acesta afecta suveranitatea statului, condiţiile erau înrobitoare, un era o pace, ci un diktat- a fost numită pacea punică! România pierdea Dobrogea, asigurându-i-se doar un culoar pentru accesul la Marea Neagră, o importantă parte a zonei muntoase, cu masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Cozia, Negoiul, Caraiman, Vrancea, cu o suprafaţă de 5 600 km2, 131 comune şi sate, cu peste 700 000 locuitori. Armata română urma să fie în fapt aproape desfiinţată, ea păstra numai opt divizii, dar cu efective de pace, adică 20 000 infanterişti, 3 200 cavalerişti şi 9000 artilerişti, fiind demobilizate toate contingentele de rezervişti şi miliţieni. De reţinut însă că aceste unităţi, reduse numeric, şi-au păstrat cadrele de comandament, statele majore şi structura organizatorică. S-au păstrat intacte numai cele patru divizii, două de infanterie şi două de cavalerie, aflate în Basarabia, cu efective complete de război, ceea ce avea să avantajeze armata română la reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918. Pe de trenaltă parte, tot materialul de război (armamentul, caii, mijloacele de transport) trebuia evacuat în teritoriul ocupat şi păstrat acolo sub pază.militară. Mai egrav era faptul că, după ratificarea tratatului, întreţinerea armatei de ocupaţie trecea în sarcina statului român, ceea ce echivala cu suma de 700 milioane lei anual. România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini (francezi) şi să sprijine trecerea trupelor austro-germane pe teritoriul său spre Odesa. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, statul român trebuia să predea Germaniei întregul său surplus de cereale, petrol, lemn şi alte produse. Prin semnarea tratatului de pace, starea de război a fost înlocuită cu starea  de ocupaţie .

Regimul de ocupaţie. Statul major economic german (Wirtschaftstab, prin organele sale auxiliare locale, controla exploatarea întregului teritoriu. Au fost rechiziţionate şi transportate peste graniţă stocurile de produse agricole, maşini, obiecte de îmbrăcăminte, maşini ş.a. Generalul Ludendorf arăta că dispoziţiile economice erau ,,de o importanţă specială din cauza exportului de petrol şi grâu pe care le reclamau şi ţara şi armata”, fiind de un interes capital pentru viaţa economică a Germaniei”. Cantitatea de produse agricole care trebuia predată Germaniei era imensă; în cei doi ani de ocupaţie (1916-1918), au fost scoase din ţară: 1 273 182 tone grâu, 495 370 tone porumb, 94 613 tone alte cereale şi leguminoase, 262 592 tone alte alimente şi furaje, 36 148 tone oleaginoase. Au fost luaţi 530 345 cai, 641 617 bovine, 3 720 598 oi, 3 560 812 porci, toate acestea în afara produselor consumate de armata de ocupaţie şi de pachetele trimise în patrie. Distrugerile provocate României de război, prezentate apoi Comisiei reparaţiilor, au fost estimate la 17 722 307 999 franci aur .

Exploatarea economică a fost dublată de un aspru regim de ocupaţie, care a provocat revolta şi rezistenţa unor grupuri sociale  sau persoane, grupuri de rezistenţă au acţionat în Vechiul Regat (în Mehedinţi şi Gorj), în Transilvania, Banat şi Bucovina.

Pacea de la Bucureşti, din mai 1918, ştirbea grav suveranitatea României, dar regele Ferdinand a refuzat s-o sancţioneze, iar reprezentanţii celor patru puteri aliate, aflaţi la Iaşi, au ţinut să sublinieze oficial, în numele guvernelor lor, că apreciază clauzele acesteia drept ,,nule şi neavenite”. Cu toate acesea, guvernul Marghiloman anunţa la prima sa întrunire, din 8/30 mai 1918, programul său: ratificarea păcii, răspunderile de stabilit (ale guvernului precedent!), suspendarea inamovibilităţilor ş.a. Mai surprinzătoare era anunţarea dizolvării Parlamentului şi organizarea de noi alegeri. Liberalii au protestat cu privire la noile alegeri, organizate pe baza vechiului sistem cenzitar, declarând că nu se vor prezenta în faţa urnelor, nu vor recunoaşte legalitatea acestora şi a noului parlament. Cu toată opoziţia liberalilor, care s-au abţinut de la vot, la sfârşitul lui mai, au fost organizate alegeri parlamentare, caştigate de conservatori. Noul Parlament s-a întrunit la 4/17 iunie 1918, menirea lui fiind aceea de a ratifica tratatul de pace. După scurte dezbateri, în ciuda opiniilor contrare ale unor deputaţi, în şedinţa din 15/28 iunie, Camera a ratificat tratatul cu 135 voturi, iar Senatul cu 86 de voturi. Însă regele Ferdinand n-a sancţionat niciodată tratatul, în ciuda ratificării lui de parlament.

Tendinţa primului ministru Marghiloman de a-şi asuma întreaga responsabilitate pentru încheierea tratatului de pace şi eforturile de a-i discredita pe liberali (fostul guvern a fost dat în judecată) îi oferea lui I. I.C. Brătianu posibilitatea de a se detaşa, împreună cu partidul său, de pacea separată şi de a-şi declina orice răspundere. Acest fapt, existenţa unei opoziţii net pro-antantiste, şi dispoziţiile tratatului, care afectau suveranitatea României, i-au determinat pe aliaţi să le declare drept ,,nule şi neavenite”. În toamna lui 1918, situaţia guvernului Marghiloman devenea tot mai dificilă.  Încercând să amelioreze relaţiile cu ocupanţii şi insistând în favoarea revizuirii tratatului- ale cărui clauze nu s-au putut aplica –Marghiloman îl îndemna de fapt pe rege să semneze actul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (53)” →

Alexandra GĂLUȘCĂ: ,,Poezia este locul unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare și parfum…”- Interviu cu Alexandra GĂLUȘCĂ

Mai întâi aş dori să-ți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU : Eşti născută la Timişoara, pe malul Begăi!
Ce ne poți spune despre familia ta, părinții?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Adevărat că sunt născută la Timişoara.
Pe atunci, părinții mei erau aici, studenți la medicină. Locuiau cu părinții mamei, bunicul fiind avocat.

Pe când aveam un an, tata, terminând facultatea, a fost repartizat medic în Apuseni, peste 10 sate de mineri săraci şi bolnavi de T.B.C., ce lucrau în condiții foarte grele .Locuiam la Gura Barza si tata colinda dealurile călare până la bolnavii din acele sate: Țebea, Gura Honț…., apoi a fost directorul Spitalului din Brad, timp de opt ani de zile.

Mă îngrozeam când auzeam sirena ce anunța destul de des accidentele din mină si vedeam lumea îngrozită fugind la mină.

Tata intra în mina ce se prabuşea să dea primul ajutor. Iubea oamenii şi, zi şi noapte, alerga la bolnavi, le făcea chiar rost pe banii lui de medicamente. Mama şi tata erau foarte iubiți şi apreciați.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Până la vârsta de zece ani, petrecuți în Apuseni, am fost foarte fericită. Alergam pe dealuri, culegeam flori, măceşe, coarne, nuci, alune, zmeură…

Aici am învățat să călăresc cei doi cai, Bubi şi Dorel, caii pe care tata îi călărea, mergând la bolnavi. Îi iubeam nespus si chiar mă mutasem cu ei în grajd. Nu mâncam fără ei, dormeam după amiază în fân. Cu ei colindam dealurile din jur.

Ioan POPOIU: Spui în biografie că viața te-a purtat de pe malul Begăi, pe malul Dunării,  la Brăila.Ce s-a întâmplat?

Alexandra GALUȘCA: Eu aveam nouă ani, când m-am mutat cu familia la Brăila, in urma examenului tatălui meu de  medic primar, el a fost numit aici, şef de secție la interne.

La un an de la mutarea noastră la Brăila, tata a decedat in urma unui accident de maşină. A fost luat din tren de un coleg in maşina sa, să ajunga la Iaşi, la un simpozion internațional de medicina internă.

Ioan POPOIU: Unde ai facut şcoala şi liceul?

Alexandra GALUȘCA: Clasele unu -patru le-am făcut la Brad. Ca să ajung la şcoală, treceam pe un pod suspendat peste Criş, ce se balansa când alergam .Imi era foarte frică primavara, când apele se umflau si chiar luau podul.

Clasele V-Vlll le-am urmat la Braila, la Școala 14, cu profesori minunați și, datorită lor, am intrat la liceul Gheorghe Murgoci cu media 10. Din clasa a X-a, am fost in clasa specială de mate-fizică, demixtată experimental, cu 24 de fete. Aici am avut noroc de profesori emeriți, ce ne-au format pentru viață.

Ioan POPOIU: Ce amintiri ai din acești ani?

Alexandra GALUȘCA: Amintiri frumoase. Am fost o fată foarte curtata de băieți, ce îmi dedicau poezii, cântece, dar mama nu mă lăsa in afara liceului decât cu prietenele mele.

Adevărul  era că imi plăcea mult să citesc si timpul îl petreceam mult intre cărți.

Fiind clasa de mate -fizică, eram abonata la Gazeta matematică, fizică, chimie si lucram foarte multe probleme Da, se făcea scoală pe vremea aceea!

Făceam parte si din echipa de teatru a liceului, de volei.

Ioan POPOIU: Ce a urmat după liceu?

Alexandra GĂLUȘCĂ: După liceu, am urmat (după posibilitățile materiale de atunci, o pensie de urmas fff mica, făcută din pensia tatălui, ce nu avea 10 ani vechime si pe care o împărțeam cu bunica), Şcoala Tehnică Sanitară din Braila. Aici, am avut norocul de a avea pe tot parcursul școlii bursă de merit.

Ioan POPOIU-Ai facut şi o facultate?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Nu am reuşit, m-am căsătorit la terminarea Şcolii Tehnice Sanitare. In anul doi de stagiu, mi-am cunoscut viitorul soț, pacient la chirurgie. Ne-am căsatorit şi cei 48 de ani de căsnicie i-am dus împreună, la bine şi la rău, cu iubire, intelegere, prietenie.

Ioan POPOIU: Ai un băiat și   nepoți! Despre viata ta personală ce poți sa ne spui?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Am un băiat fizician si informatician, de la care am patru nepoti studenți : 2 băieti şi 2 fete, copii excepționali şi de care suntem foarte mândri.

Eu acum sunt pensionară, după 41 de ani de lucrat la Spitalul de Urgența Braila, în radiologie.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

Alexandra GĂLUȘCĂ: De când nici nu ştiam să citesc…

Părinții, bunicii îmi citeau poveşti, basme, poezioare.

Stiu că nu stiam să citesc si mă  învățaseră  poezii din Eminescu -Luceafarul, Labis-Moartea Caprioarei, Fabule.

Cum am început să citesc, tata mi-a pus in mână Legendele Olimpului, vol Fratilor Grimm,1001 de nopti (in traducerea lui Camil Petrescu, ),Creangă, Petre Ispirescu ….

În clasa a V-a, am descoperit pe Jules Verne şi lumea lui fantastică, ce azi a devenit realitate. Am devorat opera lux Alexandru Dumas, pe Winetoo, Old Shaterand, Fratii Jderi a lui Sadoveanu, Slavici, Rebreanu, Arghezi, Blaga, Bacovia, nu mi-a scapat nimic. Am citit cu o foame teribilă literatură universală-Ibsen, Cehov, Balzac, Thomas Mann, George Eliott, Baudelaire, Moliere …….

Ioan POPOIU: Literatura e o pasiune pentru tine?

Alexandra Găluşcă: Ziua în care nu citesc, pare lipsită de sens, de aer.

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii versuri?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Lucrând la Spitalul de urgență, am văzut multă suferință şi moarte. Aveam nevoie să găsesc un drum, pe care să mă întorc mereu în miezul tainelor din mine şi l-am aflat scriind poezie. Fiecare poezie e o perfuzie ce mi-a încărcat sufletul de frumos și bucurie. Am descoperit că tot ce-ți imaginezi frumos poate deveni realitate. Am aflat că de fapt granița dintre frumos si urât, bine şi rau, nici nu există, că te poți găsi acolo unde vrei tu să fii, să fii ce-ți doreşti.

Fără de gândurile frumoase aşternute pe hârtie, pictură, artă intr-un cuvânt, suntem goi, un pumn de oase fără suflet, prin care trec toate necazurile şi durerile lumii.

Ioan POPOIU: Ce este poezia pentru tine?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Pentru mine poezia este „grădina înflorită a sufletului meu”, unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare, parfum de floare. Aici am găsit alinare, în momentele grele.

Ioan POPOIU: Ai un crez poetic? Pentru ce scrii?

Alexandra Găluşcă: Cred cu convingere că poezia, ca de altfel arta, poate schimba lumea în bine.

Deviza mea este: „ARTA să cucerească lumea, nu ARMA” şi dacă ea se adevereşte, atunci vom răspândi binele, pacea, iubirea pe Pământ.

Una din primele mele poezii ce mă defineşte:

O picătură de cerneală

În lumea asta sunt doar un punct,
Un grăunte de nisip, dar distinct,
Cu-n suflet mare şi ochi de mură,
Păr auriu din soare şi maci pe gură,

Sunt un fulg de nea din alba iarnă,
Sau un pumn din gradină de țărână,
O picătură din apa clară de izvoare,
Un bob de rouă pe o colorată floare

Sunt o notă cântată dintr-o simfonie,
O clipită din a Universului nebunie,
O rază luminoasă dintr-o steluță,
O petală catifelată dintr-o panseluță

Sunt doar o idee aşternută pe hârtie
O boare pe o floare în luna martie,
Dar sunt cineva când scriu poezie
Să aduc bucurie cu această ocazie

Sunt o picatură albastră de cerneală,
Ce scrie pentru voi şi-și dă osteneală,
Să fac o lume cu înțelegere şi pace,
Şi să trăim în armonie cum ne place

Ioan POPOIU: În 2016, ai început să postezi în spațiul virtual!
Dar înainte nu ai încercat să publici?!

Alexandra GĂLUȘCĂ: Înainte, nu am publicat nimic. Nu mă gândeam că ceea ce scriu va plăcea cuiva.

Din păcate, prea târziu întelegem ce e viața şi că un gând frumos, de bine, un sfat pot schimba în bine pe cei din jurul tău.

Ioan POPOIU: După Facebook , ai început să publici în Antologii! Ce ne poți spune?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Pentru mine, internetul a fost o uşă deschisă prieteniei, frumosului. Aici mi-am exprimat public gândurile, mi-am etalat sufletul și, datorită acestui fapt, mi-am facut mulți prieteni poeți, jurnalişti, scriitori, pictori, caricaturişti, artişti, cântareți, muzicieni, oameni de cultură, nu numai din România. Aceştia m-au încurajat să scriu, să public.

Ioan POPOIU: În ce Antologii ai apărut?
Ne poți da câteva titluri?

Alexandra GĂLUȘCĂ: Mulțumesc în mod deosebit omului de cultură, poetei, editoarei, d-na Rodica Elena Lupu, ce m-a încurajat să scriu, să public și care m-a publicat în editura Anamarol, în antologia internațională „Întâlnirea poeților”, apoi în opt Antologii, Carmen, în Metamorfoze şi în cea mai dragă mie antologie, „Unire în cuget şi-n simțiri”, Apulum-Bălgrad-Alba Iulia 1decembrie 1918 -1 decembrie 2019”.

Acum urmează să-mi apară zece  poezii despre frumoasa Dunăre, într-o Antologie despre Dunăre.

Ioan POPOIU: În 2017, a apărut primul tău volum! Cum a fost?

Alexandra GĂLUȘCĂ: De sfânta sarbătoare a Floriilor, in 2017, am primit acasă, prima mea carte de poezie în vers alb, „Gânduri din gradina mea”, cu o prefață scrisă de omul de cultură, poet, membru în Uniunea Scriitorilor, D-na Rodica Elena Lupu.

A fost o împlinire sufletească, o bucurie pe care doream să o împart cu toți prietenii mei.

Ioan POPOIU: Despre ce era vorba în volum?
A fost răspândit? Continue reading „Alexandra GĂLUȘCĂ: ,,Poezia este locul unde mă refugiez să mă încarc de frumos, culoare și parfum…”- Interviu cu Alexandra GĂLUȘCĂ” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVII)

Terminologia creştină în limba latină. Religia creştină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creştinismului este la noi (românii), latin, susţine şi Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex), un crez (fides), în care creştinul (christianus) face închinăciune lui Dumnezeu (Domine deus), Domnului (Iisus), în biserică (basilica). El (creştinul) se roagă (rogatio)-rugăciune, rugă-îngenunchind, este binecuvântat, se cuminecă (comunicare), după mărturisirea păcatelor-dar spovedanie este slavon-opera celui rău (diabolus), iartă (iertare), are mustrare de cuget, de conştiinţă, ajunează (ajun, ajunare), posteşte-postul este slavon-dar fruptul latin, blăstămul se împărtăşeşte, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-ţintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul „servatoria”) sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem şi (sau) calationem, păresimi (Paştile), Învierea, Înălţarea, dar Rusaliile (slav), sfinţii (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl şi călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ş.a.  

Acestea sunt consideraţiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex şi mai bogat în acelaşi timp. Caracterul latin al creştinismului antic (daco-roman) este ilustrat şi de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noţiunile fundamentale ale noii credinţe. Aceşti termeni, unii dintre ei prezenţi şi în păgânism, au apărut şi s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creştină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate,  în limba română, prin cuvinte de origine latină. Aceşti termeni fundamentali sunt (îi reluăm parţial): Dumnezeu (dominus deus), creştin (christianus), cruce (crux), lege-credinţă (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paşti (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine latine este numele Paştilor, sărbătoarea fundamentală a noii credinţe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a naşterii creştinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanţă deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creştinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noţiunile fundamentale ale credinţei, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la organizarea bisericească au alte origini (vezi mai jos). Astfel, cuvântul „episcopus” n-a dat un derivat în limba română („piscup”?), pentru că, în genere, românii au cunoscut un creştinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o ţară (teritoriu) unde nu erau oraşe şi, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea şi asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creştini, păresimi, iar cuvântul „biserică” (vezi mai sus) se dovedeşte mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene.

O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creştini, diferiţi de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) faţă de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credinţă-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană şi cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creştinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI.

Respectivele cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba şi Dacia nord-dunăreană. Bogăţia terminologiei creştine româneşti este o dovadă că locuitorii romanizaţi (străromânii) din răsărit erau complet creştinaţi la venirea slavilor. Aceştia n-au avut nici un cuvânt în creştinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creştinarea slavilor, după aşezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legaţi de creştinismul răsăritean şi de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima îşi extindea autoritatea şi asupra cetăţilor şi satelor din nordul Dunării. Legarea creştinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă.

În concluzie, creştinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoţi ori predicatori locali, rămaşi anonimi. Impulsul şi potenţarea creştinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populaţia creştină şi prin misionari ai episcopiilor sud-dunărene. Mai ales Oltenia şi Banatul, alipite la Imperiu sub Constantin şi Justinian, au constituit zone puternice de impuls şi sprijin pentru creştinii din nordul Dunării. Creştinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor  din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susţinut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un „apostol” al daco-romanilor, cu activitate misionară şi păstorească la sud şi nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii şi goţii din zonă. Creştinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esenţiale de credinţă şi practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVII)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (52)

Războiul de întregire a neamului (1916-1919)

 

După semnarea armistiţiului, presa oficială din ţară, pentru a linişti pe Aliaţi, scria că actul semnat n-a schimbat nimic, nici în privinţa stării morale, nici în orientarea politică a României: ,,Armistiţiul de la Focşani nu e în stare să provoace nicio diversiune (schimbare) morală, politiceşte tot aşa. Raporturile noastre cu aliaţii nu le-a atins deloc această vremelnică încetare de focuri. Ştie toată lumea că nu vom trata pace cu nemţii, că suntem gata să primim orice nenorocire pe care nu avem puterea s-o înlăturăm, dar nu ne-ar lipsi niciodată revolta ca să măturăm cu ea pe cei ce ar putea să desavueze ţara”. Guvernul român urmărea să liniştească pe Aliaţi, dându-le asigurări de loialitate, dar situaţia era complexă, în condiţiile semnării păcii de la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), între Puterile Centrale şi Rusia (apoi Ucraina), urmată de ocuparea teritoriilor ruse şi ucrainene. În aceste condiţii, România nu mai avea nicio posibilitate de a primi ajutor dinafară sau de a se retrage undeva, iar orice rezistenţă armată echivala cu o catastrofă. Cu certitudine, în acel moment, situaţia României era disperată, pur şi simplu, fără ieşire. Puterea morală a ţării şi a armatei slăbea, încercuiţi şi ameninţaţi de duşmani, izolaţi de prieteni, care nu ne puteau oferi decât cuvinte de încurajare, nicio scăpare nu se vedea de nicăieri.  

În această situaţie deznădăjduită, miniştriii Antantei la Iaşi, Barclay, Wopicka, Saint-Aulaire şi Fasciotti, martori ai eforturilor şi zbuciumului românilor, într-o notă colectivă, observau că este ,,o datorie a recunoaşte mărimea sacrificiilor ce poporul român şi eroica lui armată, uniţi în jurul mărinimosului lor rege şi al guvernului lor, au răbdat cu atâta credinţă pentru cauza comună a României şi a Antantei”. În aceeaşi vreme, în Camera franceză, ministrul de externe Stephan Pichon arăta că pentru ,,nobila şi nefericita Românie, ameninţată până şi în existenţa sa…, am intervenit la Iaşi, pentru a înştiinţa guvernul român că toate angajamentele luate în momentul intrării sale în război vor fi menţinute”. Acelaşi ministru sublinia: ,,România a obţinut, de acord cu noi şi prin noi, concursul tuturor aliaţilor. Armistiţiul n-a putut fi evitat cu toate sforţările noastre”.

La 23 ianuarie/5 februarie 1918, generalul Lupaşcu, sosit la Focşani, la invitaţia părţii germane, primea o notă ultimativă din partea lui Mackensen, prin care acesta soma guvernul român ca, în termen de patru zile, să-şi precizeze atitudinea politică şi militară. Ulterior, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, guvernul român a luat în discuţie ultimatum-ul lui Mackensen; deşi toţi membrii guvernului erau pentru continuarea războiului, ei s-au împărţit în două tabere: miniştrii cereau denunţarea imediată a armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei liberali solicitau prelungirea acestuia, iar în caz contrar, iniţierea unor convorbiri de pace, pentru a câştiga timp. În cursul discuţiilor, observând divergenţele, generalul Averescu a lansat ideea (formula) păcii separate. Divergenţele din cadrul guvernului şi cele din cadrul Consiliului de Coroană, convocat ad-hoc, din 6, 7 şi 8 februarie, au dus la demisia miniştrilor conservatori, în frunte cu Take Ionescu, ceea ce a antrenat demisia întregului guvern Brătianu, la 26 ianuarie/8 februarie .

În aceste condiţii, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, a fost instituit guvernul Al. Averescu, care se bucura de o anumită popularitate şi avea încrederea regelui, misiunea acestuia fiind aceea de a face faţă presiunilor germane şi de a continua negocierile cu aceştia cât mai mult timp. Guvernul Averescu, în linii generale, a adoptat o atitudine politică asemănătoare cu cea a fostului cabinet, fiind sprijinit de liberali, se vorbea în cercurile politice că chiar Brătianu a pus la cale noua formaţiune guvernamentală. Însuşi Averescu declara că ,,se găseşte în concordanţă cu I.I.C. Brătianu asupra faptului că întreaga noastră situaţie, cu soluţiile ce comportă, trebuieşte revizuită în lumina noilor împrejurări…”, iar acesta apela la apropiaţii săi să adopte ,,o atitudine…binevoitoare faţă de noul guvern”.

Sarcina cea mai urgentă a guvernului era rezolvarea cerinţelor impuse de ultimatum-ul german şi, în acest scop, a cerut o prelungire de 48 ore, pe care a obţinut-o. Apoi, după trimiterea unei delegaţii la Bucureşti, la 5/18 februarie 1919, la castelul Ştirbei, de la Buftea, a avut loc întrevederea între Averescu şi Mackensen, desfăşurată în spiritul ,,unei perfecte camaraderii militare”. Însă abia după întrevederea din 11/24 februarie, cu împuterniciţii Germaniei şi Austro-Ungariei, miniştrii de externe Kuhlmann şi Czernin, Averescu a luat cunoştinţă de condiţiile de pace ale celor două ţări. În acest context, Ottokar Czernin a impus, ca o condiţie ,,sine qua non” a tratativelor de pace, cedarea întregii Dobroge, până la Dunăre, apoi, ,,foarte largi rectificări de frontieră în regiunea Porţilor de Fier, în valea Jiului şi între Dorna-Vatra şi Câmpulung” şi o serie de condiţii economice referitoare  la grâu şi petrol. Dacă aceste condiţii nu erau acceptate ca bază a tratativelor, cele două puteri ameninţau cu începerea războiului şi detronarea regelui. Averescu declara celor doi miniştri că ,,deslipirea Dobrogei de România este o imposibilitate pentru orice guvern român”.  

Pentru a nu fi întrerupte tratativele, Czernin a solicitat o întrevedere cu regele Ferdinand., care a avut loc la 14/27 februarie 1918, în clădirea gării din Răcăciuni (jud. Bacău). Czernin a spus mai întâi regelui că nu a venit să se roage pentru pace, ci din însărcinarea împăratului, care, cu toată ,,trădarea” României, vrea s-o trateze cu blândeţe şi menajamente. Însă  imediat, brutal, diplomatul a prezentat regelui, în formă ultimativă, condiţiile de pace în nouă puncte: 1. Dobrogea; 2. Dunărea sub control german; 3. Severinul; 4. Broşteni-Mirceşti; 5. Trecătorile; 6. Dezarmarea armatei; 7. Drumurile de fier; 8. Trecere liberă pentru germani contra Rusiei; 9. Petrolul pe 80 de ani. După prezentarea condiţiilor, Czernin a ameninţat că, în caz contrar, superioritatea militară va decide, ,,în cel mult şase săptămâni, România şi dinastia sa vor înceta să mai existe”. Regele a protestat împotriva condiţiilor de pace ,,excesiv de grele” şi mai ales a cedării Dobrogei, dar Czernin a ameninţat din nou că, ,,în patru săptămâni”, Puterile Centrale pot să obţină o pace mult mai favorabilă. La 16 februarie/1 martie, guvernul român a solicitat să se renunţe la condiţiile ,,sine qua non” şi să se înceapă tratative într-un spirit de ,,conciliaţiune”. Dar, în aceeaşi zi, Puterile Centrale somară din nou guvernul român să dea un răspuns până la 17 februarie/2 martie 1918, ora 12, după care armistiţiul va fi denunţat.  

Pentru a analiza situaţia, la 17 februarie/2 martie 1918, ora 10, s-a deschis la Iaşi, primul Consiliu de Coroană, condus de regele Ferdinand, cu participarea membrilor guvernului, a preşedinţilor Camerelor, a lui I.I.C. Brătianu, preşedinte PNL, şi a lui Take Ionescu, preşedintele PC-D. Regele a informat despre condiţiile de pace puse de cele două puteri, cedarea Dobrogei şi rectificările de graniţă în munţi. Apoi, primul-ministru Averescu a expus acţiunile guvernului român şi a conchis că este preferabil ,,să se accepte condiţiile impuse, deoarece armata nu poate opune decât o scurtă rezistenţă, lipsindu-i subzistenţele şi muniţiile”. Luând cuvântul, Brătianu s-a pronunţat împotriva condiţiilor de pace, arătând că rezistenţa militară se impunea ca  singura formă de protest faţă de condiţiile grele impuse. Take Ionescu s-a declarat, din capul locului, pentru rezistenţă, cerând ca, în caz de forţă majoră, regele, guvernul şi o parte din armată să treacă în Rusia estică. Averescu s-a opus opiniei celor doi, considerând atât rezistenţa cât şi retragerea ca dezastruoase, apoi a declarat că nu-şi asumă răspunderea politică şi este gata să cedeze poziţia de prim-ministru .

Întrucât nu s-a ajuns la niciun rezultat, s-a ţinut un al doilea Consiliu de Coroană, la 18 februarie/3 martie. Răspunsul guvernul român nu a putut fi dat până la ora 12, ci abia spre seară, de aceea, germanii au prelungit ultimatumul până la 5 martie, ora 12 noaptea, dar au pus noi condiţii, printre care demobilizarea a opt divizii. Aceste noi condiţii au fost aduse la cunoştinţă când discuţiile celui de-al doilea Consiliu erau pe sfârşite, pe lângă demobilizare, se mai cerea trecerea trupelor austro-ungare prin Moldova şi Basarabia spre Ucraina şi repatrierea ofiţerilor Antantei. Brătianu a luat din nou cuvântul şi a făcut două propuneri: pentru încheierea păcii, să fie chemat la guvern Marghiloman, ar putea obţine condiţii mai bune, iar dacă guvernul Averescu persistă în tratarea păcii, atunci să accepte toate condiţiile în bloc, arătând că e vorba de o pace impusă. Averescu a considerat noile condiţii drept umilitoare şi a propus să se ţină un nou consiliu.

La 19 februarie/4 martie, s-a întrunit al treilea Consiliu de Coroană, la care au participat şi trei generali, Const. Prezan, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu, care, după cum nota regina Maria, ,,se pare împărtăşesc ideea că trebuie să luptăm”. Dezbaterile au fost deschise de rege, care a făcut o expunere emoţională, arătând că în noaptea aceea ,,sufletul său a încercat cea mai mare suferinţă”, dar trebuie să ne plecăm în faţa puterii împrejurărilor, fără să ne pierdem speranţa. Averescu a afirmat din nou că, deşi ,,condiţiile (de pace) erau foarte grele, o rezistenţă ar fi fost şi mai dezastruoasă”, oferindu-se încă o dată să demisioneze, dar regele a respins-o. El s-a pronunţat pentru continuarea tratativelor, care ne garantează salvarea dinastiei şi deţinerea Basarabiei. În ultimul moment, a intervenit emoţional şi principele Carol, spunând ,,protestez împotriva hotărârii de a nu se lupta până la capăt”, apreciind că este vorba de o ,,pace înjositoare”. Dar raţiunea rece a învins. Averescu a convocat apoi Parlamentul, la 20 februarie/5 martie, pentru a-i comunica condiţiile impuse României, unii deputaţi, B. Delavrancea, N. Iorga şi L. Moldoveanu, au protestat împotriva acceptării condiţiilor impuse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (52)” →

Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU

Tamara Tomiris GORINCIOI: Iniţial, te-am cunoscut sub numele de Prinţ de Danemarca Hamlet! De ce Hamlet ?

Ioan POPOIU: La început, pe Facebook, mi-am asumat această denumire, Prinţ de Danemarca…De ce HAMLET ?! Dintre toate personajele literaturii universale de nimeni nu mă simt mai ataşat decât de Hamlet! E vorba şi de marele poet renascentist, care l-a plăsmuit, dar acesta a creat şi alte personaje…Însă Hamlet este unic, fascinant, prin ceea ce aş numi super-conştiinţă, prin luciditate, prin incisivitate, prin revolta spiritului său nemărginit! Nimeni nu a rostit mai multe adevăruri profunde despre om decât Hamlet: ,,Cât de măreţ este omul în fapte! Oglinda însăşi a lumii…Şi totuşi, pentru mine, ce este acest praf al prafului ?…Ce este omul, când singura lui grijă este să înghită şi să doarmă ? O fiară”! Şi intuim că Prinţul rosteşte un adevăr cutremurător! Nu putem să nu-i dăm dreptate! Iată si alte formulări memorabile: ,,Măreţ este să nu te aprinzi doar pentru pricini mari, Ci să-ţi arunci în vânt fiinţa pieritoare chiar pentru coaja oului, Când  onoarea îţi este în joc”! Revolta sa împotriva răului este teribilă, devastatoare! Cu sabia în mână, în puterea nopţii, se îndreaptă spre duşmanii săi, hotărât să înfrunte nu doar oameni, ci legiuni întregi de demoni: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele! Când cască cimitirele, iar iadul pe lume varsă molimi! Sânge-n clocot aş vrea să beau, ca Soarele însuşi să tremure…”. Deviza sa este fermă, necintită: ,,De-acum, tu, viaţă a mea, Înoată-n sânge, ca să-nsemni ceva”! Dar, în final, în faţa inevitabilului, el se arată lucid, chiar senin: ,,Când moare omul, din tot ce lasă în urmă, Nimic nu este al lui! Horatio trăieşte tu şi spune lumii povestea mea…Iar restul e tăcere…”. Viaţa şi moartea lui Hamlet sunt pilduitoare, iar sfârşitul lui sfâşietor…Mi-e greu să continui…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Eşti un înveterat admirator al operei lui Shakespeare, autor al unor eseuri remarcabile despre Hamlet şi Ophelia! Când l-ai descoperit şi cum ţi-a influenţat viaţa, existenţa, creaţia literară ?

Ioan POPOIU: Sunt fericit că l-am descoperit pe Shakespeare! Întâmplător (dar nimic nu e întâmplător!), l-am descoperit foarte devreme, încă nu eram adolescent, la 12-13 ani…Contextul favorabil a fost programarea la radio a unui ciclu al operelor lui Shakespeare, la împlinirea a patru sute de ani de la naşterea lui Shakespeare, în 1964-1965, ceea ce mi-a permis să ascult integrala pieselor sale de teatru, în interpretarea unor mari actori români. Mai târziu, în liceu, am citit piesele sale, aflate la bibliotecă, volum cu volum, fiind autorul din literatura universală cel mai cunoscut şi mai preţuit de mine. Ulterior, am văzut montări teatrale şi filme inspirate din creaţia marelui poet englez, cel mai mare din literatura universală, o spun fără ezitare! Am urmărit filmul ,,Shakespeare in love”, o capodoperă cinematografică, cu respiraţia tăiată, cu ochii în lacrimi, şi nu mai eram tânăr, dar trăirea era atât de puternică, încât nu mă puteam stăpâni..Iubeam lumea aceea medievală, oglindită în opera sa, regalitatea, nobilimea, cavalerismul, curtenia, duelul, acea lume de castele şi catedrale! Era o lume care te invita să visezi, să iubeşti, să fii fericit, în mod spontan, firesc, era acolo frumuseţe, naturaleţe, imaginaţie! Shakespeare mi-a marcat existenţa în mod profund, esenţial, definitiv, nu este un autor sau o operă, ci un univers! Mă recunosc în viaţa lui Shakespeare, şi mai ales în personajele lui, în primul rând în Hamlet!

Tamara Tomiris GORINCIOI: În Poemul lui Ghilgameş, din literatura sumeriană, în urmă cu cinci mii de ani, se vorbeşte pentru prima dată despre nemurire! Ce crezi despre asta ? Este aspiraţia eternă a sufletului omenesc?!

Ioan POPOIU: Este un text literar la care trebuie să reflectăm profund, tocmai pentru că vine de la începutul lumii…În context, rezumând, lucrurile se petrec astfel: Enkidu (,,prietenul meu, cu care vânam lei”), prietenul eroului, moare pe neaşteptate, iar Ghilgameş, profund tulburat, rămâne nemângâiat. Dar el nu se consolează, nici nu se resemnează, ci începe să-şi pună întrebări fundamentale: care este destinul omului ? ce este viaţa ? ce este moartea ? De ce mor oamenii ? El se-ntreabă pe sine, întreabă zeii. Nemulţumit, el nu se opreşte aici, ci hotărăşte să înceapă o călătorie iniţiatică, drumul lung şi dificil până la Utnapiştim, stăpânul lumii, pentru a afla răspunsul la întrebările care-l frământau. După o călătorie istovitoare, el reuşeşte să ajungă undeva, la marginea lumii, unde sălăşluia acesta, şi-i mărturiseşte zguduit frământarea sufletului său, dacă există nemurire… Utnapiştim îi răspunde că aceasta este cu putinţă unor aleşi, dacă vor trece cu bine încercările (probele) la care sunt supuşi. Ghilgameş, nerăbdător şi doritor să obţină ceea ce căutaa, se arată gata să se supună la toate încercările. Mai întâi, ca o primă probă, Utnapiştim îi cere eroului, aflat în căutarea nemuririi, să nu doarmă timp de şase zile şi şase nopţi! Epuizat de lunga călătorie, chinuit de frământările sale, Ghilgameş se prăbuşeşte într-un somn lung, de şase zile şi şase nopţi, iar când este trezit de Utnapiştim se arată nemulţumit, i se pare că nu a dormit destul! Ghilgameş se arată profund mâhnit de neputinţa sa, iar Demiurgul îi spune calm că nu îi  este dat să atingă (ajungă) la nemurire. Textul literar se întrerupe aici (era scris pe tăbliţe cuneiforme care s-au pierdut), nu ştim ce-a mai urmat, dacă Ghilgameş a mai stăruit în căutarea sa…

Textul acesta, cel mai vechi pe care-l cunoaştem, este relevant din multe puncte de vedere, în primul rând, faptul că oamenii de la început au aspirat la nemurire, iar pe de altă parte, ne vine din zorile istoriei acest mesaj lucid: nu există nemurire…Abia mai tarziu, prin doctrinele soteriologice persane, în spiritualitatea iudaică, apoi în cea creştină, după întruparea Mântuitorului, s-a vorbit despre învierea trupurilor, la sfârşitul lumii…Dar, precum Ghilgameş, la începutul lumii, oamenii vor continua, atâta vreme cât există moartea, să caute nemurirea…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Dintre eroii Iliadei, cine ţi se pare mai reprezentativ ? Ahile sau Ulise?

Ioan POPOIU: Răspund fără ezitare: Ahile! Ce-am fi noi fără spiritul ahileic?! Lumea modernă a stat mai mult sub semnul lui Ulise, dar ar trebui să ne întrebăm care sunt valorile ei…Ahile este un erou tragic, în plăsmuirea lui Homer, viteaz, temerar, mândru, neinduplecat, de o rară nobleţe, caracterul său eroic stă în lancea sa, pe care o mânuie ca nimeni altul! El este eroul fără seamăn al Iliadei, personajul-cheie, cu el se deschide poemul homeric: ,,Cântă zeiţă mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…”. De origine divină, fiul lui Peleu, cel care însumează atâtea calităţi, este vulnerabil, călcâiul său nu era protejat, iar această vulnerabilitate accentuează tragismul şi latura sa umană. Măreţia sufletului său eroic atinge o culme în momentul în care, după lupta cu Hector (eroul troian), pe care îl ucide în luptă dreaptă, el se lasă convins de Priam, tatăl acestuia, să-i restituie trupul pentru înhumare, vărsând lacrimi în faţa acestuia şi mărturisind că şi pe el îl aşteaptă acelaşi sfârşit…Omenescul comportamentului său în faţa morţii denotă frumuseţea şi profunzimea caracterului său, cucerind astfel inimile tuturor…Toţi eroii lumii antice şi medievale, de la Alexandru până la Carol Magnul, Siegfried, Richard Inimă de Leu, Bayard, Cavalerul fără Teamă şi Prihană şi ceilalţi, au avut drept model pe Ahile, eroul Iliadei. Ahile ne-a lăsat, drept moştenire valorică, eroismul său neinfrânt, caracterul, nobleţea, mândria, cinstirea adversarului, fermitatea, calităţi, fără de care lumea nu ar putea exista…

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ce crezi despre Evul Mediu ? Cum îl percepi de fapt ?

Ioan POPOIU: Să vorbeşti despre Evul Mediu este o sarbătoare! Evul Mediu este oglinda în care ne putem vedea chipul real…Comparat cu modernismul, Evul Mediu ne apare ca o epocă magnifică, strălucită, ca un summum valoric.Acest lung interval, cuprins între sfârşitul antichităţii şi începutul epocii moderne, care depăşeşte pe alocuri o mie de ani, ni se pare neverosimil, ne întrebăm: cum a putut să existe aşa ceva în istorie ?! Când vedem că mai peste tot se organizează festivaluri de artă medievală, precum cel de la Sghişoara, înţelegem prea bine ce ne atrage şi ce iubim în această lungă secvenţă temporală. Evul Mediu, aşa cum a existat în istorie, este opera Bisericii, noua societate medievală s-a închegat în urma răspândirii creştinismului pe continent, de la Atlantic până la Urali! O societate ierarhizată, împărţită în trei trepte: oratores (clerul), bellatores (nobilii) şi laboratores (ţăranii). În fruntea piramidei politice şi sociale, în fiecare ţară (regat) era un rege (sau principe), iar la scara lumii medievale europene se afla papa şi împăratul! Dar ceea ce caracterizează şi atrage la noua lume medievală creştină, constituită după prăbuşirea lumii antice, este nu ordinea exterioară, ci instituţiile şi valorile! Acum se fondează universităţile, opera papalităţii, în lumea apuseană, unele înfiinţate încă înainte de anul 1000, din Spania, Franţa şi Anglia, ele se extind spre centrul Europei (Germania), apoi spre estul catolic, Boemia şi Polonia, în secolul al XIV- lea.

Dar este vorba apoi despre cruciade, mulţimi de sute de mii de oameni, pe parcursul a câteva sute de ani, antrenate pentru eliberarea Sf. Mormânt, de marile războaie, de mişcările religioase, de naşterea literaturii medievale, prin poezia trubadurilor şi truverilor, a oraşelor medievale, cu turnuri şi ziduri înconjurătoare, de catedrale (triumful goticului) şi castele, precum cele de pe valea Loirei sau Rinului, de teatrul medieval, cu trupe de actori ambulanţi, de arta Renaşterii, în Italia, mai întâi, apoi în restul Europei…, de mănăstirile marilor ordine medievale, templierii, cistercienii, franciscani, dominicani, şcolile medievale şi orăşeneşti. Vremea în care au trăit Dante, Sf. Francisc, Petrarca, Botticelli, Pico dela Mirandola, Leonardo, Michelangelo…Renaşterea nu este în fond decât continuarea Evului Mediu, triumful acestuia…Romanticii ne-au făcut acest dar minunat: ne-au redat adevărata faţă a medievalismului! Iată de ce iubim Evul Mediu, înţelegem astfel de ce gânditorul Nicolai Berdiaev pleda entuziast, patetic, pentru ,,un nou ev mediu”!

Tamara Tomiris GORINCIOI: Cum îl percepi pe Don Quijote ?

Ioan POPOIU: Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri…Sunt personaje în literatura universală de care ne apropiem nu numai cu dragoste, dar şi cu smerenie…Nu oricine poate pronunţa numele acestui personaj! Suntem noi demni de idealul împărtăşit de acesta ?! Don Quijote este par excellence omul idealului, simbolul perfect al eroismului, cavalerismului, al nobleţei, în sensul deplin al termenului, un viteaz fără teamă şi prihană, un cruciat gata să moară pentru credinţă, un catolic fierbinte. A fost comparat cu eroi renumiţi, cu cavaleri vestiţi, cu Hristos însuşi…Sub cerul Spaniei sale toride, Cavalerul este revoltat şi smerit, apărător al fecioarelor, al văduvelor şi orfanilor, însetat de adevăr, iubitor al dreptăţii, arzând de zel pentru credinţă, gata să îmbrăţişeze toate ţintele nobile, să lupte cu leii, să elibereze deţinuţi în lanţuri, nimic nu-l înspăimantă, nimic nu-l descurajează! Nebunia sa donquijotescă nu este decât o faţadă sub care se află ascuns un suflet ales, o nobleţe incomparabilă, o inimă eroică, un viteaz neprihănit, un creştin înfocat…Trăind în orizontul său înalt, metafizic, Don Quijote rămâne inaccesibil pentru noi, un model moral de neatins…

 Tamara Tomiris GORINCIOI: Cavalerismul medieval este o legendă sau o realitate ? Curtea regelui Arthur? Cavalerii Mesei Rotunde ?

Ioan POPOIU: Când vorbim de Evul Mediu, ne gândim la istoria lui şi la instituţii, dar mai ales la valori…Una dintre ele este şi cavalerismul! Cu siguranţă, cavalerismul medieval nu este o legendă…Chiar dacă este prezent mai ales în poezie, literatură şi artă, el este o realitate istorică, cavalerii chiar au existat! Este semnificativ că ordinul cavaleresc s-a născut în vremurile medievale, nu mai devreme, nu mai târziu…Începuturile cavalerismului medieval se află în lumea celtică, din sudul Angliei şi nordul Franţei, extinzându-se apoi în sud, în Provence, mulţi trubaduri erau cavaleri, în Italia, în Spania creştină, aflată în luptă cu arabii, în timpul cruciadelor pentru eliberarea Sf. Mormânt din mâinile păgânilor (musulmanii).

Continue reading „Tamara Tomiris GORINCIOI: ,,esenţială este această libertate a spiritului, care nu poate fi anticipată, nici înăbuşită…” – INTERVIU cu Ioan POPOIU” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)

O anumită predispoziţie psihologică şi culturală a grăbit adoptarea creştinismului de către autohtoni. Alături de un misionarism extern, al trimişilor autorităţilor bisericeşti şi imperiale-negustori, captivi, refugiaţi, se poate vorbi şi de un misionarism intern-o acţiune de convertire desfăşurată din şi în interiorul masei romanice, prin „intercirculaţie umană”, schimb de bunuri şi idei, „roirea” satelor pe microzone, alcătuirea uniunilor de obşti, căsătorii exogame, transhumanţă. Absenţa reală din memoria colectivă a românilor a amintirii unui „apostol al neamului” pune în evidenţă acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creştine şi statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepţional, dar centre „apostolice” au fost şi localităţi dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoşana. Înfăţişată astfel, imaginea răspândirii creştinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creştinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spaţiul dintre Prut şi Nistru, nord-vestul ţării (Maramureş şi Crişana) nu se creştinează destul sau deloc –aici, ataşamentul faţă de credinţele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creştinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credinţelor vechi şi a vitalităţii lor în religia creştină.

În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creştinismul arian a gepizilor, ostrogoţilor şi altor seminţii germanice. Istoricul J. Zeiller afirmă că zona Europei centrale a devenit un teren de confruntare între două confesiuni şi două etnii: catolicismul roman şi arianismul germanic. Dar creştinismul catolic (ortodox) roman n-a fost niciodată aneantizat, datorită adaptării populaţiei locale la condiţiile epocii şi menţinerii legăturilor cu episcopiile vestice. Contextul politic şi religios a influenţat şi comunităţile romanice prin pătrunderea unor gepizi în regiunea carpatică (Transilvania). Raportul dintre creştinismul gepizilor şi cel al populaţiei romanice, în perioada dominaţiei gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari şi longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), convieţuirea dintre romanici şi gepizi aici a fost o realitate. Evoluţia creştinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităţilor locale şi raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, pentru secolele V-VI, nu ştim nimic despre episcopia ortodoxă a „Gothiei”, încetarea stăpânirii vizigoţilor a atras şi dispariţia acesteia, expresie a legăturii dintre ordinea politică şi organizarea bisericească. Exista şi o ierarhie sacerdotală, dar nu ştim mai nimic despre ea, anumite nuclee creştine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română „piscupi”).

Consolidarea organizării bisericilor (comunităţilor) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creştinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoaşterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia  şi a „ţinuturilor barbare” – teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda şi Scythia Minor şi înfiinţarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicţiei asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbuşirea graniţei dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecinţa a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleşi de comunităţile locale (chiar preoţi). Comunităţile creştine intracarpatice au continuat formele tradiţionale de conducere şi organizare autonome. Şi în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumaţia în tot arealul romanic.

Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualităţi erau încă active, însă stabilirea proporţiei dintre creştinism şi atavismele păgâne este imposibilă, credinţele păgâne s-au refugiat în mentalităţi, practici, cutume ale creştinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creştin, asistăm practic la supremaţia spiritualităţii creştine, iar populaţia romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creştinării celei mai mari părţi a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării.

 

O problemă controversată

 

Ce religie a fost înlocuită de creştinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradiţională ? Sau şi una şi alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că „amândouă aceste religii, a dacilor şi a romanilor, erau de mult apuse, când şi-a deschis calea, în secolele IV-VI, creştinismul în Dacia”. Dar chiar el menţionează apoi pe „unii istorici”, care au vorbit de „legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de creştinism, care ar fi înlesnit astfel introducerea religiei lui Hristos”. Alţi istorici, spune el, au susţinut că „lupta creştinismului a avut să învingă zeii Romei…, idolii care au trebuit să fie dărâmaţi”. Mai mult, el susţine, cu vădită exagerare, că „nici una, nici alta (din cele două religii) nu fuseseră mai mult decât o lege impusă de sus, fără rădăcini şi nu o realitate pentru conştiinţe”. Astfel, „religia lui Zalmoxis fusese credinţa aristocraţiei dacice şi se stinsese odată cu căderea ei”, iar cât despre „religia Capitoliului” aceasta era „religia statului, a împăratului, a autorităţilor, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile şi administraţia Imperiului”.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Situaţia pe frontul din Moldova a fost calmă până la începutul lui noiembrie, însă situaţia s-a schimbat dramatic, în condiţiile în care noul guvern rus era decis să încheie o pace separată.

Se crea o situaţie nouă, net dezavantajoasă pentru statul român şi armata sa, în ciuda victoriilor obţinute cu mari sacrificii, în vara lui 1917. În aceste condiţii dramatice, la 19 noiembrie/2 decembrie 1917, regele Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană, la care au participat toţi comandanţii armatelor, inclusiv generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, unde s-a hotărât continuarea războiului, chiar dacă trupele ruseşti ar încheia armistiţiul. Însă la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Şcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a expediat din Iaşi o telegramă generalului Mackensen şi arhiducelui Iosif, în care propunea începerea tratativelor pentru ,,încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român”, fiind avansat ca loc al discuţiilor Focşaniul.

Decizia rusă, ,,aşteptată de mai multă vreme ca o fatalitate de neînlăturat”, punea conducerea română într-o situaţie foarte critică. Era absolut imposibil, ca, pe acelaşi front, format din trupe ruse şi române, să fie armistiţiu în anumite sectoare şi război în altele. De aceea, între guvernul român, misiunile aliate şi guvernele respective, problema armistiţiului făcea obiectul unor discuţii încordate. Aliaţii ar fi dorit, evident, ca România să continue lupta. La 21 noiembrie/4 decembrie, s-a întrunit la Iaşi, un consiliu de miniştri, prezidat de regele Ferdinand, la care au participat principele Carol, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două armate şi preşedinţii celor două Camere. Consiliul a decis că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să participe la aceste tratative, precizându-se că ,,armistiţiul are un caracter numai militar, excluzând consideraţiuni politice”.

Aliaţii apuseni n-au fost de acord cu încheierea armistiţiului, în care vedeau un pas spre pacea separată cu Puterile Centrale, ceea ce agrava situaţia frontului de apus. Generalul Berthelot, deşi cunoştea bine situaţia de pe frontul de est, a cerut guvernului român să nu accepte armistiţiul. El elaborase chiar planul unei linii de rezistenţă, pentru ca armata română să continue lupta cât va fi cu putinţă, iar apoi să se retragă în sudul Ucrainei. Planul era împărtăşit şi de unii membri ai guvernului, dar majoritatea lor şi, mai ales, Brătianu erau împotriva acestui plan. Încă de la 18 noiembrie/1 decembrie 1917, într-un raport al Marelui cartier român, având în vedere lipsa sprijinului Aliaţilor, se arăta că ,,în astfel de condiţii, singura soluţie este aceea a unei păci separate”. Raportul conchidea: ,,Aliaţii, din proprie iniţiativă, în mod sincer şi loial, ne consideră dezlegaţi de îndatoririle (obligaţiile) ce avem faţă de ei, fără a se considera dezlegaţi de ale lor faţă de noi şi deci ne autoriză (îngăduie) a face pace separată”. Prin urmare, guvernul român avea consimţământul Aliaţilor pentru încheierea unei păci separate, astfel încât stipulaţiile tratatelor încheiate de România cu aceştia rămâneau în vigoare. Se înţelege că acest consimţământ nu era oficial, chiar dacă N. Titulescu îl asigura pe N. Iorga, în februarie 1918, că ,,Ion I .C. Brătianu avea aprobarea scrisă pentru acest armistiţiu…”.

Generalul Prezan, comandantul armatelor române de pe frontul din Moldova a transmis comandamentului german despre participarea românilor la armistiţiul propus de ruşi şi că ,,ostilităţile sunt suspendate pe frontul Siretului, cu începere din 22 noiembrie/5 decembrie 1917, ora opt seara”. Între timp, la 22 noiembrie, se încheiase armistiţiul ruso-german, la Brest-Litovsk, iar la 24 noiembrie/7 decembrie au început tratativele la Focşani, delegaţia română fiind condusă de generalul Al. Lupaşcu. Armistiţiul a fost semnat în final, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, ora 23,30, precizându-se că este un ,,armistiţiu provizoriu”, reluarea ostilităţilor urma să fie anunţată cu 72 de ore înainte (trei zile), fiind interzisă retragerea de unităţi de pe frontul român, pentru a întări alte fronturi. Dacă militarii germani şi ruşi au primit cu satisfacţie încheierea armistiţiului, cei români s-au arătat foarte rezervaţi, în fond, armistiţiul de la Focşani era ,,o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română: în plină putere şi dorinţă de a lupta, armata noastră trebuia să pună arma jos, nu înfrântă de duşman, ci trădată de aliat”.

În privinţa relaţiilor dintre România şi Rusia, în acest an crucial, 1917, trebuie să insistăm asupra unor aspecte delicate. Ameninţarea ,,ruperii frontului”, în momentul crizei bătăliei de la Mărăşeşti, când s-a crezut că Moldova va fi ocupată de inamic, pentru a salva fiinţa statului român, s-a dispus mutarea instituţiilor principale ale statului în sudul Rusiei, la Cherson. Pe lângă autorităţi şi persoane, se impunea să fie protejate şi bunurile ţării şi, încă din septembrie 1916, sub ameninţarea invaziei, sediul şi valorile Băncii Naţionale au fost mutate la Iaşi. În decembrie acelaşi an, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită de aliaţi să pună în siguranţă ,,incasul metalic” al Băncii Naţionale. În acest scop, o convenţie încheiată între guvernul român şi cel rus, la 14/27 decembrie 1916, stabilea să fie transportat la Moscova acest avut şi depozitat în subsolurile Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Depozitul metalic cuprindea suma de 314.580.456 lei-aur şi bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7000 000 lei-aur.

În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare a determinat guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova, aparţinând statului, instituţiilor sau persoanelor. Noul transport de valori consta în suma de  aproximativ 1,600 miliarde lei, aparţinând Băncii Naţionale (din  care 600 000 lei-aur), iar restul consta în valori, efecte şi obiecte de preţ de puse de particulari, manuscrise, documente istorice ale Arhivelor Statului şi Academiei Române, tablouri preţioase din Pinacoteca Statului şi ale muzee şi colecţii particulare (inclusiv Grigorescu). Noul transport a fost depus în acelaşi loc, apoi a fost mutat la ,,Casa de împrumut şi depozite de stat” din Moscova. ,,Tezaurul român de la Moscova” a fost luat în primire de guvernul rus, cu procese verbale în regulă, prin care acesta se obliga să-l păstreze şi să-l înapoieze intact, la sfârşitul războiului, sub garanţia onoarei şi cu girul puterilor aliate. Vom vedea ce soartă a avut tezaurul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)” →