Am uitat…

 

Am uitat…

Oare ce-am vrut să scriu…

Despre acest târziu de toamnă plumburiu?

În piept s-au adunat

prea multe ploi,

prea tare-a bătut vântul!

Ochii tăi…

Ah, ochii tăi ce i-am iubit cândva,

ce zări privesc și unde lacrima

se zvârcolește arsă? Din ce zare

își ia lumina vieții?

Sărutare…

De tine oare am vrut să scriu cuvinte?

Nu cred…azi gura mea nu îți mai simte

aroma fermecată. Din nectar

n-a mai rămas vreo urmă în pahar!

Dar oare,

Ce-am vrut să povestesc?

Timp nemilos!

De ce alergi cu tot ce-a fost frumos

și de ce ștergi din rândurile scrise

în paginile vieții mele!

Vise…

Și voi v-ați dus departe de la mine!

Cenușa arselor cuvinte, mâine,

va mai rescrie oare vreun poem

în inima ce-a scris romane ieri?

Tot am uitat!

Doar drumul înainte

mi-a mai rămas,

dar nu știu până unde…

————————

Ileana VLĂDUȘEL

23 februarie 2020

 

 

 

Un fragment de cer

 

Peste un fragment-pergament de cer

am desenat visul și jocul, am trasat cărări,

am luat curcubeul și i-am vărsat

călimara toată peste răsărituri și am ars

cu jarul din soare împotrivirile nopții  și-am aprins

felinare din stele, am împletit

intrări, din praful de stele am așternut țărmuri

peste tăceri și nave și râuri și mări,

ca totul să fie pregătit pentru cei ca voi, visători,

dornici să porniți cu necunoscutul război.

Din lâna norilor am țesut

litere  mute și le-am muiat în cuvânt,

am întins ecourile peste ele și le-am aruncat

pe pământ în ploi luminoase de stele și am arat

câmpia minții cu verde să înflorească din ele

gânduri să crească din ele mistere

pentru dezlegat

de către cei ce n-au terminat de visat.

Am tăiat granițele infinitului în două

și am ciocnit norii și i-am cernut să plouă

cu stropi de lumină și le-am pus

viselor în buzunare bucăți de aripi și când

totul a fost terminat am luat

pergamentele și le-am legat

cu bucăți de doruri aprinse

într-o carte cu arcușuri de vioară să cânte,

pentru voi visători dragi, apoi am semnat

indescifrabil și am lăsat  file nedesenate pentru urmași….

————————

Ileana VLĂDUȘEL

11 februarie 2020

Țăran român

 

Desculț etern, al brazdelor tătână,

Din tine au răsărit păduri și lanuri de lumină.

Bătătorite răni au răscolit

Izvoare munților și-au înflorit

Altoiuri drepte roditoare

Iar cerului i-ai dat cântare,

Înflăcărate rugi spre Dumnezeu, săi fie

Apărător de țară și de glie.

 

Ți-au răstignit bogații în piron de rob

Numele demn și te-au legat de glod

Cu sapa și cu secera în mână

Numai cu turta și cu apa din fântână.

Au smuls din tine inima și-n foc

Au aruncat-o când din țarnă te-au scos.

Țăran român, iobag fără valoare

Doar în ițari și-opincă în picioare

 

Ei n-au știut că-n cer la Dumnezeu

Arde lumina lumânării cea de seu

Pe care-o aprindeai la rugăciune

Orfan de liberate și de bine

Și nici că plânsul tău a înflorit

Țărâna pentru care ai murit

Și că sunt doine azi ce povestesc

Numele tău țăran român și te slăvesc!

 

Bogați ce n-ați luptat cu burta goală

Ițarii rupți în spate se răscoală,

Opinca scorojită se ridică

Și stă în fața voastră fără frică

Cu pieptul gol și-n inimă c-un crez

Că-n viața asta toate se plătesc!

Ați vrut uitat țăranul pe vecie

Dar prins îi este sufletul cu rădăcini în glie!

––––––––

Ileana VLĂDUȘEL

30 ianuarie 2020

Iubita mea, corăbiile vin!

 

Iubita mea, corăbiile vin, te aștept pe țărmuri, pe nisipul plin

cu urma trupurilor noastre ude, vin valuri draga mea și-un vânt hain

mă vrea înlănțuit de adânc, te strig și țin cu inima, cu mâinile, cu dinții

parâma amintirii tale. Gânduri, adună nori întunecați de  arginți

și-i numără cu lăcomite mâini, în timp ce murmură, ne mai iubim?

 

Corabia întunecată a nopții reci, s-a scufundat în pieptul meu. Poteci

imaginare țes cu mintea, pe unde ar putea să-ți treacă umbra. Ferești

de stele se răsfrâng în apă ,dar chipul tău aproape nu-l arată

și-n  mine fluxuri vin și nu mai pot și păsări mari și negre, roată

încep o horă a renunțării, parcă sunt hidre ce din trupul meu se adapă.

 

Se despletesc speranțele în mine și cad în hruba zilelor de mâine,

Tiviți de chipul tău mi-s ochii grei iar gândul își coboară peste mine

imagini destrămate-despărțire? Nu pot să mă gândesc că n-o să vii!

Epava amintirilor mi-arată nevindecate răni și mă întreabă,

ești sigur că mai vine, mai aștepți în timp ce ploi încep a mă strivi.

 

Corabia ce ne-a adus pe țărm, ridică steag în bernă pe catarg

În timp ce-n pieptul meu și-au anunțat prezența la priveghi cu roibul șarg

și-un car din scoici, de stele și nisip, toate amintirile cu ce-am trăit.

Nisipul mă îmbracă în uitare, te-am așteptat iubito, îmi ești datoare,

Când cerul pașii ni-i va întâlni, să -mi spui de ce-ai mințit că o să vii….

 

Pâraie șiroiesc cărări de argint în ochii mei. Iubito, n-o să mint!

Mă doare sufletul când simt cum peste mine își  întind pana albastră norii. Plâng

în nuferi plutitori de șoapte, atâtea întrebări rămase și nerostite și negate

În timp ce flinte de regret, munițiile își reped în aburul ce îmi era trup .

Încerc să uit și încet mă sting în fire de nisip ce-mi sunt de acum regate.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

10 ianuarie 2020

 

Ninge!

 

Strecurând prin sita iernii, cerul praful îl revarsă

Și golit de sentimente,  alb pământu-l desenează.

Înlemniți de frică în gheață stau copacii înțepeniți,

Iar i-a nins pe tâmple cerul, viforul din nou i-a prins!

 

Lăcrimează ramu-n cale aplecat de atâta ger,

Încercând să-mbrățișeze rest de soare, întind spre cer

degete încovoiate de moșnegi.  Prea timpuriu

ochii lor sculptați în verde către cerul plumburiu,

 

Nevoiți au fost să îndrepte rugăminți de renunțare.

N-au pe ei decât o haină și aceea-i rece tare!

Plânge ceru-n mii de fluturi înstelând pământul tot

și acoperind de jale totu-n jurul lui potop.

 

Mușcă flacăra cea albă trup călduț înmugurit

și-ncălzește între brațe rod cu viață împădurind

streșini, canturi de ferestre , frunze albe acoprind

toată zarea ce se întinde, haina iarnă cucerind.

 

Litere înghețate bocnă ies din buze aburinde

mestecând cu lăcomie din silabe, prea flămânde

de a soarelui căldură. Încleștate între dinți,

nu mai vor să-și strige gândul și se ascund de acum cuminți.

 

Lumânările de gheață stau topite în ram uscat

luminând alb, șevaletul de natură scos din raft.

Zornăind arginții iernii, vântul cântă amestecând

praf de stele albe ninse de al iernii rece plâns.

 

Din salcâmi de nori se înfoaie flori căzând către pământ,

mângâind molatec rana urmelor de frunze. Plâng

în tăcere despărțirea de a cerului cetate.

Ninge liniștit cu stele și cu vis de zile calde…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

10 ianuarie 2020

Condiția umană

 

Chemări ascunse în suflet, neînțelese

și amestecate umbre,

strâng în clește

urme de geniu cu urmele de glod.

O lumânare aprinsă  plânge în stropi

de ceară pe altar de viață,

Timpul ce se deșiră ca o ață.

Cine ești,

Străin ce pe poteci din viața mea pășești?

Sufletul, lumânare arsă

Pâlpâie în mine și îmi lasă

umbre, peste pereți de lut.

Dar cine ești,

străin ce scurmi la mine-n gând?

O urmă a flăcării, divină

amprentă a  unei vieți pe zid de humă!

Amestecată carne,  cu urmele de vis,

Vreasc pentru focul de iubire aprins!

Ce repede a ars în adăpost de tină,

Ceara ce împrăștia în jur lumină

Și câtă nebunie să visez că sunt

Oază cu apă limpede în pustiu!

Dar nu regret

decât că prea puțin din mine a fost

Mâinii neputincioase avanpost!

Din clipe sparte, resturi de lumină

Se strâng în jurul lumânării stinse în țărână.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

3 ianuarie 2020

Colindul inimii

 

Uneori

 

Uneori mă las mângâiată de picăturile de ploaie

și-mi imaginez că sunt brațele toamnei

ce tandră mă pregătește de drum.

Alteori mă simt ram în copacul acestei lumi,

iar când noaptea e prea întunecată,

privesc luna și mă simt binecuvântată

pentru că, fie și doar o secundă

am fost și eu parte din această viață, umbră

rătăcitoare prin arșița unei lumi,

iluzorie clipă, cu  mirific parfum.

Uneori simt cum mă descompun în frunzele unui ram

și cad mângâind pervazul unui geam,

mă las ispitită de sticla udă

și-mi privesc umbra răstignită-n oglindă

iar  câteodată am impresia că sunt

parte din frumusețea acestui pământ.

Alteori  mă simt culoare desenând albastru

nemărginirea ca și cum aș fi parte dintr-un  astru

luminos ce veghează lumea când noaptea cade.

Uneori simt că fericirea e atât de aproape

ca și cum ar crește din mine înflorind

doar pentru simplul fapt că eu trăiesc pe pământ!

Alteori  simt că orice aș face

voi rămâne secunda cu care timpul nemărginirea-și reface,

lacrimă plânsă de cer și îmbrățișată de pământ

contopindu-mă cu frunza purtată o secundă prin viață de vânt

amândouă, fragmente de vis

în căutarea întregului prin universul promis.

Nori negri și ierni reci

îmi umbresc prea  scurtele poteci.

Somnul coboară peste un vis

prea târziu apărut prea devreme trecut

iar eu rămân în clepsidra unui ceas,

bob de nisip fără urmă în pas…

Timpul mă gustă și-mi mușcă

secundele rămase, ca o căpușă

crescând cu clipele mele

și atunci simt că fac parte neîndoielnic din vreme.

Trupul meu în acorduri vioară

își plânge secundele din zi către seară

iar eu, mai sper doar  că prin timp

ecoul va reîntoarce din mine sunete, amintind…

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

11 decembrie 2019