Cristian Petru BĂLAN: Strălucirile aurifere ale unui rest de arginți

Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:

În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.

Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.

Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.

În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”

După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…

Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).

Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)

Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.

–––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

6 decembrie 2018

Glen Ellyn, SUA

 

Gheorghe A. Stroia în dialog cu Aurelia Grosu

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

      Numele meu ar putea fi al unui metal prețios  sau al unui ținut regesc , un  nume cu o semnificație puternică ca mine, un nume sonor de Soare sau Lumină.Sunt o femeie care a răzbit prin viață luptându-se , căzând după multe bătălii cu ea și ridicându-se din valurile înspumate ca dintr-un vis plin de nuanțe întunecate.

     Mă numesc Aurelia Grosu, născută în ținuturile vechi ale Dobrogei, o Dobroge bătrînă ca și timpul, o Dobroge istorică, dar îmbietoare în felul său unic.  În prima mea carte ” Ești mai puternic decât crezi – Dacă am putut eu poți și tu ”, publicată în anul 2013, editorul meu mă caracteriza astfel:

     ” Aurelia Grosu are o experiență didactică de 40 de ani în învățământul primar și ajută copiii cu dizabilități, profesând în ultimii 10 ani în învățământul special. Însă această identitate profesională spune prea puțin despre un om care și-a construit o remarcabilă filosofie a vieții, în urma confruntării cu situații limită, care de multe ori păreau insurmontabile. Cu o tenacitate și o perseverență ieșite din comun, Aurelia Grosu ne face martori la un veritabil exercițiu de credință, prin care avem ocazia să ne reîntâlnim cu propriul nostru potențial nevalorificat. Ceea ce ne va surprinde și — în același timp — ne va inspira de fiecare dată este munca asiduă și angajamentul mereu reînnoit, care i-au permis autoarei să facă pasul de la o experiență personală spre o atitudine cu adevărat luminoasă în fața vieții.

      După  o lungă luptă cu depresia, după  multe suferinte de tot felul, la vârsta de 56 de ani, când viața părea că nu mai vine cu o surpriză plăcută, care să schimbe traiectoria vietii sale, Aurelia face un imens salt cuantic și spiritual , încât uimește țara prin reușita ei remarcabilă: în patru ani lansează cinci cărti care circulă în toată lumea și care motivează, ridică, resetează gândirea cititorilor ei, ajută copiii cu nevoi speciale, inițiază ateliere cu părinții, merge la școli și susține copiii pentru a deveni scriitori, e invitată frecvent la televiziuni etc. Este un om care a învins moartea și mentorează mii de oameni. Este femeia de care Dumnezeu s-a atins în mod supranatural, binecuvântând-o și făcând-o folositoare pentru alți semeni ai săi.”

     Sunt absolventă a Liceului Pedagogic ”Costache Negri” din Galați, am doi copii mari, Cristian Alexandru și Maria Cristina și un nepot de 16 ani, sunt împlinită că Dumnezeu mi-a arătat misiunea, o fac cu responsabilitate și pasiune și sper să ajut prin cărțile și acțiunile mele pe cei ce au nevoie de vorbe de duh, consiliere, ajutor spiritual.

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

      Grosu Aurelia:  

     Prispa casei din Măcin va fi scena amintirilor mele eterne. Acolo am dat frâu liber fetiței care cânta cu ”chisoiul de usturoi” și făcea spectacole ziua în amiaza mare de uimea toți trecătorii, acolo era ”piscina”unde mă bronzam vara, acolo a fost locul unde îmi puneam un șorț în față și vindeam pepenii aduși de la cariera de piatră din Munții Măcinului, unde tatăl meu era un cioplitor în granit recunoscut și foarte priceput, un om care a iubit din suflet grădinăritul. Casa părintească va rămâne actrița principală a existenței mele și mă va urmări până în eternitate. Va rămâne leagănul amintirilor nostalgice și dulci ca mierea .

      

      Revăd cu ochii minții roșiile cât un cap de bebeluș sau vinetele uriașe, îmi amintesc castroanele de salată mereu pline ochi de chestii bio, revăd coloanele pline cu căpsuni din grădina noastră și prăjiturile apetisante făcute de mama ca să ne arate cât ne iubește pe mine și fratele meu. Mă urcam pe acoperișul casei și făceam plajă, privind de sus strada principală a orașului. Cocoțată pe tabla fierbinte de pe casă, cu  o sticlă de apă lângă mine, citeam sau cântam în timp ce mă înnegream. Copilăria a fost presărată de momentele mele artistice pline de cântece pe care le învățam foarte repede din cărțulii mici cu cântări din repertoriul vremii anilor 60-70.  La vârsta de patru ani, am redat perfect cântecul  ”Marea ”  interpretat, pe atunci, cu măiestria unui glas impecabil, de inconfundabila  Margareta Pâslaru.

      La radiodifuziunea locală, am mers cu educatoarea și colegii de la grădiniță ca să vedem cum se transmit emisiunile radiofonice. Așa mi-am făcut debutul în muzică, chiar dacă eram o pitică inimoasă și îndrăgostită de muzica ușoară, care mi-a încântat o mare parte din viață.  Îmi este dor de serbările la care participam cu clasa sau la spectacolele de muzică ușoară de la Casa de Cultură din Măcin, la care luam parte cu drag și pasiune. Acolo m-am format ca om , fiindcă mama mea era o femeie care nu te prea lăsa să te culci pe o ureche. Veșnic îmi dădea de lucru în casă, în curte, la școală etc. Am învățat de nota 10 și premiul întâi,nu cred că aș fi îndrăznit să iau mai puțin cu o mamă atât de exigentă.

      Ideea este că mi-a plăcut mai mult cântecul decât literatura, nu m-am gândit că voi ajunge scriitor,  ceea ce denotă că Dumnezeu nu ține seama de planurile omului, ci doar de ale Sale. Îmi aduc aminte de după-amiezele de vară cand petreceam timp cu mama pe o pătură așezată pe cimentul din curte și ea făcea reparații la diverse obiecte de îmbrăcăminte, iar eu mă tot foiam în jurul ei. Îmi reamintesc printre gânduri de prima mea iubire nevinovată, acolo, în Măcin,  unde am cunoscut un băiat care mirosea a gogoși, fiindcă mama lui era vânzătoare la magaziunul de patiserie din centrul orașului.

    Sunt multe momente care îmi trezesc și emoții plăcute și mai puțin benefice pentru sănătatea mea emoțională, ceea ce mă face să le aduc în prim-plan doar pe cele dragi sufletului meu.

     O copilărie fără multă tehnică, în aer liber, într-o gospodărie bine îngrijită, cu doi părinți care s-au străduit cum au putut să ne poarte de grijă atât mie, cât și fratelui meu mai mic.

      Sunt recunoscătoare că a fost așa cum a îngăduit Dumnezeu să fie acest moment al existenței mele!

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

     Grosu Aurelia:

    Scrisul e ceva care vine din interiorul meu, o eliberare şi un mod în care mă pot face auzită, fiindcă am o experienţă care îmi oferă subiecte vaste pe care le pot despacheta şi din care putem învaţă lecţii preţioase de viaţă!            

   Sunt omul care mă pun la dispoziţia celorlalţi, pentru a-i învăţa şi a-i îndruma în mod corect, să nu repete greşelile generaţiilor trecute şi cred cu toată inima că noi, românii, avem nevoie de o resetare majoră în modul de a gândi şi în dezvoltarea personală a fiecărui cetăţean din ţara noastră.  

   Scrisul este un dar și o misiune dată de Dumnezeu atât de târziu, încât le-am apucat cu mare responsabilitate.  Dumnezeu vorbește românilor, El are  ceva măreț de transmis cititorilor mei, am fost mâna Lui și cred că sunt o femeie binecuvântată, care a primit ceea a cerut .

     Sper să fiţi de acord că este o reală nevoie de schimbare în România!

     Datorită vocației de învățător mi-am format o caligrafie și gândire ordonată, știindu-se că cele două sunt strâns legate ca două surori gemene. Susțin introducerea în școli a acestei cenușărese a programelor școlare românești.  În anul 2012, am primit cadou un calculator mai vechi de la o prietenă care nu îl folosea. Așa a început aventura vieții mele, un moment unic care mi-a deschis larg porțile cunoașterii și transformării personale, fiindcă exact de acest lucru aveam nevoie. Aveam cam 54 de ani și lumea virtuală mi-era complet necunoscută. Acel aparat uzat  mi-a dat  șutul necesar pentru a mă descoperi pe mine și lumea de dincolo de monitor. Am intrat în atmosfera  fascinantă a dezvoltării personale și spirituale, care mi-a influențat puternic gândirea și mi-a schimbat radical mentalitatea mea negativă și rigidă, mică și fără viziune pentru viitor. 

     Așa am conceput cele cinci cărți, creând subiecte bazate pe o temelie clară și puternică, pe o alternanță perfectă între spiritualitate și antrenament mental, pe o împletire fericită între credința în Dumnezeu și aplicarea valorilor morale atât în dimensiunea interioară, cât și în cea exterioară ființei mele.

       3.Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

         Grosu Aurelia:

         Este o poveste de viață simplă, dar inedită. Nimic nu vine decât la timpul potrivit..Mi-a apărut șansa să mă apuc de scris deodată, fără să îmi fi dorit acest lucru vreodată.Voiam să cânt, voiam să fac afaceri, orice,  numai  nu să scriu. Dar Cineva ne schimbă planurile după Voia Sa, independent de voința noastră. Profesam meseria de dascăl de peste 30 de ani și nimic nu prevestea apariția unei schimbări neobișnuite în  drumul linear al vieții mele. Eram mereu în rugăciune și căutam ceva nou pentru evoluția mea. Spuneam :

” Ce să fac ,Doamne, cu viața mea?”

       Am cunoscut doi tineri antrenori, unul din Dej și altul din Galați, am lucrat câteva ședințe de coaching cu ei și astfel s-a cristalizat  ideea că ar fi nimerit să povestesc într-o carte experiențele de viață personală și cum am trecut prin ele,  pentru a fi de folos și altora care se confruntă cu situații dificile sau furtunoase..Nu am acceptat de la început, habar nu aveam cum se face o carte, mă gândeam că am nevoie de bani mulți (ceea ce s-a adeverit), mă gândeam că cine sunt eu ca să public și cine mă va citi, eram confuză, dar tinerii insistau.

      În 4 iunie 2013, am început prima mea lucrare care s-a transformat într-un produs final exact după 4 luni, iar în 11 decembrie 2013 am participat la prima lansare de carte din viața mea, la Biblioteca V.A.Urechia din Galați, într-un cadru de mare frumusețe și eleganță. Cerusem lui Dumnezeu să îmi dea o misiune clară și deodată, El mi-a oferit-o.  

      Iată ce scriu la finalul lucrării  ”Ești mai puternic decât crezi”- Dacă am putut eu, poți și tu:

   ” Un vis s-a împlinit! Această carte simplă, pe înţelesul tuturor, a fost scrisă în timp record, cu pasiune şi muncă, în perioada verii anului 2013. Concentrarea maximă pe scop şi disciplina zilnică au dat rezultate. În mai puţin de două luni am scris-o cu dragoste, recunoştinţă şi bucurie. Nu am ştiut în ce intru. După ce am terminat de scris, am aflat că acesta abia era începutul. Nu am ştiut niciodată drumul unei cărţi de la scriere până la cititori. Dar am început să acţionez, căutând, întrebând, cerând sfaturi. Lumea mea singuratică a început să primească oameni noi, editori, tipografi, scriitori, oameni cu care nu m-am gândit că voi lua contact, deoarece din „închisoare“ nu am avut perspectiva nouă care mi s-a deschis acum. Şi sunt recunoscătoare! În fiecare dimineaţă mă trezesc mulţumind. Şi repet prin casă, prin autobuz, la şcoală, înainte de culcare, oricând, cuvântul „Mulţumesc!“

Orice poveste de succes începe cu cineva care asimplu spus: orice lucru mare începe cu ceva mic. Dacă nu eşti dispus să începi de jos, nu poţi începe deloc!

Lui Dumnezeu îi place să folosească lucruri despre care noi credem că sunt neînsemnate. El a folosit prânzul unui băiat ca să hrănească mulţimile de oameni flămânde, El a folosit o praştie pentru a-l doborî pe uriaşul Goliat, El a folosit o mână de lut pentru a reda vederea unui orb. El m-a luat pe mine din pat, dintr-o agonie mentală şi m-a vindecat, dându-mi viziunea de a vă împărtăşi şi vouă lucrările Lui în viaţa mea şi în viaţa altora.  El a folosit un loc de muncă neînsemnat, bani puţini  sau o idee mică pentru a mă binecuvânta. „Norii“ mici de pe cer sunt indicatorii a ceea ce va veni, ei sunt canale pe care El a hotărât să le folosească.

        Când El promite ceva, nu are nevoie de niciun lucru mare pentru a îndeplini promisiunea. Oamenii îşi fac planuri, au vise, au scopuri, au multe cunoştinţe corecte şi bune, dar cred că aş cere mai degrabă planuri pe care El să le poată binecuvânta.

       Am fost atrasă în 101 direcţii, dar când am hotărât să-i dau Lui toate direcţiile mele, El a ales-o pe cea mai bună. Pe drumul meu, am căutat fericirea în mod greşit. Am căutat să primesc, în loc să dăruiesc. Când am realizat acest lucru, am început să schimb tactica. Am zâmbit, am încurajat, am dat, dar am şi primit multe binecuvântări. Şi mă simt mereu binecuvântată în felurite moduri. Dragostea pentru Dumnezeu este rădăcina, dragostea pentru ceilalţi, este rodul exprimat prin încurajare, răbdare, facere de bine, smerenie, generozitate, seninătate, blândeţe şi sinceritate.

      „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul (puterea şi calitatea sa), prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară.“ Sarea este asemenea dragostei; ea poate vindeca, curăţa, conserva, poate îmbogăţi, dar este nefolositoare când e ţinută în solniţă şi nu este presărată în jur. Dragostea este puterea vieţii, ea trebuie să fie motivul  pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă. Fiecare zi poate să devină interesantă şi plină de sens dacă ne vedem ca pe nişte agenţi ai lui Dumnezeu, aşteptând în umbră să presărăm sare peste vieţile lipsite de gust pe care le întâlnim. Când colega mea, Mariana, o femeie tânără cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă oarbă din naştere, a ales să se aşeze frumos îmbrăcată în cada din baie , să ia multe somnifere ca să moară, m-am îngrozit la gândul că sunt pe lume atâţia oameni deznădăjduiţi, care nu mai au nicio speranţă şi nu pot face faţă presiunilor sociale, emoţionale şi psihice. M-am întrebat când am aflat de moartea ei zguduitoare, de ce Dumnezeu a îngăduit ca ea să moară şi pe mine m-a salvat. Nu am înţeles de ce Mariana şi Dorin ( un coleg de școală) au murit prin sinucidere, iar eu am fost salvată. Mult timp m-au frământat tot felul de întrebări la care nu am găsit răspuns. Doar în vara aceasta am aflat răspunsuri clare, cercetând multe lucruri din trecut şi am înţeles că planurile lui Dumnezeu nu sunt şi planurille noastre.

      După ce am primit viziunea scrierii acestei lucrări, Dumnezeu mi-a descoperit un cântec creştin care m-a însoțit toată vara. Scriam şi ascultam melodia minunată.

      Iată versurile şi mesajul cântecului:

De multe ori în urma mea, prin gestul meu necugetat,

Rănit-am oameni, rănit-am oameni

Dar nu prin arme sau cuţit,

Ci prin ceea ce-am vorbit,

Am dărâmat templul care trebuia zidit.

Vreau ca gura mea de acum să rostească

Tot ce-aduce un zâmbet pe faţă

Tânjesc să iubesc ca şi Dumnezeu

Vreau să-nvăţ să leg o rană

Să conduc privirea oarbă,

Către Ceruri, nu pot uita că şi eu am fost condus cândva de Sfântul Miel.

Aş vrea ca rănile să leg,

Celor ce-n drumul vieţii merg,

Fără speranţă, fără speranţă,

Am fost şi eu cândva,

Dar Iisus m-a salvat

Şi m-a condus către Cer

Ca să fiu cu El acolo… Sus.

    Misiunea de a lega răni şi a fi de ajutor oamenilor a venit în timpul scrierii acestei cărţi. Vreau să ajut, să lucrez pentru oamenii care nu îşi găsesc Calea. Dacă pe mine m-a scos din negura depresiei, dacă pe mine m-acondus zilnic către ceea ce sunt astăzi, cu siguranţă El va conduce fiecare om disperat şi deznădăjduit. Am trecut prin văi adânci, prin locuri pustii, sufletul mi-a fost gol şi răvăşit, oamenii m-au dispreţuit şi judecat, dar… bucuria a luat locul tuturor acestor poveri şi acum sunt UN OM ÎNTREG!

      La încheiere, am o rugăminte pentru cei care au ajuns până la sfârşitul lecturii. Dăruiţi cartea mai departe altora, dăruiţi-o cu dragoste. Faceţi să circule mereu această carte. Nu puteţi anticipa cine se va regăsi aici şi va învăţa ceva. Nu puteţi şti ce răni veţi lega şi cine va fi ridicat prin toate mărturiile de aici.”

       ”Ești mai puternic decat crezi ” este emblema unei cărti de dezvoltare personală si spirituală, prin care orice cititor va simți prezenta lui Dumnezeu în viața mea. Este modul meu de a Îl prezenta pe Cel care a stat alături de mine în ”valea umbrei morții”, în cele mai grele situații prin care am trecut de-a lungul timpului, o carte care poate ridica, încuraja, susține pe cititorul ei , o carte care prezintă, în întuneric, poți primi fascicule de Lumină, cum poți fi înconjurat de armate de îngeri, cum pentru viața ta se dau lupte la nivel spiritual și cum poți experimenta victoria măreață a unui nou început.

      Atuul meu rămâne gloria lui Dumnezeu peste viața mea și misiunea pe care ați descoperit-o în încheierea cărții mele de debut. Voi continua să ajut , să încurajez, să lupt pentru vindecarea omenirii de rău și suferință. Toate cărțile sunt inspirate de Duhul lui Dumnezeu, fie că este o carte de înțelepciune, fie că este o carte pentru părinți, fie că este o carte dedicată femeilor de pretutindeni.

    Sufletul meu este împlinit, fiindcă știu că nu am trăit degeaba pe acest Pământ…

––––––––––––

Aurelia GROSU

Un fragment din cartea lui Gheorghe A. Stroia care poartă numele: ”Interviuri cu scriitori români contemporani – În dialog cu inima.”

Gheorghe A. STROIA: A apărut al IV-lea volum „ÎN DIALOG CU INIMA”

(Interviuri cu scriitori români contemporani)

 

Dragi prieteni,

Volumul IV al cărții „ÎN DIALOG CU INIMA” (interviuri cu scriitori români contemporani) a luat deja calea tiparului. Volumul conține 26 interviuri de excepție cu oameni de mărimi excepționale – în 410 pagini format A5, în condiții grafice deosebite. Lucrarea va avea cca. 10 volume, fiecare volum cu peste 400 de pagini.

Așa cum am promis, 1 exemplar este gratuit și fiecare „intervievat” îl va primi prin poștă, imediat după primirea cărților de la tipografie!

AUTORI INCLUȘI – VOL. 4 ÎN DIALOG CU INIMA:

Stan M. ANDREI (Liești, Galați);

Camelia ARDELEAN (Deva, Hunedoara);

Nicholas BUDA (New York, SUA);

Floarea CĂRBUNE (Constanța);

Ion Sabin CERNA (Motru, Gorj);

Valerian CIOBANU (Chișinău, Rep. Moldova);

Cornel C. COSTEA (Cluj Napoca);

Cornel DRINOVAN (Madrid, Spania);

Dumitru GĂLEȘANU (Rm. Vâlcea, Vâlcea);

Georgeta GHENEA (București);

Maria GIURGIU (Pordenone, Italia);

Sebastian GOLOMOZ (Galați);

Mihaela GUDANĂ (Ghidigeni, Galați);

amb. Ionel ILIE (București);

Daniel IONIȚĂ (Sydney, Australia);

Victoria MILESCU (București);

Angelina NĂDEJDE (Iași);

Gheorghe PÂRLEA (Miroslovești, Iași);

Virginia Vini POPESCU (Alexandra, Teleorman);

Ionel SIMA (Waco-Texas, SUA);

Ioana STUPARU (București);

Dorina ȘIȘU-PLOEȘTEANU (Dublin, Irlanda);

Maria TONU (Toronto, Canada);

Mircea TUTUNARU (Motru, Gorj);

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU (Sibiu);

Ioana VOICILĂ-DOBRE (București).

***

Volumul 5 al lucrării este deja în lucru, așa că șirul invitațiilor de participare la interviu va continua.

 *

Dacă dorești să te plângi câteodată, că sufletul tău rabdă prea mult,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … MARTURISIRE.

Dacă dorești să simți că inima ta bate în pieptul celui de lângă tine,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … IUBIRE.

Dacă dorești să recunoști că viața ta nu e în van,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… MULȚUMIRE!

Dacă dorești să-ți amintești tot și toate, cu drag și dor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… POVESTE.

Dacă dorești să crești, ca să ajungi dincolo de Timp,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… RODNICIE.

Dacă dorești să zâmbești ca sufletul tău să simtă,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… BUCURIE.

Dacă dorești să afli ziua care se încăpățânează să nu vină,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… IERTARE.

Dacă dorești să evadezi, ca să ai parte de liniște,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… LIBERTATE.

Dacă dorești să zbori, spre cerul gândurilor tale,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… SPERANȚĂ.

Dacă dorești să vezi răsăritul, să auzi muzica stelelor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… ÎNȚELEPCIUNE.

Dacă dorești să rămâi, ca nopțile să-ți fie mai albastre,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… PROMISIUNE.

Important este să-ți dorești

SĂ FII mereu… ÎN DIALOG CU INIMA!

Tuturor autorilor care au acceptat să fie ÎN DIALOG CU INIMA, sincere mulțumiri, admirație și recunoștință…

––––––––- 

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

19 al lui Răpciune 2018

Gheorghe A. STROIA: DADU – Omagiul filial adus unei ,,realități” de o indubitabilă valoare

Au existat printre noi, dintotdeauna, oameni aparent obișnuiți, dar care, prin faptele lor de curaj, s-au dovedit a fi veritabili eroi, ce au trăit nu doar pentru propria lor persoană, ci au pus binele comunității din care au făcut parte mai presus de orice, și-au angajat pe deplin toate resursele profesionale și morale, pentru triumful adevărului asupra imposturii, a nobleței spirituale asupra dezumanizării flagrante. Oameni care au făcut din lupta pentru viața lor, întru salvgardarea vieții celor mulți, un crez de la care nu au abdicat până la ultima suflare.

Lecturând cartea Adinei Rosenkranz-Herșcovici, poți retrăi momente similare ecranizării semnate de Steven Spielberg – „Lista lui Schindler”, în care Oscar Schindler și-a dedicat viața salvării de la exterminarea nazistă a cât mai mulți confrați evrei, în perioada celui de-al doilea război mondial, folosind în acest scop orice artificiu ori subtilitate de natură economică, politică, militară, antreprenorială, de care a dispus fără rezerve.

DADU – așa cum îi spune autoarea – este tatăl, soțul, fratele, fiul, unei mari și nobile familii evreiești, un om cu o pregătire profesională de excepție, având chiar și un titlu de doctor. Portretul lui DADU este zugrăvit în culori vii, cu tușe fine de iubire și de adorație filială, completat de mărturiile cutremurătoare ale oamenilor cu care s-a intersectat sau pe ale căror destine le-a influențat în bine. Un adevărat cavaler Bayard, cel denumit „Le Chevalier sans Peur et sans Reproche”, așa cum subliniază autoarea în „Cuvânt înainte”.

Dragostea și fidelitatea față de familia sa, față de prieteni și față de întreaga comunitate evreiească, sunt atuurile morale care l-au pus în valoare de fiecare dată pe avocatul DAVID ROSENKRANZ. Firea sa voluntară, dispus fiind mereu să ajute pe cei aflați în nevoie, să identifice și să găsească soluții oricărei probleme, în vremuri tulburi, dârzenia cu care a ținut piept discriminării evreilor în perioada nazistă, iată adevăratele valori morale ale ineditului personaj.

Continue reading „Gheorghe A. STROIA: DADU – Omagiul filial adus unei ,,realități” de o indubitabilă valoare”

Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet”

Lectura oricăreia dintre cărţile doamnei Elena Buică – scriitoarea româno-canadiană alintată pe întreg mapamondul cu supranumele afectiv „Buni”, exprimând întreaga consideraţie a celor care o cunosc şi o admiră – este un real festin literar pentru fiecare cititor impresionat de sinceritatea, afectivitatea, reflexivitatea, pasiunea scriiturii şi, mai ales, de talentul de a comunica sufleteşte cu lectorii săi, indiferent de tematica şi de conţinutul fiecăreia dintre ele.

Nici cele două volume, a căror lansare la Alexandria este o onoare pentru iubitorii cărţilor sale din judeţul nostru (să nu uităm că este originară din Ţigăneştii Teleormanului unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe), nu încalcă orientarea pe care însăşi şi-a impus-o, aceea de a ajunge la sufletul fiecărui cititor, aceea de a-şi deschide inima şi mintea în faţa acestuia, cu sinceritatea şi dragostea de oameni care i-a stat şi îi stă în fire dintotdeauna.

Volumul bilingv „Între două lumi, Canada şi România/Between two worlds, Canada & Romania” a fost publicat în acest an, 2017, la Editura „Armonii Culturale” din Adjud –  editor, Gheorghe A. Stroia -, fiind dedicat împlinirii a 150 de ani de existenţă a Canadei (patria de suflet) şi, în egală măsură, centenarului Marii Uniri prin care s-a săvârşit România modernă (patria de sânge, patria natală) care se va sărbători în anul 2018. Volumul are o semnificaţie deosebită pentru scriitoare, în sensul că marchează, prin anticipare, împlinirea vârstei de 85 de ani, fiind dedicat şi împlinirii celor două decenii de când trăieşte în patria adoptivă – Canada.

Titlul cărţii este mai mult decât elocvent, scriitoarea trăind de două decenii „între două lumi”, cea mai mare parte din timpul fiecărui an petrecând-o în ţara adoptivă, cu gândul la patria natală pe care o vizitează anual, vizită plină de emoţii, de sentimente, de bucuria că Dumnezeu îi acordă această şansă.

Continue reading „Nicolae DINA: Între „patria de sânge” și ,,patria de suflet””

Gheorghe A. STROIA: Destine Literare-Aristița Buciu Stoian, premiul pentru poezie-dragostea

Din păcate, s-a stins aşa cum a şi trăit, ca un fulger (după furtună… o mare de linişte mortificatoare), la finele anului 2017, buna noastră prietenă din Drobeta Turnu Severin, poeta ARISTIŢA BUCIU STOIAN – fire caldă, blândă, surprinsă mereu cu zâmbetul de buze, în ciuda frământărilor sufleteşti ori neputinţelor trupeşti pe care le avea. Simţeam de fiecare dată când ne auzeam la telefon o bucurie proprie imensă, aceea de a putea dărui omului aflat la celalalt capăt al firului, o speranţă. Deoarece îi plăceau foarte mult poeziile în metro clasic, toată viaţa ei scriind doar poezii de această factură, îi recitam la telefon câteva poezii, de care se minuna, ca auzindu-le prima dată. Îmi spunea: „George, cine a scris poeziile astea? Sunt aşa de melodioase şi de grave!”. Iar eu răspundeam: „Aristiţa ai devenit deja un clasic, dacă nici măcar versurile tale nu le recunoşti!”. Aristiţa, mai mirată: „George, sincer, nu le-am recunoscut. Poeziile mele, recitate de tine, sună aşa de frumos!”. De fiecare dată îmi spunea că dacă mă aude la telefon, cu siguranţă îşi încarcă bateriile şi va mai trăi încă trei luni, aşa încât îmi făcusem un obicei din a o suna, doar ca să mă asigur că Aristiţa e… încă VIE! Îi trimisesem un CD, cu câteva dintre poeziile scrise de ea, recitate de mine, şi îmi spunea că ori de câte ori îi era rău, asculta CD-ul şi se înzdrăvenea pe loc. Probabil că aprecierea sinceră făcută de cineva (o voce la telefon) îi aducea alinare, era deja un placebo.

Îi era rău, îi era foarte rău în ultima vreme, am regăsit-o tot la telefon, internată în spital, cu o voce stinsă, se observa că nu îi era bine deloc. S-a bucurat să mă audă, mi-a recunoscut vocea de la prima silabă rostită, a repetat întruna că dacă am sunat, va mai trăi încă… Aşa a şi făcut, a mai trăit. Datorită unor probleme de sănătate familială pe care le-am traversat, trecuseră deja trei luni de când nu am mai auzit-o la telefon pe Aristiţa. Nerăbdător, am pus mâna pe telefon, am sunat, iar de la capătul celălalt, o voce străină mi-a spus că Aristiţa împlineşte o lună de cât a plecat spre lumea de dincolo. Era una dintre nurorile familiei. O lacrimă mi-a înfierbântat obrazul, o durere intensă m-a cutremurat, dar imediat am simţit cum înlăuntrul meu creşte o lumină care rosteşte cu glas tare: „Mulţumesc, pentru că m-ai sunat! De acum, voi trăi veşnic!”. Atunci, am înţeles că oamenii sunt, dincolo de vorbele sau de faptele lor, nişte energii fabuloase, care nu dispar, ci doar se transformă, că iubirile sau temerile vieţilor noastre se prelungesc şi dincolo, către eternitate. Că prietenii de suflet nu pot fi uitaţi niciodată, că amintirea lor e o dulce şi asumată vină. Dumnezeu să te ierte, draga mea prietenă! Să-ţi fie cărarea plină de flori şi de aromele raiului, pe care atât de mult îl iubeşti! Vei rămâne mereu în sufletul meu, ca un lăstar al unei primăveri fără de sfârşit! TE IUBESC!!!

Despre poezia Aristiţei am scris ori de câte ori am avut ocazia, i-am publicat şi câte o carte la editura Armonii Culturale, am promovat-o prin includerea în toate proiectele antologice valoroase Armonii Culturale (MERIDIANE LIRICE, 2013) şi o voi face cu plăcere şi de acum înainte. Deşi a fost apreciată pe plan local, Aristiţa nu a fost promovată la adevărata sa valoare, fiind prea puţin (re)cunoscută la nivel naţional. Eforturi deosebite pentru promovarea poetei – şi îi mulţumesc pe această cale – a făcut DĂNUŢ DEŞLIU, directorul editurii Dandes Press, care i-a publicat Aristiţei ultimele titluri de carte. Spre frumoasă aducere aminte a poetei, redau mai jos, un scurt fragment critic, reprezentativ pentru lirica poetei severinene, pe care le-am scris la una dintre cărţile sale, în 2014. Citindu-l, Aristiţa spunea că nimeni, niciodată, nu a mai scris atât de frumos despre ea (CU DRAG, DRAGA MEA PRIETENĂ!). Continue reading „Gheorghe A. STROIA: Destine Literare-Aristița Buciu Stoian, premiul pentru poezie-dragostea”