România-Provence

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică și psiholiteratură

Publicistul Buzinschi

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

Orfeu în literatura română şi universală

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1. Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Continue reading „România-Provence” →

Victor COBZAC: Ce mândru răsună!

CE MÂNDRU RĂSUNĂ!

Motto:

,,…Suntem Eminescu doar cât putem fiecare,
Cât soare am strâns din poporul român…”
(din poezia „Eminescul din cer” de Ioan Nicolae Mușat)

Suntem Eminescu, țărâna ne spune,
Din care răsare… bobul de grâu,
Din care, la rându-i, se coace Pâinica,
La poale de munte cu lacrima râu.

Suntem Eminescu… la limbă și grai,
De-un sânge și-un neam, pe vecie,
Nepoți a lui Ștefan… cel Mare și Sfânt,
E mare rușinea la cel de nu știe.

Suntem Eminescu la umbră de tei,
Cu toții aceiași strămoși am avut,
Din apele Tisei și hăt până la Nistru,
Și pe-un mal și pe altul… de Prut.

Suntem Eminescu cu trup și cu suflet,
În jur la o masă… același cuvânt,
Cu-o Pâine hrănim și bătrâni și copii,
Din humă născuți, plecăm în Pământ.

Suntem Eminescu, ce mândru răsună,
Ca un dangăt de clopot… pe deal,
Cu-n Dumnezeu… de credință creștini,
Din Moldova… Hotin… și Ardeal.

Suntem Eminescu, la dânsul acasă,
Respirăm ca și el, cu aceleași plămâni ,
Cinstindu-i memoria la masa tăcerii,
Cum știe s-o facă un neam de români.

————————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

15 iunie, 2018

Ioan POPOIU: Eminescu

,,A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: ,,…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul ,,nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filozofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o ,,terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: ,,Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: ,,Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: ,,Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: ,,Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în ,,Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: ,,Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Continue reading „Ioan POPOIU: Eminescu” →

Nichita Stănescu către Eminescu

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbeşte cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
şi miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

Ioan Nicolae MUȘAT: Eminescul din cer

Eminescul din cer

Pentru Eminescu

Suntem Eminescu doar cât putem fiecare,
Cât soare am strâns din poporul român,
Cât ne scânteie în suflet a teiului floare,
Câte vise din noi pe pământ mai rămân.

Suntem Eminescu cât ne-nțelegem trecutul
Duios, în Carpați înflorind în prezent,
Cât în iureșul lumii frăgezim absolutul
Torcându-l în zbor îndrăzneț și fluent.

Nu vedeți cum lumea a căzut din cuvinte
Și soarele nostru umplut e de negi?
Unde-i dragul din om și dorul fierbinte,
Unde-s nuferii galbeni ce dau fir să-nțelegi?

Suntem Eminescu doar cât lumea ne doare,
Cât flori de lumină măcinăm din obscur,
Cât nedreptățile-n jur ne sunt cugetare
Când pocalele lumii ne adapă-n mercur.

Suntem Eminescu doar cât putem fiecare
S-alegem veșnicia din cele ce pier,
Să lucrăm România cea triumfătoare,
Fiți siguri, ne-ajută Eminescul din cer!

—————————————

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

12 iunie, 2018

*Imagine: Pictură de Sabin Bălașa – Luceafărul Eminescu

George ANCA: Eminescu aluziv

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac, sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) – “Mai e-n tot universul o stea plină de pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari a rămas fascinat, de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.

mâine de mai vieţuia

doina-şi eminescia

ca românii ce târziu

doina zor eminesciu

am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani

dă crima omoară-mă

astfel să-ţi mulţumesc

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

Eminescu în Mexico în inimă

la mijloc New-York-ul încrimină

Creangă Hanuman

la Eminescu în Coran

iar la bojdeucă Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

plănuiam clănuiam tlănuiam

faraonul Tla d’Eminescu

Eminescu să mă omoare

prioritate româno-indiană

L-am uitat pe Creangă, de-am spus, dacă Bucureştiul e mormântul lui Eminescu, Eminescu îi aduce învierea. Zi de zi, spusesem.

Ultima dată îmi istorisise năvala ataşatului cultural şi apoi a ambasadorului rus la ambasada română să-l urecheze pe ţigan că publicasem Doina lui Eminescu, de l-am crezut, acum, c-a primit două telefoane anonime, crede că de la comandorul peremist de aviaţie în retragere, de beau la Măgura, vizavi de bordelul buncăr neştiut nici de poliţie, cum că la mine la bibliotecă se vorbeşte prea mult englezeşte şi eu nu ştiu că limba oficială e româna?

N-are decât tiparul să înnegrească toată zăpada, niciun liliac alb. Alb fără teritoriu. Căldura vine de la sângele şi respiraţia persoanelor. Tot ce auzi e înjurătură. Înjurătura frigului. Gaz în Bhopal. Mâini calde. Mâini îngheţate. Cum nu-i era frig lui Milarepa, aşa să nu-mi fie nici mie. Iarna asta îmi moare copilul. Fumatul, sursă de căldură. La dumneavoastră e cel mai frig. Furnica albă Moby Dick. Eminescu gol. Timpul se va preface în Vinod. Te-ai schimbat mult, foarte mult, dumneavoastră nu v-aţi schimbat. De înţeles că-s interzis. Cine n-o fi? Puiule, să te fereşti de adjective.

Doamnă, acţiunea se petrece în Marseille. Peste un sfert de oră e miezul nopţii. Pot spune lucruri frumoase, dar ar trebui, probabil, spuse şi lucruri interesante. Secretara comitetului ar fi fost aspru scuturată pentru programul Eminescu al bibliotecii politehnice. Teroare, i se pare lui Nansi. Dragoş a citit o poezie din taică-său. Am băut ţuică şi vin. Amitei i-am fumat o BT. Nana, că nu m-am uitat la ea, că de ce am amestecat şi grecii – se şi intimidase când i-a vorbit Har Dev Bhalla.

În copilărie te pasionează animalele, la tinereţe oamenii, bătrân dumnezeu. Muzica se aude dinainte de naştere şi după moarte cu condiţia să ai ureche. Istrate o numise muză, ţinea de scara mecanicului punând becuri, balconetul şi caleaşca, sarmale de nucă, le-am ghicit norocul în Eminescu, pentru Irina Dumnezeu şi om, pentru Romeo Împărat şi proletar, îţi ghicesc şi eu a zis el deschizând la Mănuşa, în sanscrită manushi e femeie, le-am spus.

Românul nu ştie să urască. Bine c-am găsit şi eu un loc unde încă n-ai fost, mi-a fost foarte greu să-l găsesc, dar oricum cred că trebuie să ajungi aici să înfiinţezi o filială a Academiei

M . Eminescu, prin acutul lui simţ poetic, mi se pare un seychelois avant la lettre.

Florenţa paşaport lămâie mirodonize crize Eminescu new-age clacsoane cercei Cristoase Shiva Parvati ţeasta spinilor ce rău încredinţat genom shinto păzit de maimuţe în gât cu Fuji chinezeşte cu dao da.

Vikingi pe vikingi, pe briţi friţi celţi daci. Victoria icter. Surorile neveste musulmanului. Eminescu între Valhalla şi Vede. Nici zvastika nici valkiria – gender-ul e ca holocaust-ul. Personaj, cnut, din tine – îi e foame şi-şi sfâşie manuscrisul – hagi rupea din el în contra-arhipelag. Interdicţie profunzimii. Fuga pozei. Răcit – înotul în fiord.

Concertele vibrau indianitate iluzionantă chihlimbarului fiordiu două trei ceasuri pe măcel de animale cu istorie omenească aimless ori în Bremen fractal poundian Câmpulungul piatră Dan Barbilian cnutul Mureşene nehamsunian echo Eminescu soldat căpitan.

Welcome to your home in Oslo. His portrait is no on banknote. An equestrian statue born in Lom Vaga/Vogo. Max von Sydow plays Hamsun. Hansen: if you want to meet idiots go to Norway.

Goma în coma românismului, cnutului, rândunea cu timp apă de timpan, şi uite aşa plecai în nord căptuşit de ţipetele urechilor până deasupra fiordului Oslo, se puse, timpule, copilul islamului tău imigrat, şi unde nu asurzi motoarele, nu se înfometă de semilună, ăilalţi frustraţi de gelozia campionului precum Dănilă, un institut Eminescu, timpule, treacă de la tine, pilă duşmanilor, alta se bâţâie crezându-se în New York, staţi, norvegieni, românaşi, dusă-i Plevna, plecă şi-oi mai scrie naşa vreme, surato, grabă mătuşa lene, licuritura minutarului din scris şi statuile sub secundar, o estetică necomparaţie, izvorâtă dintr-un fiord de-o fi îngheţând umbra schiorului.

Je le donne Eminescu en sanscrite en echange de leurs oeuvres. Donosteea nu Noosteea, cu stea să stea voosteea, a cause d’Eminescu. Prolog de sine, căutam subiectul piesei, gene despletite, treaba actului, acatistului, n-o mai poreclesc, de-ar învia actele – o reconstituire aruncată la hazard, sticlă în mare, cocoş în Tihuţa, cu poveste-vânători altcând împuşcată.

Harald nu şi-a tăiat părul, iubito, până n-a învins duşmanul şi nu a unit Norvegia. Pe Arald, copilul zburdalnic, i l-ai cerut just lui Arald, şi acum. Vorbeai numai tu, şi atunci, smulgându-l cu îmbrăţişarea. Cum, strigoaică, i-ai fi dat naştere strigoi din iubirea lui, tot cuplu viking-dunărean (Eminescu, Strigoii,1876), halucinaţie văduvei Alving, în fiord (Ibsen, Strigoii, 1881), în perifrastic arhipelag (Kabanelis, Iakovos: Ibsenland, translated by Marjorie Chambers, Athens 2001). Văduvul avar se unise cu strigoaica dacă din aceeaşi dragoste de la început. De ce s-o fi mutând grecul din vatra trgediei în tema sifilisului? Helena mai să-l violeze pe pastor, retro (voi ce să mai jucaţi, mai bine aţi încerca în norvegiană).

Mihai Eminescu: „Limbajul cel lunecos al diplomaţiei, care îmblânzeşte toate expresiile c-o artă stilistică rară, nu e făcut pentru a ne lumina asupra cestiunei – sed relata referro.” (România şi cestiunea Orientului).

Nordul din amintire o mai ţine visele petrecute în raza lui, Odin, Gynt, Eminescu, calotele au în gând noi fiorduri pentru neomeniri din nevise. Verdland, Kanya Kumari, pier 3. La chiesa ha bisogna di santi. Nessuno mai ha visto dio. Băiat tânăr, 20 de ani, satisfac orice fantezie doamnelor. Nu omori berbecul pentru un purice, nu dai foc pădurii să fugă lupul. Stalin a renunţat la Grecia, pentru englezi. Maniu ar fi văzut Transilvania o Elveţie. Go-Mo-Jo şi-a renegat opera. Numai cine cântă se mântuie.

Şi nu te temi că glasul tău

Va-ndulci veşnicia cea amară

A mării!

Am venit pe jos de la slujbă. Mai de dimineaţă, mă rugase un adjunct să-i dau o carte a şefului său, ministrul, şi venisem acasă în Mercedes negru, şi aşa aveam impresia că s-au înmulţit. Ai un tic nou, „de fel”, îmi place. Cald în film, frig în cameră. E o ceaţă care te cheamă aici. Speram că voi scrie la piesa Norul. L-am vizitat pe Mihai Velcescu aseară, era singur, a apărut şi Tăbăraş. S-a certat (M.V.) cu socrii. Ca tine. Că nu lucrează. I-am tot spus că-l iau în bojdeucă oricând cum l-a luat Creangă pe Eminescu. Aşa era aseară.

Sângele curăţeşte de orice păcat. Sângele lui Isus Hristos. 13: gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. 13 000 primirăm numai în Bucureşti, de Arhangheli. Lumânări la vii şi morţi, pe Icoanei, şi lui Mihai Eminescu, la intersecţie. Pastorul, altfel, trimisese la Cronici, la Roboam, nu spune tu, s-o spună el. Triburi emigrate în India şi venite în Balkani, azi supărând Italia.

Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo, focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii

(Eminescu, în miez de pâine). Nişte chestii contează mai ales când te sprijini pe ele până la ultimul punct, până la gravitaţie – îţi dai seama ce bine m-aş fi înţeles cu Eminescu – frumoasă sunt, bucovineancă sunt, materialistă nu, exact ce-i trebuia. Nu-ţi rezistă nici morţii, mai ales dacă sunt argonauţi. Dr. Iason, te rog deranjează-te şi mănâncă.

––––––––––

Dr. George ANCA

Bucureşti

25 mai, 2018

Adrian George SAHLEAN: Ce facem cu Eminescu?

Reflecţii de traducător (I)

Ceva ce seamănă cu negativismul adolescenţilor

Am urmărit cu mâhnire în ultimul deceniu dezbaterile din ţară legate de Eminescu.

’Libertatea de expresie’ post-revoluţionară a acoperit un spectru foarte larg: alături de idolatrizări ce nu acceptă critica unui subiect tabu, s’au adus cu seriozitate detractări puerile (Eminescu a fost impus de comunişti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’naţional’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reacţionar, etc).

Dialogul nu s’a materializat de fapt în ceva coerent, temele de dezbatere au venit şi au trecut, la ’aniversară’ s’au adus omagii şablonarde care au dat apa la moară celor care îl considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc încă în aer, poate chiar în inconştientul colectiv al românilor, ca aburii nevăzuţi ai unei calomnii care persistă şi după ce acuzaţiile se dovedesc false.

Văzute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au părut precum negativismul adolescenţilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizată a autorităţii. Disputele au degenerat frecvent în răfuieli personale şi provincialisme irelevante, în faţa unor spectatori fascinaţi de dărâmarea oricărei statui de pe soclu.

Într’un astfel de context, nu e de mirare că Institutul Cultural Român, ca interfaţă culturală cu străinătatea, şi-a pus problema eficacităţii promovării lui Eminescu. Am urmărit însă cu uimire la ICR NY un raţionament care s’a degradat în ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din ţară. Eminescu a ajuns să fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie şi lipsit de discernământ al românilor din Diaspora (chiar toţi?). Dispreţul faţă de cei ce frecventau Centrele Culturale ca să-şi ogoiască dorul de casă (prezentaţi pe nedrept, în bloc, drept ’ca să mănânce mici şi să bea bere’) a generat ideea că Centrele (acum Institute) nu sunt menite să fie Cămine Culturale pentru români, ci instituţii/interfaţă pentru interacţiuni mai rafinate cu reprezentanţii locali ai artelor, muzicii şi literaturii. Desigur, nu mă îndoiesc, pentru crearea unei imagini de Românie modernă, în pas cu lumea… modernă (?) şi… rafinată (?).

Eminescu între timp a rămas cu un fel de stampila, ca şi când valoarea literară sau importanţa sa culturală pentru români nu ar trece de nivelul ’Pe lângă plopii fără soţ’ şi a romanţelor îngânate de români pribegiţi, inculţi şi neciopliţi, pe scurt o icoană culturală locală irelevantă pentru străini.

Argumentul irelevanţei este greu de acceptat altfel decât prin contaminare emoţională. ICR-ul are menirea constitutivă să reprezinte cultura română, în ansamblul ei, cu ceea ce a avut şi are mai valoros şi identificabil românesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii şi ofertei de piaţă!

Continue reading „Adrian George SAHLEAN: Ce facem cu Eminescu?” →

George ANCA: Secretul lui Adrian

Adrian George Sahlean, Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu

Mașina de scris, București, 2014

Parcă am auzit prima oară Luceafărul, i-a spus Sergiu Al-George în Delhi doamnei Urmila Rani Trikha, după ce audiase versiunea sa sanscrită Divygrahah. La fel i-am spus și eu lui Adrain Sahlean în Biblioteca Națională din București, pe 6 mai, după recitarea din versiuea sa The Legend of the Evening Star, la lansarea cărții sale Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu. Caiete de atelier.

Când Dimitrie Cuclin mi-a dăruit volumul său de traduceri din Eminescu, mi-a luat întâi ochii prefața reginei Maria. Și traducerea lui Adrian a fost rostită de alteța sa Radu Duda, dar numele traducătorului nu e menționat în afiș, cum i s-a întâmplat lui Florian Popescu vs. Brenda Walker și mai tuturor traducătorilor români acoperiți de vorbitori nativi ai limbii țintă, fie și traducători de ocazie, contractuali.

Ce era circulat oficial – iată că Eminescu al lui Sahlean avea să facă figură de samizadat – se primea politicos. Margaret Chaterjee a consultat pe Pankhurst, Grimm, Hastie. Studenții indieni și chiar Urmila au petrecut intermediul Corneliu M. Popescu. Ca și, în București, profesorul Tiwari, după ce, totuși, fusese fascinat religios de rezonanța cosmică a mulsorii în Zburătorul lui Heliade. Să ne întoarcem însă din India în America traducerii sahleaniene.

Robert Bly, citind traducerea din Eminescu a lui Sahlean, a mărturisit o impresie de secol 19, ceea ce traducărorului i-a convenit, cu gandul la Poe, dar izbindu-se de americăneasca zicere – cine-l mai citește azi pe Poe? Cât că Bly a semnat o elegie versiune din Nichita, cu omisiunea lui Ivasiuc, dar câte recreații din clasici lumești.

Florence Hetzler privea în gol căutând un reper, și așa a dat de Brâncuși. Adrian Sahlean, de un revelion, aflat în divorț, asistând și la scandalul dintre soții-gazdă, fiindu-i și dor de acasă, s-a retras în altă cameră și a tradus, ca în transă, a se mântui, prima și ultima strofă din Luceafărul. Gheorghe Dinu, rămas fără revelion, trăsese la o locantă la șosea, unde cânta, pe versurile lui Baudelaire, o rusoaică.

Ani de zile și nopți a continuat traducătorul psihanalist, în pas cu americanizarea proprie, tentativa de eminescianizare a angloamericanei. Glossa i-a luat numai șase luni. Terapia se putea extinde începând din anii 90, încă în secolul 20. Am lansat și eu la Biblioteca Pedagogică Națională prima ediție din acel revelion luciferic, în prezența lui Victor Săhleanu, a Brendei Walker, a atașatului cultural american. Cred că am xeroxat exemplare și pentru Casele Coepului Didactic din județe, că doar nu numai din Lupta continuă de Ilie Ilașcu (exemplar smuls de la Ioan Alexandru, când să-l ducă, bulk, în America). Mai apoi la Sala Oglinzilor avea să-l lanseze Sorin Alexandrescu, cu o ediția apărută la Cartea românească. Piratizările au explodat mai ales virtual, contabilizate tentativ de migălosul cronofag. Adică traductofagie depistată divulgativ, americănește, legalist (ei, și?)

Continue reading „George ANCA: Secretul lui Adrian” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Duhul lui Eminescu

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei; este umbra lui Ștefan!

Dar, de luna și izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce, tors din basm de Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul lui Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!

Auziți clopotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Țepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aer născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul și etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetinii îi pleacă frunza până la pământ,

Doar știa bătrânul Codru al lui Eminescu Cânt”.

(Duhul luând chipul lui Eminescu, zise)

„…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

(Codrul răspunde)

„De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Și frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Duhul lui Eminescu” →

Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete

Motto:

,,Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”.

M. Eminescu

Poeta Irina Lucia Mihalca, este o călătoare în univers, ,,înghițând / din lacrimile Maicii Domnului / în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia. Un drum lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt prezente între cer și pământ.

Volumul ,,Dincolo de luntrea visului” apărut în condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016, surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de înțelesuri. ,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele poetei în timpuri.

Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru antici, poezia era o aventură a spiritului care caută, instruiește și ne comunică o cunoaștere. Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”

Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu, de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)

Continue reading „Mariana GURZA: Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca, ziditoare de suflete” →