Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu

În numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866 din cel de-al patrulea său an de apariție, revista „Umoristul” publica, pe prima pagină, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”. Autor: Mihaiu Eminescu, un nume care nu spunea prea multe cititorilor la acea dată.

Este adevărat, însă, că autorului îi mai apăruseră câteva poezii în revista „Familia” („De-aş avea”, nr. 6 din 25 februarie/9 martie1866, „O călărire în zori” (nr. 14 din 15/27 mai 1866), „Din străinătate”, nr. 21 din 17/29 iulie 1866, „La Bucovina”, nr. 25 din 14/26 august 1866 și „Speranţa”, nr. 29 din 11/23 septembrie 1866), ba chiar (cel puțin) una și în volumul „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, în care semnase, ca privatist, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (ianuarie 1866).

Ironie a sorții, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” a rămas vreme de mai bine de un secol „în afara atenției editorilor, biografilor și a istoricilor literaturii lui Eminescu”, până când, în anul 1979, cercetătorii Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc o descoperă într-un exemplar aflat în colecția lui Mihai Bacociu. Imediat cei doi o prezintă lumii literare, articolul semnat de aceștia, „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, apărând în numerele 29 și 30 din 19 și, respectiv, 26 iulie 1979, ale revistei clujene „Tribuna”.

Dar ce era „Umoristul”? Subintitulată „foaie glumeață”, revista apărea în limba română la Pesta cu începere de la 1/13 octombrie 1863, de trei ori pe lună, având ca proprietar, editor și redactor responsabil pe Gheorghe Ardeleanu (jurist timișorean și „poet în ceasurile sale libere”, cum îl considera Nicolae Iorga), iar ca și „colucrător primar” pe Iosif Vulcan. „Umoristul” se număra, așadar, printre primele reviste umoristico-satirice românești, apărute în jurul anului 1860 („Țînțarul”, „Spiridușul”, „Nichipercea”, „Păcală”, „Bondarul”, toate la București, „Tutti frutti” și „Strigoiul” la Budapesta, pe atunci un important centru pentru presa românilor transilvăneni).

Așa cum își propusese încă de la apariție, „Umoristul” se dorea o revistă de satiră pusă în slujba servirii intereselor românești, în primul rând transilvănene, pentru „combaterea șarlataniei, a bigotismului, a ciocoismului și a tuturor celor vrednici de satiră”. „Pornind de la un program înaintat, revista lui I. Vulcan biciuiește tot ce e învechit și reacționar de pe pozițiile burgheziei și uneori chiar ale întregului popor roman din Transilvania”, aprecia Livia Grămadă, o autorizată cercetătoare în domeniul presei românești transilvănene. „Receptivă la fenomenul contemporan, afirmă aceasta, ea dezbate problemele economice, sociale, politice și culturale cele mai actuale. Criza economică a imperiului, moravurile sociale și familiar, lipsa libertăților democratice, demagogia vieții politice, tendința de deznaționalizare a cercurilor conducătoare maghiare și germane, frământările electorale, problemele culturii (școala, presa, literatura, limba) stau în centrul atenției Umoristului”.

La 1/13 ianuarie 1865, Gheorghe Ardeleanu va părăsi „Umoristul”, proprietar, editor și redactor responsabil devenind Iosif Vulcan, care o va edita până la 25 iunie/7 iulie 1870. În același an, la 1/13 mai, având în vedere experiența acumulată la „Umoristul”, colaborarea cu diverse lucrări literare, articole, informații și note la mai multe publicații periodice, dar și modelul revistei maghiare „Nefelejts” („Nu mă uita”), Iosif Vulcan publică numărul de probă al noii reviste „Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, pentru ca numai peste cinci săptămâni, la 5/17 iunie 1865, să apară și primul număr. Astfel că, timp de aproape cinci ani de zile, Iosif Vulcan se va afla concomitent la conducerea celor două reviste al căror nume se leagă incontestabil de cel al marelui nostru poet national, Mihai Eminescu.

Revenind la „Umoristul”, la mijlocul anului 1870 (25 iunie/7 iulie) revista a trecut într-o nouă proprietate și conducere, a amicului său Emeric B. Stănescu. De menționat și că, începând cu numărul 1 din 5/17 ianuarie 1867, Iosif Vulcan schimbase numele „Umoristului” în „Gura satului”, probabil fiindcă umorul devenise o preocupare secundară în paginile revistei. „Gura satului” va continua să apară, neregulat, până în decembrie 1880, când își va înceta definitiv apariția.

Așadar, în numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866, „Umoristul” publică poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, o poezie satirică (un cuplet?) care se înscria în linia tematică a revistei. În ordinea cronologică a apariției, poezia se intercalează între „Speranţa”, publicată în „Familia” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii”, apărută în aceeași revistă (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866), fiind a șaptea poezie antumă a lui Mihai Eminescu.

Rămâne însă o întrebare, rămasă fără răspuns până în zilele noastre, de ce Iosif Vulcan, la acea vreme conducătorul ambelor reviste, nu lasă, nici în paginile „Umoristului”, nici în publicistica sau amintirile sale, vreun comentariu sau o mărturie despre această poezie, așa cum făcuse la debutul poetului în paginile „Familiei”.

Pentru frumusețea și ineditul ei, redăm poezia așa cum a fost ea republicată, în revista „Tribuna”, de către cei doi eminenți cercetători clujeni, Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc:

Asta vre’u dragulu meu !

Iubeşti scumpa mea frumoasă

Ghirlăndioara de-albe flori,

Ce-ncunună graţioasă

Buclele-mi ce-n vînturi zbor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate roza cea tăcută,

Care dulce se sărută

Cu fluturii rîzători?

Ba nu, nu cununa-n laur;

Cinsă-n aur, aur, aur,

Atunci este un tezaur:

Asta vreu,

Dragulu meu!

Iubeşti dulce drăgulină

Doina mea de tainic dor,

Ca pe lira mea suspină

Dulce, blînd, încetişor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă, tu?

Poate cîntul de-armonie,

Care Eol îl adie

Pintre frunze, pintre flori?

Ah! Când aurul suspină,

În punguţa plină, plină,

C-o cîntare metalină!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti poate pe Selene,

Ca o candelă lucind,

Cînd cu pasu-i lin, alene

Se preumblă surîzînd?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Iubeşti poate alba zare

Ce-o săgeată mîndrul soare

Peste câmpul înflorind?

Ah! cînd aurul dulce sună

În punguţa mea nebună,

Nu-mi mai trebe alba lună!

Ast’a vreu,

Dragulu meu !

Iubeşti patria-ţi măreaţă,

Ce de glorii duce dor,

Cînd în palida ei faţă

Se deseamnă-un viitor?

Nu nu! nu nu!

Ce vrei dar dragă tu?

Poate visul mare, mare,

De mărire, răzbunare,

Ce-l visează-a ei popor?

Cînd în loc de glorii, laur,

Mi-ar da aur, aur, aur.

Atunci fi-mi-ar un tezaur,

Ast’a vreu,

Dragul meu !

Ulterior apariției în revista „Tribuna” (19 iulie 1979), poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, preluată pe diferite bloguri, a fost inclusă pentru prima dată în volum de către renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, în ediția de lux „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII” (apărută sub egida Academiei Române la Editurile Academiei Române și Univers Enciclopedic, București, între 1999 și 2003).

Continue reading „Ionel NOVAC: Ast’a vreu dragulu meu !” – o poezie mai puțin cunoscută a lui Mihai Eminescu” →

Constanța Abalașei-Donosă: Poeme pentru Universul tău

Visam să-ți scriu pe-o frunză

Lui Eminescu

Visam să-ți scriu pe-o frunză Eminul meu iubit
pe la apusul serii când tu vei fi murit
visam să îți mai spun din tainele ascunse
de dorul cel știut pentru tine ce-am avut.

am visat că vin la tine cu crenguțe de alun
taina să-mi răstălmăcești prin ce-i rău și ce e bun
la umbra pădurii de pin mi-aș dori să fiu
să împărtășesc cuvântul din cele ce scriu!

Privesc liniștea din stele

Privesc liniștea din stele caut ochiul albăstrui
albăstrui cum e al meu și florile câmpului
privesc liniștea din timp zilele cu curcubee
ascult cucul uneori îngânat de turturele.

să opresc să nu opresc într-a serii căutare
merg și caut neîncetat credinței mele cărare.

Am întrebat ieri vântul

Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
sunt când vesel sunt când trist n-am văzut ochiul său
el e risipit în scris pe sub geana de lumină
cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină
vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip
și ca valul precum cerul țărmul mării de nisip.

am întrebat ieri vântul dacă-ai fost astăzi prin codru
mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări
alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor

și ștergi lacrimile sfinte amantelor care mor!

Poem pentru universul tău

Eminule, poezia-ți este despre mare cer și stele
codri și ape celeste câmpuri largi de albăstrele
din tainele dorințelor prin poeme neuitate
ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor
prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori
din zâmbetul tău luminat dorul ți-a ars pâlpâind
lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!

Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles din mare adevăr
cuvintele-ți scrise au ars pe rug de nemuriri
ai primenit ființe prin tainele iubirii
citindu-te-n emoții în clipa despărțirii
de la tine am primit cuminecătura
din frumusețea eternă cum ți-a fost făptura
ai cuprins tot necuprinsul inima gândului
cuvinte pentru oricare prin citirea Luceafărului.

——————————–

Constanţa Abălaşei-Donosă

(Din vol. ,,Mărite Eminescu”, Editura Mușatinia , 2019)

Grafica, artist plastic: Constanţa Abălaşei – Donosă

Catrene, epigrame, versuri de Eminescu – grafica de Constanța Abălașei-Donosa,

Muzica Gheorghe Iovu

Clipuri realizate de Laurentziu Rosu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)

„Am băut mierea Necuprinsului / Din cupa lotusului veşnic, / Am străbătut tunelul suferinţelor, / Am aflat calea ascunsă a fericirii, / Am văzut razele de lumină / Străbătând tăcuta pustie a nopţii.”

(RABINDRANATH TAGORE)

În sufletul frumos al marilor DACOROMÂNI creştini ortodocşi, arde şi străluceşte permanent aura Icoanei Profetului Neamului Valah, Mihail Eminescu.

Între Luceferii poeziei universale, Mihail Eminescu este SOARELE care străluceşte deasupra tuturor limbilor şi deasupra tuturor timpurilor.

În fiinţa sa şi-a întrupat duhul naţiunii pentru a se dărui deplin fiinţei Neamului.

În el s-au zidit parcă stâncile carpatine, straja de veghe milenară cu brazii ei falnici şi temerari din care au ţâşnit apoi marile râuri de creaţie celestă, unde cerul şi-a privit şi potrivit fruntea sa albastră, strălucitoare, eminesciană, din care au odrăslit miraculos Luceafărul poeziei, filosoful metafizicii şi profetul gândirii creştin-ortodoxe.

Profetul Mihail Eminescu este SFINXUL înţelepciunii carpato-danubiano-pontice!

„Eminescu, cugeta înţelept George Călinescu era un român de tip carpatin.”

(George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964, ediţia a IV-a, p. 318)

Dumnezeu l-a hărăzit dincolo de geniul său universal, cu duhul profeţiei creştine ca întrupare a vocaţiei hristico-ortodoxe întru misiunea de destin a Neamului nostru.

Un geniu poate fi mare prin pedagogia sa rafinată, prin spiritualitatea sa religioasă, poate fi naţional prin patriotismul său înflăcărat, poate fi universal prin erudiţia sa enciclopedică, dar adesea nu este complet şi nu este desăvârşit, fiindcă ori se „ridică” deasupra neamului său încorporându-i doar o particularitate distinctă şi atunci se depărtează de destinul neamului, ori este mai prejos de asumarea întru totul a erudiţiei, a pedagogiei, a spiritualităţii religioase, a misticii creative, a naţionalismului creştin, a culturii enciclopedice şi atunci rămâne neputincios, chiar infirm spiritual.

Un geniu poate fi doar geniu naţional-universal sau poate fi şi savant, dar nu profet.

Geniul, savantul nu au sinele religiozităţii şi nici conştiinţa naţionalismului ortodox.

Nicolae Iorga, rămâne unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, un grandios savant, dar, un munte de mândrie şi o mare de orgoliu, nelăsând să pătrundă în el şi să se răsfrângă în juru-i razele de lumină, de căldură şi de adevăr ale iubirii de Dumnezeu şi ale dragostei de Neam.

Profetul creştin ortodox poate fi deopotrivă şi geniu şi savant, dar mai presus de cele două naturi spirituale poate fi un mare mistic – filocalic împlinitor al iubirii divine şi al jertfei sacre întru Neamul său ales, ca arhetip între celelalte neamuri.

Mihail Eminescu, Profetul neamului nostru dacoromân, a primit frumuseţe din Frumuseţea Fecioarei Maria, lumină din Lumina Logosului şi harul înţelepciunii din harul Duhului Sfânt.

„Aşadar, grăia contemporanul nostru sfântul ierarh Nicolae Velimirovici, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi Atotsfântul Duh, căci toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe Malul Lacului. Trad. din lb. engleză de Paul Bălan. Ed. Anestis-2006, p. 28-29)

Aici, trebuie să fie vorba exclusiv numai de inimile pline de har, de DUH în care sălăşluieşte CUVÂNTUL şi din care izvorăsc cuvânt, duh, lumină, libertate, adevăr, comuniune, frumuseţe, iubire, mărturisire, înţelepciune doar întru Hristos, fiindcă multe, chiar foarte multe inimi se convertesc la cu totul altceva…

Aceeaşi mărturisire o sublinia şi distinsa ambasadoare a Culturii româno-universale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, viitoarea Maica Benedicta, prin anii ’79-’80, în cadrul colocviului Eminescu, la Roma, că, „orice lucrare intelectuală, orice lucrare a minţii noastre este de inspiraţie a Duhului, deoarece cuvântul este expresia CUVÂNTULUI, deci lucrare a Duhului şi a Cuvântului împreună.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala. Interviuri şi dialoguri, Ed. Nicodim Caligraful, Putna-2013, p. 129)

Atenţie, însă!!!

Nu „orice lucrare intelectuală”…, nu „orice lucrare a minţii noastre.” Trebuie remarcat un lucru esenţial, chiar un fenomen fundamental, de a se înţelege odată pentru totdeauna, că SEMANTICA aceloraşi Cuvinte nu este identică peste tot în fiecare limbă vorbită, scrisă, fiindcă ea păstrează UNICITATEA propriei limbii, Duhul limbii care îmbracă sau nu spiritualitatea religioasă în funcţie de raportarea, de măsura, de jertfa trăirii întru lumina CUVÂNTULUI, între reflexele de extaz şi Diamantul de splendoare ale LOGOSULUI divin.

Cuvintele pogorâte din CUVÂNTUL în făptuirea operei gândite, vorbite, scrise, grăite întru slujirea şi slăvirea lui DUMNEZEU, au lumina, simbolistica şi hermeneutica DOGMEI ADEVĂRULUI ABSOLUT. Ele nu pot avea altă interpretare decât cea dată, odată veşnic de Hristos: „EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIAŢA!”

În afara acestei unice interpretări hristologico-evanghelice răsar EREZIILE.

Cuvântul oricare ar fi el în diversitatea termenilor folosiţi ca exprimare, ca expresie orală sau în diversitatea operelor scrise de natură filosofică, istorică, literară, teologică, trebuie să aibă găteala mantiei de catifea a Trandafirului roşu regal, sceptrul Adevărului absolut cu reflexele de rubin ale flăcării Duhului Sfânt şi apoteoza serafică a Liturghiei cultului creştin-ortodox pentru a fi în comuniune cu LOGOSUL.

IISUS HRISTOS nu este un filosof ilustru, un învăţător luminat, un teolog magistral, un poet genial, un ierarh al deşărtăciunii lumeşti, un profet oarecare, sau un Guru al înţelepciunii unei comunităţi anume, ca să I se atribuie însuşirile în funcţie de expresiile de invocare ori de meditaţie asupra cakrelor sale.

IISUS HRISTOS ESTE FILOSOFIA VIEŢII VEŞNICE, ÎNVĂŢĂTORUL COSMIC, TEOLOGUL REVELAŢIEI SUBLIME, POETUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE, CHIRIARHUL DUMNEZEIRII, PROFETUL ABSOLUT al SLUJIRII şi SLĂVIRII, ÎMPĂRATUL şi JUDECĂTORUL VIEŢII, BIRUITORUL MORŢII, LOGOSUL DIVIN!

LOGOSUL dumnezeesc a împrumutat cuvântul grăirii profetului nostru ca să dea farmec formei de expresie, mireasmă rostirii, ca limba noastră să atingă sublimul.

Mântuitorul HRISTOS a revelat profetului Său dacoromân Taina Iubirii din care a odrăslit înmiit Taina divină a cuvintelor ce s-au revărsat peste Olimpul creaţiei spirituale, iar peste cuvintele de har s-a pogorât Dragostea Cerului surâzător.

Opera integrală a Profetului este o expresie genială care se adaugă strălucirii întregului pantheon al spiritualităţii dacoromâne şi universale înlesnind cu mai mare uşurinţă cunoaşterea neamului, respectiv a poporului în vremea comunităţii sale prezente, dar şi diversele probleme legate de spiritualitatea altor popoare.

Cu cât urcăm prin rugă în sălaşul sinelui nostru metafizic, cu cât ardem mai aprins în flacăra naţionalismului creştin-ortodox, cu cât ne adâncim mai mult în taina menirii noastre mistice, isihaste, cu atât mai mult şi mai sus înaintăm spiritual spre Kogaionul Eminescu care perpetuu se transfigurează în sălaşurile creaţiei sale geniale, revelatoare, călăuzindu-ne din datul firesc al vieţii religioase, din ortodoxia-cosmologică înspre dimensiunea transcedentală. „Ortodoxia noastră ţărănească, mărturisea marele filosof creştin Nae Ionescu, nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi concrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc.” (Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 15 Martie 1937)

Stăpânind limba pelasgă-sanscrită Mihail Eminescu străbate Valea Indusului la pas cu învăţătura sruti, urcând înspre piscurile munţilor Hindu Kush pentru a savura mireasma înţelepciunii Samhitelor: Rig-Veda, Sama-Veda, Yadjur-Veda, Atharva-Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanişadele, care aveau la origini creaţia teistă pelasgă. Analizând legile lui Manu, Manu-smrti, trece la Ramayana lui Valmiki, la Mahabharata lui Krishna Dwaipayana, dă măsura karmei şi samsarei, apoi supune fizicii, spiritualităţii materiei, logicii şi epistemologiei, adevărul reflectat de şcolile darşanas, admirându-i pe Gautama cu celebra Nyaya Sutra, pe Kananda cu valoroasa Vaiseshika a misterului cosmologic, pe Kapila, care dă tentă dualistă sistemului său ateu, apoi de la Badarayana trece la Şankara şi se opreşte la marele poet alvar Kalyan – Tirumankai, iar de aici la luminatul Ramanuja. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XII-a)” →

Marilena ION-CRISTEA: Lui Eminescu (poeme)

Te caut…

Printre păduri sau la un țărm de mare,

Te caut pe sub cerul instelat,

Si-mi pun mereu aceeasi intrebare,

De ce-ai plecat, oare, de ce-ai plecat?

Te-am căutat pe lacuri, printre nuferi,

Ce mult doream să te fi regăsit,

Să-ți mângâi fruntea, ca să nu mai suferi,

Pentru un neam atât de chinuit!

Pe lângă plopii fără soț te-am cautat,

Si-am întrebat vecinii, unde esti?

De ce atât de repede-ai plecat,

Si ne-ai lăsat doar cartea de povesti?

Și tu erai în cautare de iubiri,

Iar plopii nu te-au ajutat deloc,

Dar ai avut iubirea in priviri,

Și ne-ai transmis si nouă cate-un strop!

Tu ai ramas prea mult în contemplare,

Și cine trebuia n-a înțeles,

Că geniul tău este atât de mare,

Căci la izvor mergeai atat de des!

De-acolo unde ești, dă-ne o rază,

Ca să putem spera că intr-o zi,

Chiar prin deșerturi vom găsi o oază,

Și ochii lumii altfel ne-or privi!

Te naști din nou…

Mereu la o răscruce de vremuri și de drumuri,

Aștept să se ridice din nou albastre fumuri,

Și-ntr-o aureolă de melodii divine,

S-aud doar dulci cuvinte în fluviul care vine..

Te-ai ridicat pe-o boltă de litere-n vibrații,

Și ai parcurs un drum brodat cu revelații,

Un sentiment aparte, privind spre un apus,

L-ai transformat în vise, l-ai ridicat mai sus..

De-acolo, dintre stele, cuvintele tot curg,

Într-o lumină nouă în vers de demiurg,

Și se revarsă-n lume și dincolo de timpuri,

Ca zile nesfârșite în vaste anotimpuri..

Ai pus cuvinte-n stihuri și pline de contraste,

Le-ai cuibărit în inimi și-n sufletele noastre,

Și-n iarna cea de astăzi, mai mult ca niciodată,

Te naști din nou, în zboruri, cu fulgii de zăpadă !

Scrisoare către Eminescu

Deși, încerc, atât, nu reușesc,

Să scriu astă scrisoare pentru tine,

Am plicul pregătit dar nu-mi găsesc

Cuvintele, să le așez în rime!

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Lui Eminescu (poeme)” →

George ANCA: LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA ELIADE ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL

Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”…) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.

Am cititi din cărţile româneşti ale lui Eliade, ca instrument de călătorie spirituală şi drumologică, înainte de a pleca în India, în 1977, unde, aproape detaşat (fanatic), am căutat după titlurile (ştiinţifice) existente în biblioteca Universităţii din Delhi, pe care le-am completat cu altele, mai recente, trimise de autor, împreună şi cu scrisori. Am împărtăşit tăcerea locală asupra mitului „Maytreyi”, de legionari nu se vorbea (înainte de 1989; comparaţia făcută într-un articol ce avea să se numere printre cele de pe rug, între Mahatma Gandhi şi Corneliu Zelea Codreanu ar fi putut cel mult intra în capitolul „Gandhi în România”, necum la „antisemitismul lui…”) Avansând, în echipă cu profesori şi scriitori indieni, spre ceea ce am numit indoeminescologie, l-am întrebat în ignoranţa mea (indusă, Continue reading „George ANCA: LUMILE EMINESCIENE ALE LUI MIRCEA ELIADE ŞI D. H. LAWRENCE. LUCEAFĂRUL” →

Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul

Considerat pe bună dreptate a fi capitala culturală și economică a Basarabiei de Sud, municipiul Cahul se numără printre puținele orașe ale Moldovei din stânga Prutului lipsite de un bust dedicat celui „mai mare poet care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Este adevărat, însă, că, în orașul brăzdat de unduirea blândă a Frumoasei, din 1989, anul Centenarului nașterii lui Mihai Eminescu, un liceu teoretic îi poartă numele. Iar în holul de la intrarea liceului a fost amplasat bustul acestuia, realizat în ghips la Fondul de Arte Plastice din Chișinău și dezvelit la 15 ianuarie 1990, în chiar ziua aniversării Poetului. De asemenea, uneia dintre străzile principale ale municipiului i-a fost atribuit numele acestuia.

O fi mult? O fi puțin? Nu ne putem pronunța, doar „Eminescu să ne judece!”, vorba regretatului Grigore Vieru. Dar Cahulul nu putea rămâne astfel. Nu demult, Nicolae Dandiș, primarul independent al localității, a prezentat membrilor Consiliului orășenesc, spre dezbatere și aprobare, proiectul unui bust dedicat Luceafărului poeziei românești, realizat de către cunoscutul artist plastic, Sergiu Ganenco.

Absolvent al Școlii Republicane de Artă Plastică de la Chișinău, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova şi al Asociaţiei artistice „Vernisaj”, Sergiu Ganenco a participat la numeroase expoziții naționale și internaționale, fiind unanim apreciat. Lucrările sale („Chirurg militar”, „Toamnă”, „Jocul Mariulei”, „Deşteptare”, „Fete şi păsări”, „Muzică”, „Autoportret” ș.a.) denotă expresivitate şi o atracţie caracteristică pentru o tratare impresionistă. În domeniul sculpturii se distinge prin bustul lui Alexandru cel Bun (inaugurat la 12 iunie 2015, la Căuşeni), monumentul marelui domnitor moldovean Ștefan cel Mare (ce umează a fi instalat în centrul orașului Glodeni), dar și busturile poetului Grigore Vieru (Călărași) și al actorului Grigore Grigoriu (Căușeni), ambele în curs de realizare.

Bustul prezentat de primarul Nicolae Dandiș, realizat într-o primă variantă în ghips, reprezintă o viziune personală a artistului Sergiu Ganenco, realizată după primul dintre cele patru portrete cunoscute ale lui Mihai Eminescu. Acesta urmează a fi turnat în bronz și dezvelit, dacă toate lucrurile vor decurge așa cum este prevăzut, la 31 august, zi în care, pe ambele maluri ale Prutului, se sărbătorește Ziua Limbii Române.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eminescu la Cahul” →

Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…

Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.

Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Continue reading „Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…” →

Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu

Fondată de Centrul Cultural Spiritual Văratic din județul Neamț – supranumit și „Lăcașul Culturii Eminesciene”, recent a fost publicat primul număr al Revistei de Literatură, Arte și Spiritualitate „Floare Albastră” (anul I, ianuarie – decembrie 2018), redactor șef fiind minunatul și talentatul om de cultură Emilia Țuțuianu (fondatorul revistei, poet, prozator, publicist, editor). Într-o formulă desăvârşită, revista în cauză este realizată în memoria marelui scriitor Mihai Eminescu, dar, în același timp, este și o dedicație în semn de omagiu pentru marile personalități ale neamului românesc, personalități distincte care de-a lungul timpului au promovat și au dezvoltat cultura românească. Totodată, revista este o deschidere către cultul religios al creștinismului ortodox la baza căreia este prezent factorul ideal al existenței umane – spiritul și bogăția spirituală, în contextul dat Emilia Țuțuianu menționând: „Noua cale de comunicare, vor fi paginile revistei Floare Albastră, apărută sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic, o zidire prin cuvânt a gândului frumos, dăinuitor, împlinit prin lumina din acest loc magic, ca o altă poartă a Cerului, alături de Mănăstirea Văratic – o aripă a inspirației sau a meditației la raportul cu universul, locul în care se arată iubirea pentru Dumnezeu la fiecare sunet dulce de clopot ce atinge sufletul ca un balsam!”. Iar dacă să ne referim la denumirea revistei, atunci aceasta este o creație executată prin forma comparativă/ asociativă cu poemul Floare Albastră, scris de geniul literaturii românești Mihai Eminescu. Astfel, precum poemul reprezintă o cugetare adâncă pe tema dragostei, așa și revista în cauză redă imaginea plină de sentimente înalte pentru tot ceea ce este uman și divin în astă lume. Floare Albastră este o publicație cu adevărat frumoasă care impune respect și admirație pentru conținutul său nespus de calitativ și de interesant. Cu o grafică de o expresivitate aparte, pe coperta revistei sunt înscrise cuvintele marelui poet Mihai Eminescu „Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul?…”, ele redând un înțeles bine conturat despre sensul realității obiective ce se regăsește între expresie și conținutul fidel al reprezentărilor omului, nemijlocit, cu referire la conținutul ce este prezent în paginile publicației respective, acesta abordând discursul literar raport la spiritul creator al scriitorului.. După cum poemul Floare albastră, de Eminescu, este unul dintre cele mai reușite creații despre dragostea umană și, respectiv, despre efectele trăirilor sentimentale redate prin cea mai idealizată formă, așa și revista Floare Albastră reproduce prin mijloace artistice splendoarea meditațiilor/ opiniilor ce sunt realizate de personalități cu renume atât din țară, cât și din afara ei.

Structurată în multiple diviziuni, publicația cuprinde conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, evenimente din trecut și prezent, etc. Cu o deschidere bine definită, în Editorial, scriitoarea Emilia Țuțuianu vine cu descrieri impresionante despre fenomenul culturii din județul Neamț, cât și din întreaga țară românească; despre importanța Centrului Cultural Spiritual Văratic și Mănăstirea Văratic, despre aportul marilor scriitori români ce au contribuit la valorificarea ținutului românesc din regiune, toate acestea fiind înregistrate în eseul cu titlul Argument. Lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul revistei. Făcând o descriere succintă despre activitatea și intențiile Centrului Cultural Spiritual Văratic, dar și despre tradițiile culturale locale, Domnia Sa relatează: „De la bun început Centru Cultural Spiritual și-a propus două tipuri de abordare: una culturală și o alta educativă. Argumentul care a stat la baza acestui proiect a fost moștenirea culturală de o mare bogăție și varietate a zonei Mănăstirii Văratic. Edificiul nou ridicat se alătură complexului cultural spiritual religios al mănăstirii, cunoscut în întreaga țară… Popasul făcut în diferite perioade de timp, de către mari scriitori și poeți români: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Bolintineanu, Calistrat Hogaș, Gala Galaction, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Bartolomeu Anania, Ștefana Velisar Teodoreanu, Valeria Sadoveanu, Cornelia Pillat, Sorin Ullea, etc. organizarea de audiții muzicale și șezători culturale, au contribuit la existenta unei vieți spirituale intense și s-au constituit ca un reper al vieții culturale monahale, pe care ne propunem să îl continuăm. Centrul Cultural Spiritual poartă emblema arhitecturală a locului și a fost ridicat din iubire, entuziasm și generozitatea cititorului, Dianu Sfrijan cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui lucrurile vieții de obște, de a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului. 0 zidire de suflet, făcută cu sacrificii care se dorește a fi un loc de convergență a iubirii și un reper util și activ în viața comunității, ața cum își dorea însuși ctitorul. Acest lăcaș cultural spiritual are la temelie un legământ de iubire, ce vorbește tuturor celor care îi trece pragul despre neuitare, forța iubirii, dăruire și dăinuire”. Conform celor expuse de Emilia Țuțuianu, putem evoca că este pus în circulație un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența, destinul, conștiința, morala umană. Deci, cele istorisite se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Cu referire la aceste componente remarcabila scriitoare și om de cultură Emilia Țuțuianu zice: „În 2018, anul centenarului, lansăm revista tiparită Floare Albastră, urmând ca din anul 2019 să fim prezenți și pe internet cu un blog omonim. Este un început timid, dar consider că orice act cultural este un adaos și un câștig adus spiritualității românești și ca fiecare din noi ar trebui să se simtă dator să-și marcheze trecerea prin viață lăsând moștenire celor ce vin, o părticică de frumos, o frântură din sufletul lor, un gând constructive”.

Desprinzându-se dintr-un complex de idei prin care se identifică conceptul cunoașterii, conceptul despre lume și existența ei, din primele pagini ale lucrării ne întâlnim cu imagini literare destul de interesante prin care verbul prezent se caracterizează pe sine însuși prin flexiune proprie fiecărui scriitor/ autor. Prin urmare, pentru a ne familiariza mai în de aproape cu autorii prezenți în lucrare, atunci urmează să le identificăm numele și, respectiv, conținuturile ce-i caracterizează în calitate de scriitori. Este captivant acest aspect, deoarece prin dialogul literar analitic se identifică compoziția fiecărui cuvânt scris și, nemijlocit, compoziția tuturor elementelor ce formează întregul conținut artistic al revistei. Prin imaginea acestui model de creație literară avem ocazia să relevăm reflecțiile cunoașterii de sine în funcție de procesele ce au loc în conștiința omului sau, mai bine zis, ce au loc în conștiința scriitorului. Deci, descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă, al omului ce este menit să fie un slujitor al cultului religios/ al cultului creștin ortodox. Printre aceste ipostaze este prezent înaltul om de cultură spirituală – Slujitor al neamului românesc – IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, care realizează un discurs literar de o mare importanță pentru ființa umană. Prin „Cuvântul de binecuvântare” Domnia Sa scrie: „Întemeiată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Văratic este una dintre cele mai reprezentative vetre ale monahismului românesc. Tradiția mănăstirii, istoricul ei, transmisă pe cale orală sau consemnată în scrieri de mare importanță teologică și culturală ne arată profunzimea duhovnicească și pilduitoare a monahiilor care au viețuit aici”, ulterior spunând: „Centrul Cultural Spiritual Văratic s-a clădit cu multă trudă, dar și multă dragoste, zidindu-se piatră peste piatră pentru a se deschide „o cărare pe care putem merge, gustând din cultură și spiritualitate”. De la înființarea sa și până astăzi el încearcă să țină fruntea sus, să-și respecte obiectivele, să umple suflete de nădejde și bucurie, să scrie istorie prin cultură, profesionalism, noblețe, tradiție”, în continuare exclamând „Cuvântul dintru începuturi a fost creator, a transmis simțire și idei, a conturat spațiul și timpul, reliefând în scrieri ceea ce au gândit mințile fondatoare de cultură și civilizație ale umanității din toate timpurile și locurile. La inițiativa distinsei doamne Emilia Țuțuianu, ne-am gândit la înființarea unei reviste de literatură, arte și spiritualitate, care să întregească activitatea CCSV și să aducă senin și parfum de cuvânt bun și înțelept oricui iubește cultura, și care, însetat de dorul de frumos, să se poată adăpa din vorba plină de har a celor care privind lumea o pot așeza la inima cititorului”. Discursul în cauză este destinat problemelor ce ţin de Biserica Ortodoxă și, respectiv, de cultura unui popor ce tinde să respecte morala religioasă. Deci, în cele din urmă, este foarte plăcut să cunoaştem afirmaţiile Domniei Sale despre esenţa divină în viaţa pământească, despre legea naturii în contextul divinităţii, despre lăcaşul de cult al poporului român, toate, la rândul lor, fiind conţinuturi esențiale care completează cunoştinţele omului despre viaţă şi legile ei. În același timp, înaltul om de cultură spirituală – IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, menționează cu multă plăcere sufletească despre importanța și necesitatea revistei Floare Albastră: „Este prima revistă de cultură a Văraticului… Numele de Floare albastră ne poartă gândul la poetul nepereche ce și-a consumat existența și prin acest loc iubit de Dumnezeu, cunoscută fiind profunzimea trăirii sale religioase și evlavia față de oazele de spiritualitate monahală, în unele dintre ele viețuind chiar câțiva membri ai familiei sale. O revistă cultural spirituală ca Floare Albastră, va reașeza aceste locuri nu doar în itinerariile pelerinilor ce vin pentru rugăciunea către Dumnezeu sau în cele turistice, ei și în cele culturale naționale și va aminti prin articolele apărute de marii călători ai trecutului, dar și de creatorii de astăzi, cercetători ai fenomenelor culturale și spirituale ale lumii acesteia. Avem o promisiune făcută domnului Dianu, finanțatorul Centrului Cultural Spiritual și prin doamna Emilia Țuțuianu continuăm misiunea noastră de neuitare a trecutului cultural și spiritual al acestor locuri, dorind ca această revistă să poată transmite, să poată comunica gânduri și idei ale contemporanilor, trecute prin memoria afectivă a marilor noștri înaintași peregrini prin această lume. Fie ca Dumnezeu Cuvântul întrupat în istorie să ne ajute în această nouă misie și să reverse peste întreaga noastră ființă harul Său proniator care să ne călăuzească spre a alege cele mai înălțătoare și paradigmatice chipuri de trăire a frumosului în ceea ce ne-am propus să ctitorim”. Sunt expuse lucruri de mare valoare, conținuturi extraordinare ce merită a fi retranscrise în totalitate pentru ca publicul cititor să le cunoască și să le urmeze.

Continue reading „Galina MARTEA: Floare Albastră – publicație în memoria marelui Eminescu” →

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

(n. 15/27 ianuarie 1850,- d. 15/27 iunie, 1889)

Poeme dedicate marelui poet Mihai Eminescu

***

Cum noaptea-n stele

Cum noaptea-n stele cată un luceafăr,
Deşi s-a stins, lumina lui tot vine,
Iubito, am plecat din lume teafăr
În orologii veacuri trec străine.

În intervalul vieţii-n care-am fost
Cuvintelor le-am dat pe veci de ştire,
Că nimeni n-o să caute vreun rost
Iubirii ce se naşte din iubire.

Încrezător că-n pana mea cu zimţuri
Vor tot veni iluzii să se scrie,
Enigmele ce mi-au murit în simţuri
Vor naşte zei cu chip de poezie.

Şi-n limba dăltuită-n poeme
Cum e cristalul oglinzilor de clar,
Luceafărul din înălţimi supreme
Străluce lumii viu şi tutelar.

Tu nu știi

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde de frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când cerul cade-n iureș peste flori,
De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.

În grădinile cu mere date-n pârg,
N-am să te las să nu proptim un trunchi
Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.

Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Eşti piatra în ziduri de la casă.

Glossă

Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme” →

Victor RONCEA: Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu

În urmă cu o lună a avut loc la Centrul Cultural Spiritual Văratec ctitorit de distinsul român Dianu Sfrijan și aflat sub oblăduirea Sfintei Mănăstiri Văratec aniversarea de Un an sub semnul lui Eminescu.

“Pentru fireasca istorie a locului, iată-ne astăzi 28 iulie 2018, alături de distinși invitați, cunoscători și cercetători ai fenomenului Eminescu, la o primă manifestare închinată geniului poeziei românești, care și-a plimbat pașii și gândurile și pe la Varatic, pentru a semnala lumii academice existența acestui lăcaș de cultură și înnobilarea lui pe harta culturală a țării, așa cum se cuvine poetului nostru național”, a spus doamna Emilia Țuțuianu, scriitoare, redactor-șef al Revistei Melidonium, editor al Editurii Mușatinia și coordonatoarea Centrului, alături de Maica Stareță Iosefina Giosanu, în deschiderea Simpozionului.

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” , așadar ridicarea Centrul în lumina Bisericii a venit de la sine. ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” a fost ridicat în imediata apropiere a Sfântei Mănăstiri și este o construcție elegantă, în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar – dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, Gheorghe Brătianu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, IPS Bartolomeu Anania şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură, ne informa scriitoarea Mariana Gurza.

“În numele Colegiului Director al Asociației Centrul Cultural Spiritual Varatic, au fost invitați IPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, profesorul Theodor Codreanu, profesorul Nicolae Georgescu, profesorul Dan Toma Dulciu, scriitoarea Veronica Balaj, poetul Petruş Andrei, scriitorul Gheorghe Simon, publicistul Anton Fabian şi jurnalistul Victor Roncea, care au acceptat să devină membri de onoare ai Centrului Cultural Spiritual Varatic, întru binele culturii și activităților viitoare ale acestui așezământ de cultură și spiritualitate.

Înainte de a începe conferința dedicată poetului Mihai Eminescu, s-au acordat Diploma de excelență și Medalia jubiliară membrilor onorifici. Distinșii invitați, prezenți la manifestarea de la Centrul Cultural Spiritual Varatic, sunt împătimiți eminescologi, trăiesc și simt eminescian”, a spus doamna Emilia Țuțuianu în deschiderea manifestării, care s-a bucurat și de prezența specială a Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

În cadrul conferinței s-au prezentat lucrările:

,,Creştinismul eminescian” – Prof. dr. Theodor Codreanu:

,,Varatec, locul de naștere al basmului fantastic românesc” – Prof. dr. Nae Georgescu

,,Mihai Eminescu Nevropatii atipice – Aspecte de patologie informațională” – Prof. dr. Dan Toma Dulciu

,,Eminescu la Timişoara” – Veronica Balaj

Evenimentul s-a încheiat cu lansarea de carte: ,,Maica Benedicta – Acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga. Chipuri de lumină la mănăstirea Văratec – Convorbiri cu Fabian Anton” și vizionarea filmului documentar: “Maica Benedicta – Dependența de Cer”

“Despre Eminescu, Nicolae Iorga spunea: ,,Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” Născut pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu, poetul nostru nepereche a cultivat și evocat în opera sa iubirea, natura, geniul, moartea, dragostea de țară și perfecțiunea absolută a spațiului cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte. Eminescu a asociat spațiului cosmic doar omul de geniu, despre care spunea: ,,Cugetătorii gândesc spiritul lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.” O personalitate complexă care n-a putut fi egalată, o valoare universală, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime”, ne aduce aminte doamna Emilia Țuțuianu.

Nota mea, VR: Mulțumesc în mod deosebit Centrului Cultural Spiritual Văratic , doamnei Emilia Țuțuianu și Maicii Starețe Iosefina Giosanu, pentru medalia jubiliară și diploma aniversară conferite în anul Centenarului Marii Uniri împreună cu statutul cu totul special de Membru de Onoare al Centrului, alături de colegul Fabian Anton și mari nume ale eminescologiei, ca profesorii Nae Georgescu, Theodor Codreanu și Dan Dulciu. După cum am spus, este o imensă onoare! Vă mulțumesc și vă felicit pentru activitatea dusă alături de Sfânta Mănăstire Văratic, sub semnul lui Mihai Eminescu – Românul Absolut!

Voi reveni cu noi relatări și ecouri ale manifestării de suflet de la Văratec. Doamne, ajută!

Câteva fotografii de la eveniment:

Materialul integral, AICI:

Eminescologii Nae Georgescu, Theodor Codreanu, Dan Dulciu și publiciștii Fabian Anton și Victor Roncea, Membri de Onoare ai Centrului Cultural Spiritual Văratec închinat lui Mihai Eminescu