Încercam negreșit să mă ascund,
De-al tristeților sfâșietor amalgam,
Însă regretele amare toate pe rând,
Într-a mea umbră mereu le regăseam.

Mă feream să strâng aceleași dureri,
Ce sfârtecau crunt al meu suflet,
Negreșit alinarea o așteptam din mângâieri,
Doar ele-mi aduceau o urmă de zâmbet.

Mi-ascultam tăcută al minții gând,
Ce veghea clepsidra vieții mele care,
Își scurgea bob după bob pe rând,
În timp ce eu negreșit rămăsesem uitare.

Sfidând tot ce mă – ngenunchia doream,
Numai atât din lumină o rază doar,
Suferința în care de o vreme mă înecam,
Vroiam s-o alung și negreșit să renasc iar.

Mă luptam fără de tihnă și negreșit,
Știam că de undeva ea din nou va răsări,
Am deschis minții fereastra și am găsit,
Lumina mea ce dă viață versului în poezii,
Lumina dătătoare de liniște sufletului.

Înlănțuită strâns în catenele
Durerii, care o ucid încet,
A zăvorât într-însa temerile,
Devenind ca o piatră în piept.

Nemaivrând deloc să mai creadă,
În vise și-n speranțe fade,
Tăcută în sinea sa rabdă,
Doar atât i-a rămas să rabde.

Nu cere nimic nici nu vrea,
De mângâieri ca să mai știe,
A devenit precum o piatră grea,
Fără de viață goală și pustie.

Nu o mai cert, nimic nu sper,
Gândul, trupul imun la toate,
Mă-ndeamnă leagă-ți inima de cer,
Când doru- n foc nestins o arde.

La granița visurilor trecătoare,
Să sper de mult am încetat,
În cer găsi voi inimii mele alinare,
Acolo unde domnul este împărat,

El are mângâiere pentru fiecare
Suflet, de tristețe-ngenunchiat,
El este unica noastră dulce alinare,
Și ne iubește-n suferinți cu adevărat.

Și iată că te duci iar toamnă,
Te treci ca amintirea unui vis,
Ce vrem să-l retrăim frumoasă doamnă,
În primăvara mugurilor de cais.

Te-nalți precum o ceață densă,
Feericul tău în aer risipindu-l,
În goliciune cu umbra ta imensă,
Te scurgi în vremi tăcută precum gândul.

Te risipești în unda unui vag ecou,
Strigăt, sărut de vânt pe glezna-ți goală,
Mâhniți în suflet te așteptăm din nou,
Să te renaști în verde crud de primăvară.

Și iată ca un abur în aer te propagi,
Cât de orfani rămânem fără tine,
Cu încă un an la anii noștri dragi,
Ne-mbătrânești și ne apeși pe urme.

Destrămat mi-e sufletul, zdrențuit,
Îmi ling rănile pumnalului ce ai înfipt,
Ca o oarbă te urmam, ce mult te-am iubit,
Și tu hain suflet cât de mult m-ai mințit.

Sloi de gheață mi-e sufletul ce l-ai ucis,
Nu mai simt nimic în el totul e stins,
,, Ca un șarpe m-ai mușcat, te-ai ascuns”,
Otrăvindu-l i-ai distrus orice urmă de vis.

Sărman suflet sugrumat de minciuni,
Jalea te-neacă ești un ocean de lacrimi,
Străpuns doar de ghimpi și de spini,
Ce iubire să primești de la un suflet hain?

Suflet sfărâmat, bob de nisip împrăștiat,
Descurajat nu vei mai surâde niciodat,
Închide în calendare tot ce te-a întristat,
Va veni și vremea când hainul suflet pentru păcat,
Va plăti trădarea neapărat cu vârf și îndesat.

De ce vrei iubite tu ca pe-un lut să mă frămânți,
Și îmi chinui orice clipă ce îmi pare liniștită,
De ce-mi tulburi chiar și somnul unde cred că mă săruți,
Și în brațe lângă pieptu-ți să mă simt că – s fericită?!

De ce-mi porți tot amăgiri și în pace nu mă lași,
Să-mi port toamnele pe umeri cu sufletul împăcat,
Mă faci să cred că îmi ești, dar nu-ți văd urma de pași,
Și mă mistui ca în lanțuri cu dorul tău să mă zbat?

Dacă tot mă chinuiești și din chingile dorului,
N-am să pot nicicând vreodată ca să mă eliberez,
Să-mi trimiți în miez de noapte de pe bolta cerului,
Praf de stele și magie eu să cred că nu visez,

Nu mă vezi că înșir lacrimi și mi-e dor mult să te văz?!

Pură întâmplare să trec eu și să zăresc
Puiul firav, neputincios chinuindu-se făr’de ajutor ,
Îl iau în palmă, îl mângâi după cum e și firesc,
Gândul purtându-mă în depărtări către al meu puișor.

Il pun în cuib fără ca măicuța lui să mă vadă,
Tresar după o clipă și deodată dintr-un suspin,
O lacrimă fierbinte pe față sortită-i să cadă,
De dorul puișorului meu aflat printre străini.

O iau la deal și urc drumul lutos de la humărie ,
Spre casa mea ce în tăcere să mă întorc mă așteaptă,
În odaia sa rece,și de o vreme atât de pustie,
În care fericirea, of fericirea trăise odată.

Urc dealul și o durere în piept mă apasă nespus
În inima ,ce de un timp o simt tot mai păcătoasă,
Alături de puiul ce în cuibușor adineaori l-am pus,
Aud vocea păsărelei cântând iar bucuroasă.

Un straniu gând prin mintea mea ușor
Îmi trece, oftez grăbindu-mă către casă,
Un zâmbet vag schițez gândind la fericirea din cuibușor,
Ce este în seara asta care rece peste sat se lasă.

O neliniște în suflet s-a cuibărit așa deodat,
Știind ce departe este puișorul meu iubit,
La cât de trist ,rece și gol e cuibul nostru ce odat’,
Credeam că e frumosul vis al vieții mele împlinit.

Îmi port pașii împleticiți și se lasă înserarea,
Tu din ochiul tău de cer peste a,,negurei cutume,”
Mă privești și vezi cum în suflet cuib și -a făcut întristarea,
Ce nu vrea să mai plece și-n dureri mă răpune.

În curând noaptea își revarsă întunericul smolit,
Peste cuibușorul nostru pustiu,trist și rece,
Astă seară sufletul meu tresaltă într-un fel fericit,
Păsărica acolo în cuib lângă puiul său o petrece.

Numai dorul,același dor de puiul meu iubit,
Face ca noaptea asta să o simt lungă cât zece.

——————————-

Elena TUDOSA

8 noiembrie 2019

Când vine seara doar atât mă mai- nfiori,
Căci încerci să îmi fii pe umeri o povară,
Și mă porți cu tristețe în amintiri ce dor,
Răpindu-mi somnul nemiloasă în câte o seară.

Singurătate amară ce apeși greu pe tâmple,
Cu tăcerea ta chipul zi de zi mi-l încărunți,
Ce-o fi în viața mea, ce-o urma să se întâmple,
Spre apusul ei mă îndrept cu pași mărunți.

Chiar de-mi ții companie, azi m-am resemnat,
Cu tine alături nevrând chiar m-am obișnuit,
Toate câte am de dus pe lume cu tine împart,
Până când voi apune într-o stea în infinit,

Singurătate amară m-ai lăsat îndurerată pe pământ,
La braț cu tine, vrei să mă răpui de tristețea grea,
Știu ție povaro nu-ți pasă chiar deloc cum sunt,
M-am obișnuit însă, ești și tu un capitol din viața mea.

——————————-

Elena TUDOSA

6 noiembrie 2019

Spre cripta păcii divine mă ducă,
Acolo unde liniștea locul a gasit
Durerii, ce-n suflet mi-e rană adâncă,
Din ziua în care mi te-am pierdut.

Te aștept dar pe al veșniciei fir,
Pe aripi de înger vrând ca să zbor,
Și să las dorul pe care-l respir,
Acolo în raiul de la granița viselor.

Tot zbuciumul vieții să pot alunga,
În liniștea vieții tale nemuritoare,
Ocrotita de griji sub aripioara ta,
Să nu mai simt singurătatea ce doare.

Te aștept și sufletul în frământări,
Se mistuie-ncet de atâta așteptat,
Doar la granița viselor, mângâieri,
Voi găsi pentru sufletul meu îndurerat.

Te aștept și mă frâng în amar oftat!

——————————-

Elena TUDOSA

30 Octombrie 2019

Toamna asta capricioasă se dezbracă și de combinezon,
Și aleargă ca o șuie, despuiata(dezbrăcată) pe cărări,
Sub rafale de vânt se aude geamătul fiecărui pom,
Anunțând plecarea ei în nemărginitele depărtări.

De undeva din vârf de munte vezi cum coboară
Un val de brumă rece, argintiu și sclipitor,
Pe unde va cădea natura toată încet o să moară,
În urma sa toamna va lăsa doar nostalgie și dor.

Luându-și astfel tălpășița, ca o zăludă alergând,
Va lăsa în locul său din nou o altă iarnă geroasă,
Ca o amintire ne va rămâne în viață și-n gând,
În timp ce vom aștepta primăvara cea frumoasă.

E toamnă târzie și-apasă pe umeri împovărat,
În suflete melancolia simțim cum ne inundă,
Prin mansarde ploile vor cădea neîncetat,
Iar tristețea ne va însoți în orice secundă.

Nu știu, cred c- astăzi sigur voi fi blamată,
Și – mi imaginez ce-o să creadă oare unii,
Că aștern pe coala goală așa iată deodată,
Un poem atât de nașpa dedicat azi mortăciunii.

Conștiința îmi dictează: hai apucă-te de scris,
Iar eu scriu cum mor tăciunii dacă jarul este stins.
Asemenea omului care nu se simte deloc bine,
Ce-nainte de-a se stinge nu-i decât o mortăciune.

Mor tăciunii dacă uiți ca să sufli în scântei,
Mortăciunii îi lipsește licărul din ochii ei,
Căci slăbit, fără putere, tras la față și la corp,
Nu-i decât o mortăciune înainte de-a fi mort.

Dacă peste tăciuni sufli și jarul din nou zvacneste,
E precum dai ajutorul mortăciunii…și trăiește.

Prea epuizată mintea simțind golul de cuvinte,
Rușinata se retrage spre-a se odihni cuminte
În sertarul liniștei, de-unde nu vrea să mai iasă,
Căci e mult prea obosită, de grijile ce-o apasă.

Frântă c-a vegheat un suflet ce se-apropie de moarte,
A trecut o tristă zi și o lungă, alba noapte,
Cum va face oare față companie mortăciunii? …
Așteptând în liniște , schimbarea fazelor lunii,

Căci se știe din bătrâni că atunci când luna-i plină,
Se mai stinge câte-o viață, asemeni unui tăciune,
Doamne grea e suferința atunci când devii bătrână(bătrân),
Și te chinui a trăi când de fapt ești… mortăciune .

Ei cam asta-i, s-a stins jarul, nu mai arde… mor tăciunii,
Dar ce înfiorător să vezi chinul greu al mortăciunii!

Tineri dragi îndrăgostiți,
Pe-al toamnei covor de frunze,
Spre altar pășind cuminți,
Pentru a-și jura credință.

Doar tu singur, rătăcit,
Pe cărări de frunze plânse,
Așteptându-mă tăcut,
Pe un pat de frunze strânse.

Dar erai numai un ciob,
Dintr-o stea care căzuse,
Te-am luat în palma mea,
Dintre lacrimi, frunze plânse.

Mi-am dorit a te regăsi,
La sân să te-adăpostești,
‘N toamnă să mă pot nunti,
Cu tin’ să mă veșnicești.

Răscolesc prin frunze lacrimi,
Val de brumă înghețat,
Nu te regăsesc și patimi
Multe, voi avea de îndurat.

Răscolesc prin frunze plânse,
Amintiri de dor aprinse,
Ale dragostei răpuse,
Ce în chip de stea se stinse.

——————————-

Elena TUDOSA

Te simt iubite topindu-mă- fiori,
În lacrimă de bucurie mă prefac,
Când dragostea în suflet mi-o strecori,
Eu curg din ochii tăi frumos șirag.

Când te respir ce mult mă năucești,
În fiece arteră te simt cum îmi pulsezi,
Mă pierd de drag, plutesc când mă iubești,
În fiecare por mă faci ca să vibrez.

Mă-mbeți în mrejele iubirii tale caste,
Mă simt femeie renăscându-mă din nou,
Lumină ni-i iubirea pe cerul vieții noastre,
Un răsărit senin , frumos de curcubeu.