Etichetă: Elena Armenescu

Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!

Florian Saioc  s-a născut la 27 ianuarie 1931, în comuna Seaca, jud. Teleorman, într-o familie de ţărani. Tatăl – Ionel Saioc – supranumit Moţu, şi mama, Catrina, născută Dorcescu. Studiile primare le face în comuna natală, apoi, Liceul Comercial în Turnu-Măgurele şi Bucureşti.

Este absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, în prima sa promoţie. Debutează la revista Flacăra şi, după absolvirea şcolii, în 1950, este repartizat ca redactor la revista „Viaţa Românească”. În acelaş an, la Concursul Naţional de Literatură, organizat de Editura Tineretului, primeşte premiul al III-lea din mâna lui Mihail Sadoveanu, premiul I nefiind acordat.

Din cauza divergenţelor dintre ceea ce învăţase în şcoală şi realitatea comunistă, în 1952 şi-a dat demisia de la „Viaţa Românească”, şi este trimis sub escortă la muncă forţată în batalioanele D.G.S.M. 2 Constanţa (Mangalia, Medgidia). După toate acestea, se doreşte reeducarea lui prin muncă şi este trimis ca necalificat la uzinele Semănătoarea, după care devine redactor la Semănătoarea. Nu-l mai publică nimeni şi, în 1965, este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind reprimit imediat după Revoluţie.

La Editura Litera îi apare volumul „Baladă pe rug” şi, în 1973, volumul „Motive istorice”. În 1979, la Editura Albatros, apare volumul „Cerul perfect”. Urmează „Ştefăniţă Luminiţă” (Editura Ion Creangă, 1979), „Arborele de sânge” (Editura Cartea Românească, 1986), „Cartea cu ferestrele deschise” (Editura Albatros, 1988), „Coşmarurile din carcera comună” (Editura Omnia, 1993), „În ogradă la bunici” (Editura Diogene, 1997), „Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia” (Editura Semne, 2001), „Imaginara paranghelie” (C.J.C.C. Gorj, 2002), „Psalmul cenuşii (holocaustul perpetuu)” (Editura Rhabon, 2003), „Revelaţii sacre (poeseuri)” (Editura Corgal Press, Bacău, 2003), „Divina Creaţie (poeseuri)” (Editura Semne, 2003), „Cu diktatul şi ucazul ne-am înlăcrimat obrazul„ (Editura Clusium, Cluj, 2004), „Fericirea infinitei mirări – Editura Clusium, Cluj, 2004, Anotimpurile cuvântului – Editura Clusium, Cluj, 2004, Nocturnele” (Editura Măiastra, 2007), „Slugă la zădărnicie” (Editura Măiastra, 2008), „Carte de indentitate” (Editura Măiastra, 2009, 101 poeme” (Editura Biodova, 2010).

În 2006, scriitorul apare în „Antologia scriitorilor gorjeni”. Colaborează la diferite ziare şi reviste: „Ramuri”, „Măiastra”, „Columna”, „Ecouri Dunărene”. Despre opera sa au scris Gh. Grigurcu, Al. Balaci, Mircea Ciobanu, Pan M. Vizirescu, Zenovie Cârlugea şi alţii.
În 17 septembrie 2010, este învestit cetăţean de onoare al comunei sale natale, Seaca, pentru  oglindirea în opera sa a frumuseţii Teleormanului. Este căsătorit cu Zefira Victoria, căreia îi dedică mai multe volume de versuri. În prezent, locuieşte la Târgu-Jiu.

Îi urăm viaţă lungă, multă sănătate şi cărţi inspirate.

La mulţi ani!

–––––––––-

Elena ARMENESCU

27 Ianuarie 2021

București

***

CU PLANETA LA DUMNEZEU

 

visai că mă urcai în sus pe zare cu tot Pământul nostru în spinare

un ins opri în drum motocicleta: unde te duci bă vere cu planeta

păi mulţumesc întâi de întrebare i-o duc lui Dumnezeu să o repare

s-o ţină-o vreme la întinerire că-aproape nu mai poate să respire

când ajunsei la Dumnezeu prea sfântul îmi zise:

bine, lasă jos Pământul

Continue reading „Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!” →

Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement

D-na poetă Elena Armenescu, alături de alţi scriitori reprezintă cultura română în Mişcarea Mondială  pentru Poezie. Această mişcare consideră că poeţii pot schimba lumea în bine, pot influenţa deciziile politice, pot determina realizarea unor constituţii pe principii umaniste, căci orice societate trebuie să aibă în centrul omul şi interesele sale, să nu fie dominată doare de goana după profit. Iată ce a spus d-na Elena Armenescu în interviul ce mi l-a acordat:

***

Ecaterina CHIFU: Stimată doamnă, sunteţi o poetă foarte bine cunoscută şi apreciată, membră a USR din anul 1998, cu multe volume publicate. Ne puteţi aminti câteva titluri?

Elena ARMENESCU: Privind  activitatea literară,  înainte de anul 1989,  am participat şi obţinut două premii la concursul literar „Tudor Arghezi” şi în 1989 am debutat în revista „Luceafărul” cu poemul „Confluenţe”, apoi au apărut volumele: „Ferestrele somnului”, „Regatul ascuns”, „Exodul uitării”, „Dictatura iubirii”, „Strigăt spre lumină”, „Memoria statuilor”, „Joc tainic”, „Cântecul iubirii” (sonete), „Locul de lumină”, „De mână cu Orfeu”, „Insomnia căutării”, „Livada cuvintelor”, „Judecata animalelor” (poezii pentru copii), „Constelaţia inimii”… Am alcătuit şi editat antologii: „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (dedicată martirilor Sfinţii Mucenici Brâncoveni, 2014), „Unirea face puterea” (2018), „Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” (2019) şi volumul de proză „Gânduri de utrenie”. Am colaborat la revistele: „Luceafărul”, „Poesis”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească” şi am acordat interviuri la radio, pe teme literare şi medicale.

Ecaterina CHIFU: Ce tematică abordaţi, care este universul creaţiei dumneavoastră?

Elena ARMENESCU: O tematică variată aşa cum este şi viaţa, cum este natura din jurul nostru din care ne inspirăm, iar unele scrieri – fie poezie ori proză – sunt chiar profunde, ca sufletul însetat de iubire şi cunoaştere.

Ecaterina CHIFU: Aţi înfiinţat „Fundaţia Mirabilis”. Vă rugăm să ne spuneţi care sunt obiectivele acesteia?

Elena ARMENESCU: Sunt mulţi oameni care fie din convingere (dintr-o profundă înţelegere a ideii, că, ce este natural este cel mai apropiat de structura noastră) fie că au urmat un tratament alopat îndelungat fără rezultate sau cu rezultate apreciabile, dar nu mai pot urma tratamentul respectiv, din cauza unor fenomene secundare ori intoleranţă sau sunt alergici la medicamente, se adresează celor care practică metode tradiţionale, neconvenţionale, adică nouă, celor care practicăm o medicină biofuncţională, holistică. Obiectivul nostru a fost de a implementa metodele terapeutice nemedicamentoase cu rezultate certe, în cele mai frecvente afecţiuni, constatate în practică la cabinetul „Fundaţiei Mirabilis”,  pe o perioadă de cinci ani, din care enumăr câteva: apifitoterapia, reechilibrarea energetică integrală, acupunctură, electropunctură, masaj terapeutic, bioterapie, chiropraxia, reflexoterapia, aromaterapia, relaxare prin meloterapie, dietoterapie individualizată pe boli şi grupe sanguine stabilită de specialişti în nutriţie, spiritualizare, prin convorbiri individuale, recomandarea lecturilor benefice stării de sănătate corporală şi mentală, evitarea factorilor perturbatori psihici sau de mediu (umiditate, frig, poluare etc).

Ecaterina CHIFU: Prin fundaţia pe care o conduceţi, faceţi parte din cluburile UNESCO şi prin activităţile organizate în Bucureşti şi în ţară din Mişcarea Mondială a Poeţilor. Vorbiţi-ne, vă rog, de ecoul literaturii române pe plan internaţional!

Elena ARMENESCU: Sunt de fapt două lucruri diferite care au în comun dragostea faţă de semeni. Mă voi referi în primul rând la „Fundaţia Mirabilis” care face parte din Cluburile UNESCO din România. Este o fundaţie pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară care îşi propune să adune, sintetizeze, dezvolte, promoveze şi să facă totodată cunoscute totalitatea izvoarelor şi cunoştinţelor legate de vechile metode medico-terapeutice practicate de-a lungul vremurilor pe teritoriul României. Mă refer la cele zamolxiene, cunoscute şi peste hotare. „Fundaţia Mirabilis Club UNESCO” organizează anual simpozioane naţionale de medicină alternativă şi complementară ajunse la cea de a XXIII-a ediţie. Medicina holistică încearcă prin toate mijloacele, să întărească energia vitală, astfel încât, după declanşarea bolii, să aducă organismul într-o stare de echilibru cât mai apropiată de normalitate, adică de starea de dinaintea îmbolnăvirii. O abordare holistică presupune că există o forţă vitală (energia Qi) în fiecare pacient şi că aceasta este singura capabilă să determine restabilirea echilibrului. Acum să vă precizez şi despre „Mişcarea Mondială de Poezie” (WPM). Proiectul „Word Poetry Movement” a fost  iniţiat în Medellin, Columbia. Această mişcare a fost înfiinţată în contextul reuniunii mondiale a directorilor de la 37 de festivaluri internaţionale de poezie, care a avut loc la Medellin, Columbia, în perioada 4-8 iulie, 2011. Acolo, au discutat legătura dintre poezie şi pace, reconstituirea spiritului umanist, recuperarea naturii şi reconcilierea cu omul, unitatea şi diversitatea culturală a popoarelor, sărăcia materială şi justiţia poetică, precum şi posibile acţiuni în favoarea globalizării (extinderii) poeziei. Unul dintre scopuri este includerea celor mai puternice festivaluri internaţionale de poezie, poeţi, şcoli de poezie şi publicaţii tipărite şi virtuale, pentru a spori cooperarea reciprocă şi pentru a energiza vocea individuală şi colectivă a poeziei, în epoca noastră. Datorită naturii poeziei, „Mişcarea Mondială de Poezie” susţine şi va sprijini întotdeauna gândurile, acţiunile şi măsurile care pot contribui la pacea mondială, apărarea oricărei vieţi pe pământ, dezvoltarea durabilă a unei lumi noi, restaurarea frumuseţii, demnităţii şi adevărului, în procesul unei consolidări persistente a prezenţei poeziei în societatea contemporană din întreaga lume. Eu şi alţi poeţi români ca Ioana Trică, Victoria Milescu, Paula Romanescu ş.a am aderat la această mişcare. Eu organizez trimestrial seri de poezie şi muzică, lecturi publice, conform programului iniţiatorilor.

Ecaterina CHIFU: Prezentaţi-ne, vă rugăm, Proiectul „POESIS”?

Elena ARMENESCU: Am gândit un proiect românesc, prin înfiinţarea unui CLUB LITERAR ARTISTIC „POESIS” care presupune întâlnirea lunară a creatorilor de artă (poeţi, muzicieni, pictori), a actorilor şi artiştilor care, în mod profesional, recită ori cântă vocal sau la diferite instrumente, în mijlocul expoziţiilor de pictură care încântă ochiul – adică stimulăm organele de simţ (văz, auz) ca, prin intermediul lor, starea emoţională să fie declanşată, să se creeze emoţie, de dorit pozitivă, înălţătoare, extrem de benefică evoluţiei noastre spirituale. Sper că aceste întâlniri vor reprezenta  totodată o modalitate de emulaţie pentru creatori şi interpreţi.

Ecaterina CHIFU: Poeziile dumneavoastră au apărut şi în antologii?

Elena ARMENESCU: Da, sunt incluse în multe antologii, de pildă: „Antologie de Poezie” (Editura Arhip Art, Sibiu, 2010); „Lira în patru puncte cardinale”, (Editura med Publishers,  2012, 2014, 2015), „Simbioze lirice” (vol I, IV, X) (Editura Anamarol, 2014), „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (Editura Mirabilis); „Poètes, vos papiers” (Editura Tipo Moldova); „Să ningă peste inimi Continue reading „Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” →

Ecaterina CHIFU: Prietenii mei scriitorii – Elena Armenescu, ,,Joc tainic” (versuri)

„Scriitorii sunt fericirea popoarele” scria d-l Iulian Bunilă.

D-na Elena Armenescu, membră în U.S.R şi în M.M.P. (World Poethy Movement – Mişcarea Mondială pentru Poezie) ne oferă în versurile din poezia „Joc tainic” care dă titlul volumului de versuri publicat în anul 2011, crezul său artistic, dar şi sfaturi pentru un „modus vivendi” sub taina Marelui Demiurg.

Dumneaei a publicat multe volume de poezie şi proză,  a coordonat realizarea mai multor antologii. Am participat la Muzeul Literaturii la lansarea antologiei „Unirea face puterea” în care am şi eu câteva poezii. D-na Elena Armenescu a spus atunci: „Am aranjat în ordine alfabetică scriitorii, căci nu se ştie peste ani care va fi mai valoros”.

Iată că, peste ani, un poem de-al dumneaei devine foarte important şi chiar necesar, într-o perioadă de grea încercare pentru omenire. Toţi ar trebui să-i urmăm îndemnul:

„Închide ochii şi deschideţi inima,

Lasă-te flămând, năvălit de clipă

Arzi, pârjolit de pr,opria-ţi flacără eşti

Sub freamătul chemărilor îngereşti!”

Sufletul nostru ar trebui să trăiască plenar, să simtă incandescenţa clipei, să ardă de propriile idei şi sentimente, sub  „ freamătul chemărilor îngereşti”. Orice fiinţă ar trebui să-şi deschidă inima şi să se integreze în marele univers, să devină parte din veşnicie, acordându-şi ritmul interior cu harpa ei, ce aduce cântecul „vechi”  „adânc simţit” în misterul nopţilor „cu lună plină”.

„Închide ochii şi deschideţi inima,

Ascultă ritmul veşniciei, te poţi acorda

Cu ascunsa ei harpă, cântec vechi, auzit

În nopţile cu lună plină, adânc simţit!”

Poemul este şi un îndemn la iubire „pe culmile scăldate în lumină”, când doreşte aproape fiinţa dragă:

„Apropie-te, învăluieşte-mă stăpânitor,

Răpeşte-mă-n galopul alb al norilor!”

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Prietenii mei scriitorii – Elena Armenescu, ,,Joc tainic” (versuri)” →

Elena ARMENESCU: Pe plaiul meu

Sărbătoresc și onorez zilnic

Graiul poporului meu

Stând de vorbă cu Dumnezeu,

Fie cerul senin sau furtună,

Rostind rugăciunea,

În limba română…

 

Invoc Supremul,

De șapte ori în fiecare zi,

Adică de șapte ori câte șapte,

(așa cum scrie în sfânta carte)

În fiecare săptămână,

În limba română,

 

Îndreptând brațele în sus,

Preamăresc (de șapte ori)

Asemeni lui Iisus,

Ordinea cosmică,

Răsăritul, vremea bună,

În limba română.

 

Dezmierd,

Ademenind lumină,

Gingășia copiilor,

Preamăresc verdele -albastru

Freamatul minunilor,

Alint ca un sihastru,

Vântul, puii lăstunilor.

Alin în șoaptă durerea,

Alung ispita, laud tăcerea

Îndepărtez câte un oftat,

În limba voievodală, clară,

A învățătorului din sat,

Iar o dată cu asfințitul,

Pe înserat, încet, încet,

Îmi chem (prin cântec) iubitul,

Și vă destăinui un secret:

Pe plaiul meu,

Vecin cu infinitul,

Peste dragoste este stăpână,

Tot limba română…

——————————–

Elena ARMENESCU

București,

31 august 2019 – ZIUA LIMBII ROMÂNE

Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii

Motto:

„Eu sunt Lumina lumii;

cel ce Îmi urmează Mie

nu va umbla în întuneric,

ci va avea lumina vieţii”

(Ioan cap 8-12)

 

„În lume, necazuri veți avea,

 dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”

(Ioan –cap 16/33)

 

În loc de prefaţă

” Mărețul Har m-a mântuit ”

Amazing Grace !*

 

Măreţul har m-a mântuit
Pe mine din păcat
Pierdut eram, dar m-a găsit
De moarte m-a scapat

 

Măreţul har m-a învăţat
S-o rup cu orice rău
Ce scump mi-e azi tot harul dat
Trăiesc prin el mereu.

Dureri, batjocuri, prigoniri
Adese-am întalnit
Prin harul marii Lui iubiri
Eu toate-am biruit

Prin har ajunge-voi in cer
Cu slava îmbrăcat
Şi voi slăvi în veşnicii
Pe Cel ce har mi-a dat.

(1772 John Newton)

 

*cântat magistral de Andre Rieu împreună cu orchestra sa.

 

***

 

Argument

 

A trebuit să vină Cuvântul întrupat

Să ne dezlege de neagra ”orbire”

Să putem vedea clar, apropiat

Că VIAȚA are temelia zidită din IUBIRE.

 

1

Dumnezeu Tatăl văzând întuneric în oameni,

Cugetând, a hotărât să le trimită Lumină

Știind că este important ceea ce sameni

Pentru ca roada să fie gustoasă, deplină.

2

Lumina minții era cea care lipsea

De aceea este de la sine înțeles, lumesc

Că chip de OM trimis în lume trebuia

Dar cu cunoașterea înaltă a Tatălui ceresc.

3

Flori printre spini, pe Câmpia Armaghedonului

Așteptau poveștile Lui pline de tâlcuri

Soarele, în răsărit dansa pe Muntele Sionului

Știind că va lumina Lumina prin târguri.

4

După ploile repezi, binecuvântate

Apărea curcubeul amintind de eremiți

De legământul Domnului în vremuri uitate

Când oamenii  se închinau în duh, smeriți.

5

În marile palate pătrunsese dezmățul

Plebea uimită se  revolta îndrăzneață

Când a aflat că se întinde ca râia incestul,

Sodomia – fără de rușine, pe față!

 

 

6

Demult, la uimitoarea, prima Sa venire

Mare parte din lume se înrăise peste măsură

Iubirea, dragostea se împuținase peste fire

Fratele spre frate privea ades cu ură.

7

Dar smochinii înfloreau răsfățați în lumină

Natura întreagă zâmbea cu duioșie cerului

Dădea semne că aștepta cu nerăbdare să vină,

Să înceapă Zilele miraculoase ale Mântuitorului.

 

8                             ***

Vremea acum este haotică, timpul volburos

Încotro mă uit în lume, nu am ce să privesc

Dar știu că milioane așteaptă pe Iisus Hristos

Să readucă pe Pământ suflu dumnezeiesc

9

Întinde Doamne Mâna Ta cerească

Trăgând cu blâdețe curcubeul după ea

Peste munți și mări, peste rasa omenească

Pentru care se roagă tainic Sfânta Maria!

10

Continue reading „Elena ARMENESCU: Centura Luminii – Lumina Cuvântului – Cuvântul Luminii” →

Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]

Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…

În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.

Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.

Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…

Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul –  proza, în poezie…

Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat)  – la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?)  – şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.

  Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).

  Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” – în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor)  acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.

Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).

Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).

După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURI “se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.

Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”

Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se  la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA”.

Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…

Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…

Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…

Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,

Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: “Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.

Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe  – şi bune, şi de tot rele”.

 Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă  care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).

Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”,  unde a aflat că nu era aşa.

Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât  spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio “VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.

În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.

Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum  afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.

CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: “Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).

Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.

Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat  (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA  VIAZĂ ÎN POPOR.

Continue reading „Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]” →

Geo CĂLUGĂRU: Centenarul cântat de sufletul luminos al poeților

100 ANI DE LA REÎNTREGIREA DACIEI – MAREA UNIRE DE LA 1918

 

Hermes afirma că vitejia eroilor trebuie cântată de sufletul poeților, pentru ca  „verbele înaripate”  să poată trece pragul nemuririi. Astfel, am apreciat rezultatul strădaniei cunoscutei poete Elena Armenescu, concretizat în antologia eveniment „UNIREA FACE PUTEREA” apărută la editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, volum menit perenității. Concepția care a stat la baza acestei înfăptuiri de către distinsa autoare amintită mai sus, reflectă în bogatul și diversul material antologat, stâlpii de rezistență ai unui adevăr de necontestat, cuprins în citatul de pe coperta a patra, aparținând Președintelui Academiei Române – Academician Profesor Dr. Ioan-Aurel Pop ( citat selectat să încheie această recenzie) din care rezultă concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, „pentru că ea (Unirea n.n) a exprimat voința națională”.

Antologia „UNIREA FACE PUTEREA” alcătuită de Elena Armenescu, se deschide cu un frumos tricolor unduind pe verso-ul paginii de titlu, având drept fundal albastrul cerului pe a cărui boltă, un norișor alburiu se află parțial în spatele tricolorului. Pe pagina imediat următoare, se află poezia „Odă bucuriei” scrisă de Friedrich Schiller, text adoptat ca imn al Uniunii Europene, muzica Ludwig van Beethoven (cuprins în Simfonia a 9-a). Ne încălzește apoi privirea harta color – România Mare la 1 decembrie 1918. Pe următoarele șapte pagini, de o densitate și elevație  excepțională a exprimării, este prefața semnată de Președintelui Academiei Române – Academician Profesor Dr Ioan-Aurel Pop ce ne poartă vrăjindu-ne, într-un spațiu spiritual încărcat de idealul de a fi IMPREUNĂ care i-a animat pe români secole de-a rândul, până au izbutit a-l împlini și asuma deplin și demn: „Fascinația marii Uniri din 1918”.

Verso-ul paginii pe care stă scris „Partea întâia POPAS istorico-liric” și un Motto: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”- Mihail Eminescu – este iustrată  (tot color) cu harta României la 1 decembrie 2018. Intrând în substanța problematicii antologiei care cuprinde aproape 400 de pagini, îmi exprim regretul prezentării aproape telegrafice și totodată dorința și întrucâtva putința de a reliefa semnificația deosebită a gestului tuturor autorilor contemporani care, uniți întru ideea majoră care a călăuzit-o pe autoare, au izbutit ( sub formă de voluntariat) să ilustreze sub pecetea emoției lirice și omenești, că dacă este sinceră și unanimă „unirea face puterea” și o face dăinuitoare, pentru ca visul cel mai înălțător al neamului românesc devenit realitate să rămână de neclintit. În peste 50 de pagini de considerații asupra a ceea ce avea să se petreacă într-un moment astral al istoriei noastre, se demonstrează cu prisosină că „pregătirea Marii Uniri a fost un act istoric îndelungat ce a durat 318 ani. Începutul acestui proces îl are în prim plan pe voievodul român Mihai Viteazul, primul întregitor al teritoriilor locuite de români, care a plătit cu propria-i viață aprinderea acestei flăcări în conștiința națională, idee care a durat, durează și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, dar și cu capacitatea dăruirii până la sacrifiu a românilor, să ajungem „să fim, ce am fost și chiar mai mult decât atât” după zisa memorabilă a domnitorului  patriot Petru Rareș.

Tot ce s-a făptuit  între 1848 și 1918, cu luminile și umbrele inerente (că doar nu au fost sfinți dar au fost motivați până la capacitatea de a se jertfi) revoluționarii din Transilvania, Moldova și Țara Rpmânească, reprezintă întruchipări de netăgăduit ale unui eroism aproape legendar, amintind de dacii lui Decebal. Minți luminate, voințe de neînfrânt, capacitate de jertfă, asumarea fermă a unor țeluri înalte, sunt întruchipări ale unirii în gândire în primul rând, urmând simțirea, dovezi că și miracolul se poate explica. Afirm toate acestea gândindu-mă la: Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, entuziasmul cu care s-a participat la Adunarea Națională de la Blaj unde s-a adoptat documentul cuprinzând revendicările naționale, politice și sociale, pentru ca națiunea română din Ardeal să aibă aceleași drepturi ca și celelalte naționalități care locuiau în această provincie.

Să nu uităm reprezentanții bisericii, clerul, ierarhii care au avut un rol important în pregătirea Marii Uniri. Unul din cei mai mari ierarhi din Transilvania este Andrei Șaguna, declarat sfânt în urmă cu câțiva ani – pentru viața și aportul său nu numai duhovnicesc dar și civic, adus poporului român. Se acordă apoi cinstirea cuvenită Micii Uniri (1859), considerată retrospectiv ca un pas important spre Marea Unire, cu figurile sale emblematice: Al.Ioan Cuza și înțeleptul său sfătuitor M. Kogălniceanu.

Lupta cea mare pentru reîntregirea fostei Dacii a continuat. A fost înființată „Societatea Academică Arboroasa” în cadrul căreia Ciprian Porumbescu – unul dintre lideri – dirija corul. Ea funcționnat după un program țintit să promoveze ideea de unire, se recitau poezii de V. Alecsandri și cântece compuse de Ciprian Porumbescu. Un alt eveniment important a fost implicarea poetului Mihail Eminescu –aflat în perioada aceea la studii la Viena-  și a scriitorului Ioan Slavici care au elaborat un proiect de program pentru sărbătoarea tinerimii române la mormântul lui Ștefan Cel mare care a avut loc în anul 1871. Apelul adresat tinerilor de Eminescu pentru a participa la serbare se încheie cu îndemnul: „să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că națiunea înțelege misiunea sa”.

Animat de un puternic sentiment patriotic, I.L. Caragiale îi scria lui Vlahuță: „să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-a-ndăratele către obârșia lor, în creierii munților, neamul românesc tot el, neam românesc va fi lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific pe cât va fi fost de înzestrat pentru asta de Pronia  cerească.”

Să nu uităm că Majestățile lor: regele Ferdinand și regina Maria, au avut un rol fundamental în înfăptuirea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, și împlinirea visului de veacuri a poporului român, de a trăi în aceeași țară: România Mare.  Așadar, actul Marii Uniri a parcurs următorii pași: pregătirea de către liderii unioniști locali în fiecare provincie, prezentarea Declarației de unire a Basarabiei cu România (27 martie 1918), lege asupra ratificării Basarabiei cu România (31 decembrie 1919) cu stabilirea noilor garanţii ale României. Preşedinte al Adunării Deputaţilor  din 29 decembrie 1919 a fost istoricul N. Iorga. Preşedintele Congresului General al Bucovinei la care s-a decis uniirea necondiţionată a Bucovinei în vechile sale hotare, până la Ceremuş, Calaciu şi Nistru cu regatul României, a fost Iancu de Flondor. Momentul esenţial în care Vasile Goldiş, membru marcant al Partidului Naţional Creştin Democrat din Transilvania şi-a rostit discursul solemn şi festiv în faţa delegatilor veniţi la Alba Iulia, a fost în duminica de 1 decembrie 1918.

Convinşi de importantul rol al Proniei divine în realizarea marii Uniri de la 1 decembrie 1918, participanţii la acest moment, înalţă o tulburătoare rugăciune şi cuvinte de recunoştinţă lui Dumnezeu, numit Părintele nostru…

Continue reading „Geo CĂLUGĂRU: Centenarul cântat de sufletul luminos al poeților” →

,,OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la Antologia realizată de doamna Elena Armenescu: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşit ”priincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională…

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU…

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!…când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul…

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?”

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

…MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström –  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

 

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Elena ARMENESCU: Copacul (pomul) sacru – confidentul și tămăduitorul oamenilor

Înainte de a vorbi despre romanul scris de Ioana Stuparu, intitulat „Cireşul spovedaniei” consider necesară readucerea aminte a unor credinţe arhaice. Din timpuri străvechi există credinţa că există copaci sacri cu puteri magice vindecătoare. Ei se găsesc aproape în fiecare cultură şi perioadă istorică. Sunt văzuţi ca un dar sacru făcut de către mama Pământ pentru ca oamenii să se poată însănătoşi atunci când cred în puterea copacilor, aşa cum cred şi în puterea de vindecare a plantelor a naturii în general. Astfel, de pildă în Europa (lăsând la o parte India, Africa unde copacul considerat a fi sacru este copacul căsătoriei şi al fertilităţii) se regăsesc credinţe conform cărora copacii ar avea puteri vindecătoare. Marii înţelepţi ai celţilor – preoţii druizi – ca de altfel şi călugării creştini – trăiau în adâncul pădurii, nu pentru a se îndepărta de societate, ci pentru că trăind în mijlocul naturii, puteau să o exploreze în profunzime. Ei au observat cum mistreţii scurmă pământul în căutarea ghindei, fructul stejarului, fructul înţelepciunii, după simbolistica celtică şi dădeau exemplu că tot astfel şi ei, driuzii răscolesc natura pe toate cele 3 planuri: fizic, sufletesc şi spiritual, ca să-i înţeleagă Legile.

Plinius asocia cuvântul „druid”, cu cuvântul „drus”, care înseamnă „stejar” în greaca veche. Analogia este foarte plauzibilă având în vedere respectul pe care-l purtau celţii acestui copac, simbol al înţelepciunii şi puterii, calităţi de care orice druid trebuia să beneficieze. Stejarul pare să fi fost considerat arbore sacru în multe tradiţii culturale, reprezentând calităţile Divinităţii Supreme. Tot el este simbolul longevităţii şi înălţimii în plan fizic, al eternităţii şi măreţiei în plan spiritual, şi prin excelenţă simbolul Axis Mundi, atât la celţi cât şi la greci.

Înafara stejarului mai sunt şi alţi arbori consideraţi sacri, dar mă voi opri asupra cireşului – ales de Ioana, a nucului – pomul sub care am copilărit eu, la care adaug mesteacănul pe care-l iubesc pentru coaja lui albă care sugerează puritate aşa cum sunt ei caracterizaţi în literatura esoterică.

Mesteacănul – este şi el unul magic, iar spiritul său ne poate conecta la tărâmurile elementarilor. Spiritul său este foarte vechi şi este uneori cunoscut sub numele de „doamna pădurilor”.

Nucul – Spiritul acestui copac deţine cunoaşterea valurilor schimbării. El ne poate învăţa cum să le recunoaştem şi cum să le folosim pe acestea, poate să ne deschidă noi perspective asupra vieţii. Spiritul nucului are de asemenea înţelepciunea asupra misterelor morţii şi renaşterii şi ne poate învăţa cum să le aplicăm în modul specific al fiecăruia. Este o poartă către tărâmul zânelor ce poate produce schimbări şi iniţia procesul de renaştere a fiinţei.

Continue reading „Elena ARMENESCU: Copacul (pomul) sacru – confidentul și tămăduitorul oamenilor” →

Radu BOTIȘ: Mănunchi de miresme cu drag dăruite

După ce Proniatorul Dumnezeu a ajuns către finalul creației, înainte de a se odihni (cum spune Sfânta Scriptură) și-a desăvârșit măreața operă prin om, coroana tuturor creaturilor.Trebuia aceasta pentru ca cineva înzestrat cu rațiune și sentiment să se bucure de toate minunățiile înconjurătoare. Marcă planul Marelui Creator!

Omul, în care Acesta a investit suflet și prețuire neîncetată, omul pentru care Iisus Hristos acceptă să coboare din slava cerească ,,luând chip de rob” tocmai pentru ca ,,iertarea pentru neascultare” să redea scopul primordial pentru care a fost creat: preamărirea lui Dumnezeu. Iubirea și aspectul de jertfă a demonstrat grija permanentă a Celui care, pe lemnul crucii, deși cuprins de durere a avut tăria să spună: ,,Iartă-I,Doamne, că nu știu ce fac”. Iertarea Lui implică iertare și din partea noastră față de cei din jur, iubirea lui implică și iubire necondiționată și pentru noi, față de noi și față de cei de lângă noi.

Cât de frumoase pot fi coordonatele vieții ghidate după cele trei virtuți teologice: Credința, Nădejdea și Iubirea. Nu întâmplător spun adesea că omul creștin este omul etalon atât pentru Biserică dar și pentru societate, în ansamblul ei.

Avem posibilitatea să ne recunoaștem și să ne prețuim Creatorul în multiple moduri urmându-I sfatul spre propria noastră mântuire.

Frumusețea cuvântului izvorât dintr-o inimă nobilă o face pe doamna Elena Armenescu, nu întâmplător, să spună în versurile:

”Ajută-i Doamne să se cureţe de păcatele lor grele
Întăreşte-le cugetul, dă-le din nou voinţă şi putere/ Adă-ţi aminte Dumnezeule! Aspru nu ne judeca/Îndreaptă-ne căile, ocrotește-ne! măreşte Oastea Ta!” ca noi, fiecare, asemenea unei rugi către înalturi, prin sincere căințe, avem nevoie să ne reîntâlnim Tatăl ocrotitor, cugetând la sfatul psalmistului atent diortosit:

Nu vorbe goale
Ci palate de fapte
Clădeşte frate!
(Cale)

Minipoemele și aforismele cuprinse în cartea de față purtând titlul ,,Miresme Albe”, parcurgându-le:

Hrisov de leagăn
Al neliniştii mele
Eternitatea.
(Meditație)
aflăm despre multe altele ca: destin, evadare, inocență ori taină, puritate, remediu…iar pentru fiecare:
Înfrigurată
Mâna caută Semnul
Dragostei Tale!

Fără sorți de a greși putem afirma că Elena Armenescu prin ceea ce face poate fi inclusă în rândul poeților de inspirație creștină și nu întâmplător jurământul lui Hippocrate, pentru apărarea vieții, dublat de sensibilitatea unei trăiri căreia îi închină frumusețea cuvântului, o reprezintă.

Dorind ca harul și condeiul să-i fie aproape și-n zilele ce vin, știind că nu un apocalips ne poate înfiora cât consecințele lui: atât cât e vreme-n așteptare încă – de Sus – și bucurându-ne de acest mănunchi de miresme cu drag oferite, a frumosului poeziei, să-i deschidem larg cămara inimi încântându-ne, pentru ca lumina ce depășește orizontul să limpezească ecoul din suflet prin glasul conștiinței,simțind…și rostind parte din esența psalmului 150: Continue reading „Radu BOTIȘ: Mănunchi de miresme cu drag dăruite” →