Ben TODICĂ: Marionete?

Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii – clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are o fată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Continue reading „Ben TODICĂ: Marionete?”

Ben TODICĂ: Marionetele morții

Nu știu dacă ați vizionat filmul meu intitulat Păpușile Morții. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. A unui tată care a venit din îndepărtata Moldova în Banat la minele de uraniu unde a muncit din greu câștigând toate onorurile guvernului până la Ordinul Muncii Clasa întâi și care după ce a ieșit la pensie partidul l-a abandonat, și deși au fost Ortodocși au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground “ca sa poată răzbi mai departe. Apoi a venit revoluția cu democrația care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. Apoi tata a murit lucrând 39 de ani în minele de uraniu din cauza unei spargeri de venă în locul spart al craniului din cauza unei pietre care a căzut din înălțimea puțului minier unde făcea revizia și întreținerea lui. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic Ghiță care și el handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița și fiica acestuia dintr-o relație cu o trecătoare singuratică/pierdută a vieții, fiica care la vârsta de 10 ani are primul copil și la 11 al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit la pat în urma vechii cezariene care fiind cusută cu ață normal (de croitorie) în interior (mai târziu spitalul motivând ca nu a avut ața de peste care se topește normal înăuntru dupa vindecare) aceasta a infectat interiorul făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață cusăturile sau vindecat și mai târziu sau transformat în cancer care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grija de ea și fiind frumușică sigur a a devenit victimă. Eu am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut totul ca sa viu acasă lângă ea.

Continue reading „Ben TODICĂ: Marionetele morții”

Mariana Gurza: Dar

„Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”

Valentina Teclici

 

Dar

                (Valentinei Teclici, la ceas aniversar)

 

Tu ai pătruns în sufletul meu

prin poeme albastre

pictate în culorile Universului.

Uneori mă trezesc glasuri de copii

ce te strigă de dor,

din țara unde nu există bătrânețe

 

Aripile mele te înfășoară mistic

zburând peste poduri bine create

în timpul nostru.

 

Este ceea ce noi numim

dar împărătesc

prin iubirea dintre noi

prin ctitorii ce se vor neterminate…

Suntem încorsetate în timp

cu reflecțiile și problematica lumii

dar ne păstrăm respirația

prin rugă…

Aparținem celor dragi

credința fiindu-ne reazăm…

Dar candela aprinsă de tine,

arde pentru scump pământ românesc.

Omul, ca taină,

nu-și poate explica

cum Apa Vie,

smerește și binecuvintează…

 

Da, pe mine aripile uneori mă dor

dorind ca-n zborul meu

s-ajung în casa ta

și sfioasă

să-ți aduc din pacea lumii…

–––––––––––

Mariana Gurza

21 ianuarie 2018

Timișoara

 

 

Ben TODICĂ: Mândria mea de român

O poveste senzaţională identificându-mă ca român – o explozie cu multă lumină şi scântei? Nu a fost… Mai mult, pot spune că toată perioada de 27 de ani petrecută în Australia a fost luminată precum licuriciul luminează întunericul pe ici, pe colo, pulsând şi permanent tăind bezna într-un plâns nedefinit. Lumea mă cunoştea, îmi cunoaştea existenţa, privind undeva dincolo de fiinţa mea… Eram conştient de tot ce se întâmpla în jurul meu… Nu am fost de acord cu multe lucruri în cadrul comunităţii, nu puteam rămâne indiferent, însă nimeni nu s-a sinchisit să-mi ceară părerea.

Am suferit în tăcere.

Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.

Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinatate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted la comunism” şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”.

Continue reading „Ben TODICĂ: Mândria mea de român”

Mariana Gurza: “Avem un drum comun – Viața!”

BenTodica3-200x300Pentru Ben Todică, citându-l pe Eugen Lovinescu, “literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele.” Om al cuvântului, “binecuvântat de cuvânt”, Ben Todică simte prezenţa Lui Dumezeu în existenţa sa. Deşi departe de casă, de locurile dragi, Ben Todică este legat de Neamul Românesc prin radăcini adânci ce şi-au întins ramurile în depărtări.

Pentru autor “ limba este cartea de nobleţe a unui neam” cum spunea odată Vasile Alecsandri. Mândria de român îl înnobilează în faţa Lumii, în faţa Lui Dumnezeu. Limba dulce a lui Eminescu este limba pământului străbun. Oriunde s-ar afla, autorul ştie să se adapteze locului, inima lui acum bătând pentru două sau chiar trei lumi…

Iată că autorul şi-a găsit “calea” prin hăţişul cuvintelor însufleţite şi binecuvântate de divinitate. Drumul lui Ben este „drumul nostru, e divina sinergie”, având ca scop transformarea și desăvârșirea vieții  spirituale. Sinergia este conlucrarea liberă   a  credinciosului,  cu  harul   divin  dat  nouă  de  către  Dumnezeu. ”Apariţia unei lumi perfect armonizate de creator”. Prin naştere, afirmă scriitorul, avem dreptul “de a alege, de a iubi, de a crea, de a spune „Nu” legilor strâmbe, de a primi şi dărui, împlinind astfel destinul de a apăra şi a împuternici  adevărul…” Ben Todică a înțeles,  că menirea omului e să gândească, să simtă și să lucreze cu măsurile Absolutului, cu măsurile lui Dumnezeu. Sinergia este începută, susținută și chiar desăvârșită de către harul divin.

Continue reading „Mariana Gurza: “Avem un drum comun – Viața!””

Ben Todică: Pământul strămoşesc este altarul ţării

BenTodica1-190x300Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.

Continue reading „Ben Todică: Pământul strămoşesc este altarul ţării”