Nu știu dacă ați vizionat filmul meu, intitulat ”Păpușile Morții”. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. Povestea unui tată care a venit din îndepărtata Moldovă în Banat, la minele de uraniu. Aici a muncit din greu, câștigând toate onorurile guvernului, până la Ordinul Muncii – clasa I. După ce a ieșit la pensie, partidul l-a abandonat și, deși au fost ortodocși, au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground“ pentru a putea răzbi mai departe. Apoi, a venit revoluția cu democrația, care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. După 39 de ani de muncă grea în minele de uraniu, tata a murit în urma unui accident de muncă în mină. O piatră i-a căzut în cap de la înalțimea puțului minier, unde făcea revizia și întreținerea lui, i-a spart craniului și o venă. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic, Ghiță, handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița. Acesta, dintr-o relație trecătoare cu o persoană singuratică, pierdută prin viață, are o fată, care la vârsta de 10 ani a născut primul copil, iar la 11, pe-al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit grav și a căzut la pat. Boala ei a fost efectul unei vechi cezariene, când a fost cusută cu ață normală (de croitorie) în interior. Mai târziu, spitalul a motivat că nu a avut ață chirurgicală, care se topește la nivelul organului operat și cusut, după vindecare. Ața folosită a infectat interiorul, făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață, cusăturile s-au vindecat și mai târziu s-au transformat în cancer, care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grijă de nepoata ei și, fiind frumușică, sigur a devenit victimă. Continue reading „Ben TODICĂ: Marionete?”
Etichetă: Ben Todică
Ben TODICĂ: Marionetele morții
Nu știu dacă ați vizionat filmul meu intitulat Păpușile Morții. Un film despre starea unei familii și dizolvarea ei – poate. A unui tată care a venit din îndepărtata Moldova în Banat la minele de uraniu unde a muncit din greu câștigând toate onorurile guvernului până la Ordinul Muncii Clasa întâi și care după ce a ieșit la pensie partidul l-a abandonat, și deși au fost Ortodocși au trebuit să accepte mâna pocăiților penticostali “underground “ca sa poată răzbi mai departe. Apoi a venit revoluția cu democrația care le-a diminuat puterea pensiei și i-a făcut să se apropie și mai mult de frații pocăiți. Apoi tata a murit lucrând 39 de ani în minele de uraniu din cauza unei spargeri de venă în locul spart al craniului din cauza unei pietre care a căzut din înălțimea puțului minier unde făcea revizia și întreținerea lui. Mama a rămas singură cu băiatul cel mic Ghiță care și el handicapat mintal în urma nașterii sale prin cezariană la spitalul din Oravița și fiica acestuia dintr-o relație cu o trecătoare singuratică/pierdută a vieții, fiica care la vârsta de 10 ani are primul copil și la 11 al doilea. Asta s-a întâmplat pentru că mama s-a îmbolnăvit la pat în urma vechii cezariene care fiind cusută cu ață normal (de croitorie) în interior (mai târziu spitalul motivând ca nu a avut ața de peste care se topește normal înăuntru dupa vindecare) aceasta a infectat interiorul făcând-o pe mama să puroieze mulți ani din burtă. La suprafață cusăturile sau vindecat și mai târziu sau transformat în cancer care i-a cauzat moartea acum/în film. Deci mama nu a mai putut avea grija de ea și fiind frumușică sigur a a devenit victimă. Eu am fost anunțat în Australia că mama mai are o lună de trăit și am făcut totul ca sa viu acasă lângă ea.
Mariana Gurza: Dar
„Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”
Valentina Teclici
Dar
(Valentinei Teclici, la ceas aniversar)
Tu ai pătruns în sufletul meu
prin poeme albastre
pictate în culorile Universului.
Uneori mă trezesc glasuri de copii
ce te strigă de dor,
din țara unde nu există bătrânețe…
Aripile mele te înfășoară mistic
zburând peste poduri bine create
în timpul nostru.
Este ceea ce noi numim
dar împărătesc
prin iubirea dintre noi
prin ctitorii ce se vor neterminate…
Suntem încorsetate în timp
cu reflecțiile și problematica lumii
dar ne păstrăm respirația
prin rugă…
Aparținem celor dragi
credința fiindu-ne reazăm…
Dar candela aprinsă de tine,
arde pentru scump pământ românesc.
Omul, ca taină,
nu-și poate explica
cum Apa Vie,
smerește și binecuvintează…
Da, pe mine aripile uneori mă dor
dorind ca-n zborul meu
s-ajung în casa ta
și sfioasă
să-ți aduc din pacea lumii…
–––––––––––
Mariana Gurza
21 ianuarie 2018
Timișoara
Ben TODICĂ: Mândria mea de român
O poveste senzaţională identificându-mă ca român – o explozie cu multă lumină şi scântei? Nu a fost… Mai mult, pot spune că toată perioada de 27 de ani petrecută în Australia a fost luminată precum licuriciul luminează întunericul pe ici, pe colo, pulsând şi permanent tăind bezna într-un plâns nedefinit. Lumea mă cunoştea, îmi cunoaştea existenţa, privind undeva dincolo de fiinţa mea… Eram conştient de tot ce se întâmpla în jurul meu… Nu am fost de acord cu multe lucruri în cadrul comunităţii, nu puteam rămâne indiferent, însă nimeni nu s-a sinchisit să-mi ceară părerea.
Am suferit în tăcere.
Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.
Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinatate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted la comunism” şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”.
Vasilica Grigoraș: Păstor de gânduri bune
Păstor de gânduri bune
(Cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică, Australia)
Ambasador onorific
şi călător romantic
pe oceanul românismului
navighezi neobosit
indiferent de vreme.
Păstor de gânduri bune Continue reading „Vasilica Grigoraș: Păstor de gânduri bune”
Mariana Gurza: “Avem un drum comun – Viața!”
Pentru Ben Todică, citându-l pe Eugen Lovinescu, “literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele.” Om al cuvântului, “binecuvântat de cuvânt”, Ben Todică simte prezenţa Lui Dumezeu în existenţa sa. Deşi departe de casă, de locurile dragi, Ben Todică este legat de Neamul Românesc prin radăcini adânci ce şi-au întins ramurile în depărtări.
Pentru autor “ limba este cartea de nobleţe a unui neam” cum spunea odată Vasile Alecsandri. Mândria de român îl înnobilează în faţa Lumii, în faţa Lui Dumnezeu. Limba dulce a lui Eminescu este limba pământului străbun. Oriunde s-ar afla, autorul ştie să se adapteze locului, inima lui acum bătând pentru două sau chiar trei lumi…
Iată că autorul şi-a găsit “calea” prin hăţişul cuvintelor însufleţite şi binecuvântate de divinitate. Drumul lui Ben este „drumul nostru, e divina sinergie”, având ca scop transformarea și desăvârșirea vieții spirituale. Sinergia este conlucrarea liberă a credinciosului, cu harul divin dat nouă de către Dumnezeu. ”Apariţia unei lumi perfect armonizate de creator”. Prin naştere, afirmă scriitorul, avem dreptul “de a alege, de a iubi, de a crea, de a spune „Nu” legilor strâmbe, de a primi şi dărui, împlinind astfel destinul de a apăra şi a împuternici adevărul…” Ben Todică a înțeles, că menirea omului e să gândească, să simtă și să lucreze cu măsurile Absolutului, cu măsurile lui Dumnezeu. Sinergia este începută, susținută și chiar desăvârșită de către harul divin.
Continue reading „Mariana Gurza: “Avem un drum comun – Viața!””
Ben Todică: Pământul strămoşesc este altarul ţării
Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.
Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul) dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.
Continue reading „Ben Todică: Pământul strămoşesc este altarul ţării”