Recent,  am avut un argument într-un interviu, unde am afirmat că limba română este mult mai sofisticată, mai bogată şi conectată spiritual şi artistic la natura şi creaţia sa divină decât actuala limbă engleză. Suna şocant, dintr-o dată, când observam că engleza e limba care domină întreaga manifestare politică şi economică mondială. Intervievatorii au început să râdă şi să-i apere pe englezi, şi pe bun drept îşi apărau integritatea postului şi emisiunii lor, percepţia curentă a lumii şi a stăpânitorilor. “Da, în limba ta, totul sună cald, plăcut, dulce! E prima voce auzită,  vocea mamei.” Evident, englezul controlează massmedia şi piaţa de distribuire a culturii. Cultura este dimensiunea prin care comunicăm, însă asta nu certifică valoarea şi definiţia în scris şi vorbire a limbii lor. Limba e pensula prin care pictăm lumea şi cine suntem, este instrumentul de măsură al nivelului  puterii de exprimare a inteligenţei şi înţelepciunii omului, curent folosită. Este un lucru să punctezi cu un deget pielea opoziţiei şi un altul să-i masezi întreaga piele cu amândouă palmele.

Limba română este la origine o limbă precisă, clară fonetic şi logic, natural cursivă, fără tricuri şi capcane gramaticale dezvoltate de-a lungul vremurilor din necesităţi sau ignoranţa şi îngâmfarea timpurilor, a forţelor administrative locale de limbă engleză care, de la Shakespeare încoace a sărăcit în cuvinte prin nefolosire şi, treptat scoaterea din uz. Fenomen care acţionează azi cu viteză uimitoare şi asupra limbii române. Vina este a trăirii intense, rapide şi violente prin care trece expansiunea teritorială, economică şi tehnologică a unui imperiu. Oricare ar fi el, european, rus, chinez sau american etc.

Venind din România, unde am fost educat să folosesc o formulă de introducere bazată pe maniera şi construcţia unei imagini largi şi frumos colorate de exprimare, am eşuat în multe locuri datorită vitezei mari a timpului în afaceri, unde pe şef îl interesează direct cine eşti şi ce poţi face, fără flori şi floricele, gunoaie de fapt, prin care stăpânul nu vrea să se impiedice. În loc să te explici printr-o frază de trei rânduri, o faci acum eliminând cuvintele, reducând fraza la şase centimetri, omorând astfel rezoluţia limbii. Capitalistul nu are nevoie de sofisticări şi elevări gramaticale şi frazale pline de cuvinte alese. Cu el trebuie să fii scurt şi direct pentru că el e grăbit şi nu are timp de palavrageală, punctuaţie şi semne gramaticale. El este interesat doar de ideea ta şi ce eşti tu capabil să faci. Nu este interesat de tablourile pictate de tine, tablouri necesare în schimb în Franţa sau Italia, să zicem.

Descoperind asta la prima mână, m-a dus la concluzia că limba lor directă şi cu fonetica pocită, scriind una şi citind alta, m-a dus cu gândul la Ceauşescu, care era peltic şi dacă ar fi fost un dictator bogat şi îngâmfat, ne-ar fi obligat până la urmă pe toţi să pronunţăm cuvintele româneşti peltic, deci să ne schimonosim şi noi limba, să schimbăm sunetele fonetic a combinaţiilor de litere în cuvânt, tot c-am aşa cum o fac englezii azi. Deci, schimonosind o limbă latina clară şi logică, bine conturată şi ancorată poetic într-un dialect schimonosit, chiar comic pe ici, pe colo de către un îngâmfat şi îmbuibat din istorie în ciuda celor care îi admiră pentru cuceririle şi comorile furate, fără să mai amintesc sutele de culturi exterminate de-a lungul sutelor de ani de expansiune.

Revin; deci, limba engleză vorbită azi este o limbă săracă şi violentă datorită evenimentelor prin care a trecut, în comparaţie cu limba română care, fiind aşezată, a evoluat la şes şi la munte, crescând în rezoluţie (vezi exemplul lui Proust, care descrie sâmburele de măr în zece pagini sau descrierile lui Sadoveanu etc.) prin împletirea omului cu mediul înconjurător, climat, vieţuitoare şi fenomenele lui, generând cuvinte noi pentru a le descrie cu o mai înaltă acurateţe, alcătuind fraze, dansând şi construind sufleteşte, explicând mai adânc înţelesul vieţii şi al Creaţiei Divine.

Nu sunt un academic în materie şi nu servesc nici o forţă operativă, care controlează şi conduce lumea decât libera mea curiozitate şi experienţă, trecând prin această viaţă şi lume, în care am avut prilejul şi privilegiul să mă nasc, s-o simt şi să ajung la concluzia că forţele care coordonează şi folosesc o naţiune şi resursele ei, îi hotărăsc identitatea şi destinul.

Azi, România trece printr-un proces, prin care este posibil curând să devină o astfel de naţiune, cu o limbă simplificată, hibridă, schimonosită precum engleza (scrii una şi pronunţi alta). Toţi vor excitare directă. A umbla după fulgere, a fi direct trănit sau lovit în cap, fără urmări pentru îmbogăţire şi implinire a experienţei nu e calea. Filme pline de violenţă şi sex; fără poezie, direct ploaie fără înnorare, întunecare directă fără soare.

Eu ştiu că poţi filozofa în jurul acestei idei şi mă poţi combate, însă şi reversul e posibil.

Mi s-a reproşat că iubesc limba română şi o înalţ pentru că m-am născut în ea şi am supt ţâţa mamei sub cuvintele ei. Am să vă explic că nu aveţi dreptate. Când eu m-am născut, mama era supărată, nu vorbea pentru că era foamete şi întuneric. Se sculau cu noaptea în cap şi plecau la munca câmpului, unde mă lăsau în iarba de sub nuc, în grija câinelui. Amândoi părinţii mei erau orfani, iar mama mai avea trei fraţi mai mici de îngrijit. De toţi erau şapte orfani. Comuniştii au colectivizat şi le-au luat totul, vaca, porcul, trei găini şi-un caine. Sărăcie groaznică! Tata a fost obligat să plece din Iezer în Banat, la minele de fier şi uraniu. Când am ajuns de vremea grădiniţei şi a şcolii, nu am ştiut că am limbă. Am crezut că ne-am născut vorbind şi că trebuie să mergem la şcoală ca să învăţăm anumite lucruri trebuincioase pentru gospodărirea vieţii, să ne facem temele şi să vorbim frumos.

Abia în anul 1979 şi apoi în 1980, când a trebuit să învăţ limba italiană şi engleză, am devenit conştient de limba mea. Învăţându-le şi comparându-le, am devenit interesat să învăţ limba română după carte. Cu prima mea vizită în ţară am mers direct la şcoala generală, la profesoara mea de limba română, doamna Ştefănescu şi i-am cerut cărţile de limba română din clasele 6,7 şi 8. Aceasta a rămas cu gura căscată, întrebându-mă la ce-mi mai foloseşte acum, la 37 de ani. Le vreau pentru mine, ca să mor cu inima împăcată că nu mor fără să-mi cunosc identitatea, fără să ştiu exact cine sunt şi de ce nu-l mai pot găsi în altă ţară pe Eminescu.

În România anilor mei de primară, am trecut prin şcoală ca raţa prin apă. Nu am fost un elev silitor. Am fost interesat doar de joacă şi colindat dealurile Ciudanoviţei, Munţii Aninei şi ai Semenicului. Treceam clasa, mai tot timpul primind un cinci ca să nu rămân repetent, cu cordonul de la reşou în cancelare de la domnul director Sperlea Dorel. Umblam după aia, împreună cu celelalte fete şi băieti, plângând toată ziua cu mâinile roşii şi umflate de bătaie pe pereţii reci de ciment ai frumoase noastre şcoli, care rămâne şi azi împreună cu cinematograful, simbolul Ciudanoviţei copilăriei mele, după care voi tânji până la moarte. Am luat cărţile şi le-am adus în Australia, unde m-am apucat serios să învăţ limba română.

În cursul meu am descoperit măreţia şi înălţimea limbii române, care în drumul ei, drumul unui popor de ţărani, ciobani şi pescari cu fii de ingineri, constructori, doctori, profesori… au contribuit la extinderea vocabularului şi creşterea rezoluţiei în exprimare, simţire şi scriere. În drumul ei prin istorie a acumulat şi împrumutat din toate direcţiile uraganului de-a lungul miilor de ani, din suferinţă, iertare, fericire şi dialog cu Dumnezeu.

Nu mă credeţi? Daţi-mi atunci exemple de poeţi din ultimile două sute de ani, să zicem, care să-l egaleze pe Eminescu sau alţi poeţi şi scriitori români de azi. O să-mi spuneţi că nimeni nu-i egalează pe americani. Nu uitaţi că americanii deţin toate pieţele de desfacere din lume şi prin asta dictează piata, însă cu uşurinţă poţi demola arta şi cultura promovată de ei astăzi ca nivel de clasă literară săracă. Nu mă chinui eu să fac asta aici, pentru că e plin internetul şi librăriile de academici, de profesionişti care o fac.

Azi e la modă engleza datorită forţei economice şi financiare anglo-americane şi nu o spun ca să-I înjosesc pe vorbitori sau nativi, o fac doar ca să vă demonstrez ce limbă frumoasă avem noi românii şi să vă dau mai multă încredere, să o folosiţi în concurenţa culturii şi vieţii, a experienţei de pe pământ şi din astă lume. Doar o singură şansă aveţi şi nu cred că ar trebui să vă supuneţi îngrădirilor puse de cei care dirijează turma spre ţarcul lor. Şi să nu credeţi cumva că limba viitorului omenirii va fi engleza, rusa sau chineza. Imaginati-vă un film cu extratereştri cu cap de pasăre, ciripind semnale digitale care vor reprezenta formule matematice, fizice şi chimice. Da chiar şi fizionomia trupului şi chipului uman va fi combinată prin modificare genetică spre fizicul reptilian pasăre, şarpe, cum se vede pe efigiile ruinelor din Egipt. Sunt păsări azi care trăiesc cu uşurinţă cinci sute de ani – iată o rezolvare a longevităţii prin modificarea ADN-ului.

Ideea globalizării este o altă formă de învârtire în cercuri a istoriei, care va dispărea odată cu moartea gloabelor (iertare pentru că le spun gloabe pentru că suferinţa generată de egoistele lor suflete pe întreg pământul azi, o dovedeşte), care conduc din umbră omenirea. Uniformizarea maselor nu ajută la evoluţia conştiinţei umane şi nici a sufletului. Gândirea omenirii pe sistemul biblic în care funcţionăm azi pe tot pământul sub diferite forme de gândire religioasă nu a ajutat la evoluţia şi trezirea spiritului divin din noi. Dramaturgul Arthur Miller spunea prin 1960 într-un interviu, referindu-se la una din piesele sale de teatru că ne întoarcem în cercuri ca specie umană pentru că nu învăţăm să ne iertăm aproapele. Omul oboseşte prea repede, se plictiseşte de a mai salva şi atunci îţi spune: Lasă-l să se arunce de la etaj, dacă-i prost!  Această renunţare dovedeşte imaturitate, o treaptă mai puţin în evoluţia sufletului spre cer pe care nu o poţi trece până când nu perseverezi şi devii absolut – IERTAREA ABSOLUTĂ.

———————————-

BEN TODICĂ

22 Aprilie, 2018 Australia

Ca să-ţi răspund la întrebarea: Care-i diferenţa între acum şi “Pe vremea când umblam pe jos…” din poemul unui autor necunoscut, aş putea spune că e mult de-atunci şi, totuşi tema e atât de actuală!

În 1979, după şase luni de stat în lagăr în Italia, la Trieste şi Latina (oraşul lui Mussolini), lângă Roma, m-aş fi întors acasă şi erau mulţi ca mine care am descoperit că occidentul nu este cu adevărat libertate. Doresc să vă spun că din 2000 de refugiaţi, cel puţin jumătate sunt nişte fiinţe extraordinare pentru că au reuşit să treacă prin filiera filtrelor comuniste de frontieră. Nu este uşor să decizi între viaţă şi moarte sau distrugerea fizică pe viaţă dacă eşti prins, că din punct de vedere social eşti pe viaţă pătat, proscris. Iar cealaltă jumătate au ajuns acolo căraţi de alţii, unii criminali, alţii agenţi infiltraţi şi mulţi tolomaci care nici nu ştiu de ce şi cum au ajuns acolo. Vestul este o maşină extraordinar de bine organizată care controlează şi exploatează omul la maximum, transformându-l în vierme sau, mai nou, compar toate oraşele mari cu “Găinării”, ferme de găini care înghesuite nu fac altceva decât să producă şi să consume 24 de ore. Zic 24, pentru că oamenii dorm câte 4-5 ore pe noapte şi chiar atunci când dorm lucrează şi în vis la bandă rulantă. Consoarta mea punea capace la cutii pe linia de asamblare, iar noaptea, în pat, prin somn îşi mişca mâinile, săraca lucra continuu. În fabrică, în România se transpira cu apă, în vest cu sânge, capitalistul ştie să scoată tot din tine şi te plăteşte după lege.

Astăzi pot spune şi demonstra că în comunismul copilăriei şi tinereţilor mele de până la 26 de ani când am trecut fraudulos graniţa din curiozitate şi pentru aventură în vest, am fost mult mai liber şi am putut să am experienţa creaţiei divine. De fapt, pentru asta suntem aici, pe pământ. După ce îmi plăteam tributul de şase ore, că atât se lucra la exploatarea uraniului şi tot atât la şcoală ca elev eram apoi liber să fiu EU, să-mi creez lumea şi universul meu. Să cutreier toate văile şi munţii Banatului, să mă joc în natură cu jucării făcute din natură, pentru că eram sărac şi  nu aveam bani pentru jucării, pe care le priveam doar prin fereastra librăriei. Faptul de a nu avea poate fi criticat şi folosit ca justificare să nu-ţi placă perioada comunismul, însă poate să fie un beneficiu mult mai mare în construirea caracterului şi descoperirea stării tale creative. Or fi fost crime şi violenţe la intrarea comunismului în ţară pentru că aşa se întâmplă la orice schimbare de regim, însă ele se epuizase în 20 de ani, deci eu nu le-am prins. La căderea comunismului în ’89 s-au produs tot atâtea crime şi chiar mai multe. Eu consider plecarea a 5 milioane de români să trăiască în diaspora tot crima se numeşte. Ştiu că 1% din ei rămân ca şi mine conectaţi la ţară şi participă la evoluţia ei, însă 99% o ignora şi încet, încet se integrează în locul unde s-au aşezat, rămânând doar cu umbra dorului, ei şi urmaşii vor fi asimilaţi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Scrisoare către un frate român” →