Ben TODICĂ: Comunicări celeste In memoriam Mariana GURZA

Melbourne, AUSTRALIA
În amintirea îngerului slovei,
MARIANA GURZA
Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de
Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să
colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu
ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea
îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât
acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura
română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem
– cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de
sfârșit.
Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se
încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată
de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii,
stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când
am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi
spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru
ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii.
Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să
depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre
culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea
ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca
specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care
majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit
acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe,
scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa
ilustrul George Anca.

În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă
astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru
profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor
imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei,
naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici,
dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită

finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru
român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe,
simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume
neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am
putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt
răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un
însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare,
simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit…
Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în
disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/
rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge
în inima mea)
În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne”
(1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se:
„Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de
altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea
viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi
înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta
plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri
pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest
pentru viaţă)

Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la
războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol
planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest
lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana
a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului
comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la
reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale.
Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi
timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns
în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai
de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai
de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne
rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre
stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de
erori.” (Speranţă)
Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie:
„Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să

mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut
situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o
astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate
de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să
trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești
mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel.
În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată,
deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim
despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca
vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…”
Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii
noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu
a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat
INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi
publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului
Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru
că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă
dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest
moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa
credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri
la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă
ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA
din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume.
„Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește
Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze
ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza,
a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a
scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia
Chifu și Dumitru Mnerie.

Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei
ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental”
(1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric:
„Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi
umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu
eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o
flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de
lumină.” (Spune-mi cine sunt)

Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi
colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă
expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de
frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un
om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să
dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și
iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce
combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în
cărţi reprezentative de poezie”.

Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să
mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă
supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O
ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele
Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în
palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai
pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum
veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar,
sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri)
Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet:
„Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi
este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”.
Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția
temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele
căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul
cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În
PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o
îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost
dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor,
rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului
Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!”
Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme
parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi
însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/
În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea
Bucovina” (De unde vin acești îngeri?)
De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini
care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite

dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe,
suferință a vieții – ARTA POETEI.
Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc
imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice
de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne
în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza.
Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!

Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)

„Dumnezeu pe role”, o carte, un bulgăre de soare care invită copilul din tine la Aventură. Aventura anilor ultimei jumătăți ale secolului al XX-lea. Pe Ana Blandiana o știu încă din fragedă copilărie, o tânără poetă, studentă, hărțuită de regimul Ceaușescu care se perinda regulat pe ecranele telejurnalului alb/negru al televizorului nostru din dormitor, pe care părinții și noi, copiii îl așteptam să se termine pentru a urmări serialul western american. Ea deranja prin poemele ei inteligente preluate de radio Europa liberă și tineri cântăreți de muzică ușoară și pop.

Jerry W. McDaniel, un binecunoscut ilustrator, grafician și pictor american, cunoscut nouă prin piesele sale de publicitate pentru Pan American Airlines, Philip Morris International, New York Times, profesor șef de catedră la mai multe universități americane a creat numeroase picturi și afișe cu subiecte românești ca: Simona Halep, Dumitru Prunariu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ana Blandiana.

Îmi leg patinele cu roțile, așa cum sugestionează coperta cărții de un galben fierbinte a doamnei prof. Ileana Costea care a avut inspirația să fuzioneze acești doi mari artiști, frumoși creatori și rulez printre impresionantele ilustrații și poezii, descrieri, povestiri, amintiri și impresii despre întâlnirea lor și impactul asupra-mi. Răsfoind îmi vin în minte cuvintele regizorului de film italian, Luchian Visconti: Privind frumosul, privești sfârșitul. Ai ajuns în vârf și de aici descendența; îți privești moartea în față: „Frumosul absolut există. Pentru frumos îți dai viața, te sacrifici.” Frumosul absolut e finalul, apogeul după care te rostogolești în neant și dispari. Ileana ne spune că NU. Frumosul e infinit, ne spune, și ia cele două frumuseți, grafica și poezia, le îmbrățișează și le unește, și când se întâlnesc cele doua frumuseți una și cu una fac un NOU, adică se amorsează între cei doi electrozi flacăra adevărului și a luminii către frumosul divin și iubirea eternă.

Continue reading „Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)” →

Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici

Totul este aici

În pauza aceasta dintre gânduri,

spațiile dense se topesc.

În pauza aceasta dintre cuvinte,

dintre mine și tine, lăsăm doar respirația

adâncă, sferică, ritmică.

Îmbrățișați, ne privim în ochi,

ne deschidem inimile.

Nimic nu se mai aude.

Hăul și umbrele nesătule dispar.

Ca notele de pe portativ,

mâhnirile tăcute

se ridică din valuri, alunecă,

durerile se dizolvă de la izvoare.

Se vindecă cicatrici, răni, spaime.

În pauza aceasta dintre litere

suntem conectați în straturile ființei.

Un cântec revine-n pridvor,

ca un ecou din tăcere

plutește deasupra lumii.

În realitatea aceasta

ne-ntoarcem

în centrul din noi,

spre infinitul roditor.

Acolo, întreg universul

respiră prin mine, prin tine.

Prin toți porii, prin nări, prin pleoape,

prin mâinile noastre

respirăm adânc, rar, ritmic.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Totul este aici” →

Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc. Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

împlinirile.

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei. Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind izvoarele PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua

Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers

E foarte cald și întuneric. Cred că sunt bolnav. S-ar putea să mor? Poți muri oricând. Am intrat pe furiș în baia apartamentului cu perete de sticlă glazată prin care se văd umbrele trecătorilor. Caut un loc unde să mă ușurez. Am și găsit, chiuveta e la o înălțime convenabilă. Jetul se scurge încet, fără a face zgomot, pe lângă o gâlma mare aranjată în pântecul ei, învelită într-un prosop de bucătărie alb și moale. Ușa e întredeschisă și se vede coridorul apartamentului cu cele trei intrări ale dormitoarelor. O doamna de vârstă mijlocie, plinuță la corp dar cu fața frumoasă, care putea fi distinsă cu premiul întâi însă nu o pot puncta. Nu mă vede căci sunt în întuneric dar mă străduiesc să nu se audă nimic și acum mă uit pe unde se scurge lichidul pe care-l elimin și când mișc sacul se revelează o masă mare de aluat frământat pus la dospit.

În teatru am învățat să accept ca normal urinatul în chiuveta din camera de machiaj, veceul era prea departe iar în turnee pe la căminele culturale de prin comunele și satele României erau pe undeva prin curte iar eu trebuia să intru în scenă. Săracul Eminescu, câte a avut de îndurat de la mine. Nu puteam să trec prin mijlocul sălii și să fug repede la WeCeu, spunând: vai, lăsați-mă să fac repede pișu după care să mă întorc pe scenă în rolul de June prim.

Mă alertez când mă gândesc că voi fi descoperit și mă grăbesc să spăl cu apă curată dâra aurie a urinei care se tot scurgea și mă consolez spălând-o la temperatura cuptorului pentru ca toți covizii și alte bacterii să fie omorâți. Iese a doua tipă din camera din stânga. E de o frumusețe rară, îmbrăcată și ea complet în negru, cu o bluză dantelată și părul inele îi ascunde misterios o față gingașă. O recunosc. E prima mea iubire și „păcat” din tinerețe. Au trecut vreo 50 de ani de atunci. Eram copii. Tatonam iubirea. Sărutul și mângâiatul sânilor și a feselor voluptoase, a pulpițelor atletice terminate în labe de gâscă, cam mari însă foarte senzuale. A respirației adânci plină de frică și curiozitate. La 15 ani e ușor să fii condamnat de părinții acelor vremuri și tradițiile românești de păcătoșenie și să fii ușor amenințat cu pușcăria. La această vârstă e ușor să te gândești la sinucidere. Nu i-am spus niciodată cât o iubesc, cât am iubit-o atunci și încă și azi. Părinții sunt conștienți și amorțiți de problemele vieții și a luptei pentru supraviețuire, însă săracii sunt proști și spălați zilnic la creier ca să realizeze prin ce mister trec doi copii la vârsta pubertăți. Ei luau bătaie și plecau cu vaca la vârsta mea. Doamne, cât am iubit-o! O iubire care a fost strivită ca un muc de țigară. Îi admir și azi pe țiganii care își lăsau copiii să se căsătorească la 11 ani. Ies și o întâmpin. E subțirică, înaltă și timidă. Sigur sunt la ea acasă. Cum am ajuns aici, nu știu. Se grăbește să mă bineprimească frumos cu o strângere de mână și îmbrățișare, dar privindu-mă realizează cine sunt, (așa cred) și devine foarte conștientă de momentul despărțirii noastre și ca o tăietură de cuțit totul se dă trecutului și cu nervozitate și eleganță de gazdă îmi oferă amândoi obrajii și o sărut. Ea tremurând, dispare.

Continue reading „Ben TODICĂ: Din ABIS în DIVIN și invers” →

Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL

E a doua zi de Crăciun, 26 decembrie 2020. Soția s-a întors acasă de la cumpărături, unde fusese împreună cu fiul și era disperată că a pierdut un cercel din jad verde primit cadou din Pekin. Și mă roagă să merg cu ea pe urmele făcute cu speranța de a-l găsi. Ce gândire puerilă! Adică un întreg centru comercial cu supermarket Coles, aprozare, delicatese etc. Este imposibil ce îți dorești, îi zic. Îți dau bani să-ți cumperi alții. Nu, pentru că este un cadou special și această piatră de jad nu se găsește în altă parte. Hai să-i fac plăcerea că oricum îmi place Aventura, ne urcăm în mașină și plecăm către centrul comercial din Melbourne. Când să intrăm în parcarea acoperită îmi zic cu voce tare: Ăsta o să fie chiar un miracol de Crăciun să găsești tu acul în carul cu fân. Au trecut deja două ore și tu crezi că în mulțime nu a găsit vreun copil cercelul cu lănțișor de argint și un disc verde de jad strălucitor legat de el? Sau călcat și lovit cu piciorul sub vreo tejghea de careva, ori măturat deja. Dar nu contează, îmi zic. Eu îmi iubesc soția și voi fi alături de ea în această misiune. Ajungem și parchez în locul unde ei parcaseră înainte. Coborâm. Ea o ia înainte cu căutatul, iar eu în urma ei la vreo trei metri mătur cu privirea zona urmând-o. Intrăm printre tarabele cu legume și fructe și de fiecare dată întreb lucrătorii care aprovizionau tejghelele dacă au găsit cumva un cercel. Eu, om bătrân cu barbă, iar ei tinerei cu cercel în ureche mă priveau speriați. Nu! Primesc răspunsul și continui în urma soției. Ajungem la casă și lăsăm numărul de telefon pentru a ne suna dacă se găsește și așa procedăm prin fiecare magazin și chioșcuri. După o oră ne întoarcem în parcare dezamăgiți și deodată Ming tresare. Își amintește că mașina era parcată pe celălalt culoar de mașini, vizavi și că ea se duce să verifice. Eu rămân în mașină pentru că pornisem deja motorul și încep să mă rog la Dumnezeu că tot e Crăciunul să facă o minune și s-o ajute pe soție să-și găsească cercelul: Iisuse Hristoase, fă un miracol de ziua ta, te rog! Soția se întoarce dezamăgită. Eu o îmbărbătez că maine se va găsi cercelul și vom primi telefon acasă să venim să-l ridicăm, iar dacă nu, o să cumpăram o altă pereche de cercei din China, cu proxima ocazie.

Pornim tăcuți spre casă. Trecem prin intersecții tăcuți și tot în tăcere ne împăturim și măștile de pe față. O înțeleg. E tristă. Femeile se atașează de cercei cum ne atașăm și noi de șurubelnițe, mă gândesc. Dar e tare frumoasă! Acum 47 de ani eram pe frontiera României cu Iugoslavia, când într-o noapte întunecoasă eram de pază se apropie cu pași repezi un infractor. Îl somez verbal. Nu se oprește și atunci îl atenționez cu o rafală scurtă trasă în aer. Galopul pașilor dispare în întuneric. Trag rachete, se luminează terenul, se alarmează pichetul și îmi vine în ajutor. Nu găsim infractorul. Se verifică fâșia spre dimineață, însă nimic. Sunt stresat și e timpul să ies din serviciu, însă nu sunt primit în Pichet fără tuburile cartușelor trase. Sunt trimis înapoi în câmpul de luptă unde iarba era de cosit iar zorii dimineții mijeau. De la cinci dimineața și până la ora 10 când cu ajutorul lui Dumnezeu le-am găsit. Altcum eram acuzat că am ascuns cartușele pentru a-mi executa superiorii și eram considerat terorist și trimis în tribunalul militar. Și pentru ce? Că am încercat să-mi fac datoria și să-l prind pe infractorul care dorea să fugă din țară, dovedit mai târziu măgarul din stâna din apropiere care se rătăcise azi noapte de Crăciun și poate că și el îl căuta pe Iisus. Acum înțeleg de ce era important să găsim cercelul. Era loialitatea și respectul pentru cadou. Ne dezinfectăm palmele cu lichidul care a devenit acum o permanență în compartimentul mănușilor din bordul mașinii. Bine că am fost la plimbare și nu mai trebuie să plecăm la obișnuita rutină prin parc și că voi putea reveni în fața calculatorului să-mi reiau scrisul. Continue reading „Ben TODICĂ: Acul în carul cu fân sau MIRACOL” →

Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !

Dragi prieteni, dragi români,

Mă bucur să primesc vești bune din țară cu privire la finalizarea și publicarea unor cărți, despre adaptarea dascălilor/profesorilor la munca în mediul online și la succesul și bucuria copiilor chiar și în aceste vremuri tulburi. Învățământul și educația de calitate, scrierea și editarea unor cărți sunt „dulciurile” atât de necesare unei creșteri armonioase și totodată reprezintă mijloace de modelare a tinerilor pentru o creștere viguroasă.

Spun aceste lucruri deoarece chiar și acum îmi pare rău că uneori nu prea înțeleg ceea ce scriu lingviștii și literații și asta din cauză că nu am cunoștințele de bază ale acestor domenii. Am fost mereu corigent limba și literatura română, la orele doamnei Ștefănescu, iar pentru acest lucru era chemată mama la școală. Venea cu cureaua tatei sul în buzunar și o desfășura precum cowboyul biciul în fața clasei și mă ardea ca pe un noaten/mânz nărăvaș. Așa mă croia cu cordonul de la reșou și directorul școlii, d-l Sperlea Dorel. Dumnezeu să-l ierte că a fost un om tare de treabă, însă mă ardea la palmă de umblam cu ele pe pereții reci ai școlii ca să îi răcoresc; și nu eram singur, ci cu alți 4 sau 5 băieți și fete. Plângeam și râdeam în hohote unul de altul, de schimonoselile fetelor suferinde. Era totuși domn că nu ne bătea în public cum o făcea mama de față cu întreaga clasă de se ascundea și profesoara de frică. Mama era un gigant și avea o voce de se auzea de la câțiva kilometri când țipa la rând la carne, la prăvălia lui Ceda, că așa îl chema pe măcelarul de origine sârbă. Așteptau săracii de la trei dimineața, iar când sosea carnea pe la zece, se termina cu ordinea și se îmbulzeau la grămadă ca oile speriate de lup. Îl ștrangulau pe bietul măcelar cu tejgheaua în perete și de aia urla mama la ei. I-auzi moldoveanca! Strigau minerii de pe dealuri. La 40 de ani, venit din Australia în vizită acasă, m-am dus la doamna profesoară Ștefănescu la școală și i-am cerut o carte de limba română și doamna a râs de mine. La ce-ți mai ajută acum? Voiam să știu ce nu știu, ca să știu. I s-a făcut milă și mi-a adus din podul școlii cărțile din ciclul doi. E vastă limba și gramatica română și e o binecuvântare de la Dumnezeu și de la părinți să ți-o însușești la timpul potrivit.

Vine Crăciunul și sunt foarte trist și dezamăgit, deznădăjuit de starea lucrurilor și a omenirii. Mă doare sufletul că familia mea și toți cei dragi care mi-au adus fericire se află în această situație de parcă eu sunt vinovat că au ajuns aici și pentru că am avut curajul și îndrăzneala să cred și să visez la stele, că bunul și frumosul vor învinge, deasemeni omenia și dragostea… și ca un laș mă resemnez cu faptul că sunt bătrân și voi muri, că nu mai e treaba mea, că noi ramoliții nu mai înțelegem vremurile și să lăsăm totul pe seama copiilor să le rezolve. E timpul lor!

Sunt întrebat: ce-am mai făcut? Am descoperit cât de singur sunt, că totul e un univers care va muri o dată cu mine. Și iar visez. Eram în întuneric, în universul fără stele. Întunericul strălucea în jurul unui mare nevăzut. „Revelează-Te, Doamne!”, L-am rugat. „Tu nu ești pregătit pentru intensitatea iubirii mele fiule”, mi-a răspuns. „Am nevoie de iubire, Tată. Ce poate fi mai înălțător decât binecuvântarea SUFLULUI Tău, Părinte ceresc. Fă-mă să înțeleg, Tată!” „Cadoul iubirii e creația, e momentul culminant, apogeul actului împreunării cu ființa iubită… Când se produce, te crezi în ceruri. Imaginează-ți acest zenit multiplicat o dată, de două ori, însutit, înmiit, infinit. La această intensitate a bucuriei exprimate prin toți porii ființei tale, te evaporezi, devii mumie, o umbră, apoi dispari. Te descompui, devii iubire. Ești 80% apă, Mai vrei să mă vezi?” Am rămas pe gânduri. „Și totuși acesta e scopul călătoriei tale Ben. Mulți din fii/fiicele mele ajung la mine construind platoșe și dăruind iubire. Nu ați avut încredere-n Epistole și ați rămas de atunci terorizați de frica morții.”

Continue reading „Ben TODICĂ: Iubiți-vă ! Nu vă trădați sufletul !” →

Ben TODICĂ: Fratelui meu

Nu contează câtă școală ai făcut dacă nu ai conștiință să-l înțelegi și să-l poți aprecia pe aproapele tău degeaba mai vine Crăciunul. Și acum, de când cu virusul, toate necazurile prin care trecem sunt provocate de așa-zișii „deștepți” ai lumii care se urăsc între ei fără motive coerente și sănătoase. Toți marii eroi ai lumii imperiale se cred atotștiutori, însă lipsiți de suflet, de conștiință și doar istoricii noilor imperii îi poartă mai departe ca să le justifice lor existența. Degeaba ești cotropitor și violent dacă nu ești capabil să vezi Dumnezeul din om, în special dacă nu ești capabil să te pui în papucii inamicului tău.

În ziua de azi toate gunoaiele sunt ridicate la rang de „eroi”. Dumnezeu nu este un moșneag care dă porunci, pedepsește și iartă. Astea sunt șmecherii lumești. Nu-i dai sugarului friptură și adultului să sugă dacă vrei să cucerești lumea. Mă doare când îi văd pe cei care se bat cu pumnul în piept că au venit în occident ca să elibereze România, să distrugă comunismul și asta fac neîncetat și continuă s-o facă. Însă nu-i înțeleg. Ei luptă să distrugă un regim care i-a școlit gratuit, îngrijit și trimis la specializare în străinătate pe chinul și transpirația muncitorului și țaranului români și acolo au rămas cerând azil politic fără a se gândi că poate fără acest regim ar fi umblat desculți prin Ciulinii Bărăganului. E dreptul fiecăruia să-și cauți viitorul dar nu cu prețul ponegririi părinților tăi. Te crezi semizeu? Și acum dacă ai câștigat și ai schimbat regimul ce i-ai oferit acelui biet român care te-a ținut pe truda lui prin școli și universități? Care ți-a dat totul, chiar și un serviciu pe măsură de ai plecat să te dai mare și să-ți hrănești orgoliul incomensurabil. Ce i-ai dat azi și ce continui să-i dai? Cum îl ajuți? De ce o duce mai greu și umblă pribeag fără direcție? Nu ar fi corect să lupți în continuare împotriva celor care îl fură și persecută? Taci? Nu mai ai slogane? Eu te iert căci lăcomia te-a orbit. Ești poate sărac în suflet și lipsit de cunoaștere creștină. În viață ai cunoscut doar orgoliul. Sigur îmi ești frate după chip și am să te ajut. Nu îl pot trăda pe Tatăl. Aștept ca și tu s-o recunoști și să te întorci acasă.

Educația e primordială dacă vrem să atingem zenitul divin. Dar trebuie făcută și în suflet. Omul de azi, needucat nu e capabil de friptura adultă, de aceea e hrănit cu parabole de politicieni. Adică, suntem alăptați politic. Înțelepții lumii nu au ce căuta în educația noastră ca nu cumva să ne maturizăm. De asta a fost omorât Iisus pentru că încerca să ne conecteze cu Tatăl Ceresc, încerca să ne maturizeze. Voia să ne conecteze cu lumina copacului aprins a lui Moise de pe munte. Să ne ajute să scăpăm de răul care ne întuneca mintea. Să ne scape de robie, de satana din noi.

Continue reading „Ben TODICĂ: Fratelui meu” →

Ben TODICĂ: Artur Silvestri, veșnică aducere aminte

Artur Silvestri a venit ca un fulger și a stârnit teama în dușmanii României, iar în români mândrie și drag pentru cultura română, pentru patrimoniul național, comori care ne legitimează ca națiune și ca proprietari ai acestor locuri. Direcția lui a pus pe gânduri vestul care deja înspăimântat de ideia parteneriatului cu România, o țară care s-a dovedit atât de ușor adaptabilă, trecând cu ușurință de la o țară cu profil țărănesc-agricol la una de industrie avansată, aliniată cu primele țări din lume și la un pas de arma nucleară, care i-ar fi asigurat loc la masa puterilor lumii, toate la un loc dovedind forța și capacitatea acestui neam. Toți ar fi vrut-o subjugată, demontată și împărțită, jefuită și înrobită. Artur Silvestri a înțeles pericolul care se prăvălea asupra țării și viguros a investit în promovarea literaturii române și a talentului neglijat de golul creat de după revoluție. Artur Silvestri precum Moise a avut revelația scoaterii neamului de sub vălul negru a lui Ramses care amenința identitatea românului. A hotărât să ridice și să promoveze talentul și valorile literare din toate colțurile lumii, să împletească și să împlânte adânc rădăcinile, să apere și să conserve istoria și monumentele neamului, lucru care i-a deranjat pe cei împotrivă. Însă, Artur s-a îmbolnăvit brusc și tot atât de fulgerător precum a venit în viața noastră ne-a părăsit într-unul din spitalele Vienei. Se împlinesc anul acesta doisprezece ani de când a plecat în eternitate.

Artur Silvestri, 19 Martie 1953 – 30 Noiembrie 2008

Îi datorez momente de neuitat acestui brav român.

Odihnească-se în pace!

—————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

30 Noiembrie 2020

Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?

Răspunsul este în fiecare dintre noi. Eu l-am primit pe Dumnezeu de la părinții mei, din locul unde se aflau. Omul ca ființă l-a căutat încă din peșteră și l-a aflat în foc, în tunet, în vânt și îngheț și i s-a închinat, l-a înjurat, s-a lepădat de el verbal, însă întotdeauna Dumnezeu a fost în același loc.

Eu m-am jucat de când am deschis ochii în astă lume cu El și continui și astăzi. Azi, cu părul alb, înțeleg că Dumnezeu e peste tot: în animale, plante, în molecule și atomi, în marele și micul infinit și toate aceste entități sunt într-un dialog continuu cu El, altcum ar înceta să mai existe. Să mai existăm. Comunicăm permanent, chiar dacă specific sau nespecific, directionțit SPRE O RELIGIE ANUME.

În momentul în care mă rog Lui, mă reechilibrez, îmi etalonez instrumentele de orientare, înțelegere și a mă face înțeles de cei din jur pentru o funcționare eficientă ca om, parte a acestei societăți, pentru a o înțelege și pentru a putea supraviețui. Dacă nu sunt capabil să-mi explic mediul în care trăiesc și să comunic cu el mă simt în pericol. Am învățat despre conștient și despre subconștient, dar știm și faptul că încă nu deținem întrutotul secretul de a comunica cu El. Subconștientul este tradus și descifrat sau interpretat de specialiști ca folosind simboluri în a comunica.

Să nu uităm că limbajul de zi cu zi folosit în comunicarea din societate nu e născut odată cu noi ci e o invenție a omului, o construcție dovedită primitivă, dovedită înceată și ineficientă în explicarea a multor fenomene, emoții și stări ale omului. Încă, și azi se încearcă a se clarifica limbajul de comunicare a subconștientului cu raționalul, cu conștiința.

Continue reading „Ben TODICĂ: Unde este Dumnezeu?” →