Prezenţa mea

Prezenţa mea în vechile privelişti
când din concret mă întrupez în sacru
sfidând ale destinului oprelişti
ca să nu cred că iar e simulacru.

Imaginând prefacerile dense
ce au ca scop aprinderea de ruguri
încep să uit c-am îndurat ofense
şi c-am purtat umilitoare juguri.

Am fost învins, dar numai pe de lături.
În sinea mea am repurtat victorii
fiindcă-am topit cu dragostea omături
şi locul nopţii lungi l-au luat zorii.

M-a-mbrăţişat o aură superbă
şi parcă m-am născut a doua oară,
căci inima arată ca o jerbă,
iar sufletul e-o pasăre solară.

Armonie

Fiecare celulă a corpului meu
e un sunet.

Din cap până-n picioare
sunt muzică.

Toate organele mele
sunt instrumente muzicale,
iar sufletul este vocea
care vibrează-n cuvinte.

Sunt orchestra
condusă de sentimentele
care o dirijează cu patimă.

Continue reading „Anatol COVALI: Armonii lirice (poeme)” →

Şi s-a făcut lumină

Şi s-a făcut lumină. Ce dulce şi ce lină
mi-a cotropit deşertul şi noaptea-a destrămat!
Pe golgota mea plină de flori, ca o grădină,
din zori sufletu-mi strigă: Iubirea a-nviat.
Şi-aştept cu masa pusã, de rodul vieţii plinã,
sã ne-mbãtãm cu vinul ce-n noi s-a-nnobilat,
spãrgând de umbra morţii pahare de luminã.

Sã nu vii cu buchete de palide regrete.
O floare sãrutatã de dor va fi de-ajuns.
S-o porţi ca pe-o podoabã de preţ prinsã în plete
ca sã-nţeleg mesajul din ultimul rãspuns.
Va fi destulã vreme apoi ca pe-ndelete
sã desluşim ce umbre-n departe ne-au ascuns
în peşterã de foame şi în pustiu de sete.

Sã nu te mire focul ce în dorinţi va arde.
El a mocnit tot timpul şi-acum a izbucnit
în ardere deplinã şi-n zgomot de petarde.
Vei şti astfel cã-ntruna în tainã te-am iubit,
c-aceste sentimente ce par acuma hoarde
au aşteptat momentul acesta fericit
de-a se muta-n palatu-ţi din ale lor mansarde.

În regãsirea care va fi ca o minune
vom sta lângã-al iubirii împãrãtesc altar
ca îngerii speranţei cu fast sã ne cunune
şi sã ne miruiascã cu linişte şi har.
Şi-n noaptea nunţii noastre pe trupul tãu voi pune
al patimilor mele încã fierbinte jar
şi-ţi voi şopti iubirea ca pe o rugãciune.

––––––––––––

Anatol COVALI

București

27 mai, 2018

Fluviu

Nu-ngenunchez
fiindcã în miez
ard şi vibrez
când stele cern
şi le machez
cu-aur etern.
Încã visez,
încã discern,
încã cutez
ca-n ce-i modern,
când nou creez,
clasic s-aştern.

Din spaţii vin
cu un destin
de aştri plin,
spre-a-i da în dar
arzând deplin,
incendiar.
Mai e puţin
şi-o sã dispar,
de-aceea ţin
sã sap, sã ar
ca sã obţin
ce-i scump şi rar.

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →

Taci

Nici o-ntrebare.
Taci. Din tăcere
vom lua putere
şi-mbărbătare.
Fă din plecare
o mângâiere
şi-apropiere
din depărtare.

Taci şi priveşte!
Din amintire
vechea iubire
cântând soseşte.
Vezi cum zâmbeşte,
ce fericire
are-n privire
când ne priveşte?

Aprinde-n tine
ruguri albastre
şi ia din glastre
flori şi-n retine
fă-le tulpine.
Aruncă-n astre
visele noastre
cât sunt senine.

Vom reîncepe
vechea poveste
urcând spre creste
pe mândre iepe.
Şi vei pricepe
că-n mine este
ceva să-ateste
că nu-ţi dau stepe.

N-ai să găseşti

N-ai să găseşti nicicând, niciunde
iubire cum este a mea,
cu sentimente-aşa profunde,
având răcori şi-arşiţi în ea.

Continue reading „Anatol COVALI: Cântând iubirii (poeme)” →

Că nu-i nimic mai sfânt

Puţin câte puţin
mă duc, mă şterg, dispar,
sperând c-am să revin
după o vreme iar.

Doar gândul că mi-e scris
cândva să mă întorc
mă face ca decis
viaţa senin s-o torc.

De-aş şti că mi-e sortit
să nu mă mai înrorc,
aş fi nefericit
şi lacrimi am să torc.

Căci prea îmi este drag
pământul cu al său
mirabil vălmăşag
de bine şi de rău.

Oricât mi-a fost de greu
aş vrea să mai repet
cu patimă, mereu,
al vieţii viu concret.

Că nu-i nimic mai sfânt
din tot ce-a fost creat,
decât acest pământ
mult binecuvântat.

Eram şi sunt

Eram şi sunt. Eram în începuturi
încrezător, senin şi plin de-avânt.
Sunt azi, bătut de ale vieţii cnuturi,
o frunză ce-o să intre în pământ.

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →

Prefaţă!…

Se-amăgesc semenii-ntruna
că-i un veac grăbit şi care
e-n continuă mişcare,
că nu-i vreme s-admiri luna
şi că viaţa, ca furtuna
şi-n continuă schimbare,
n-are timp de exaltare,
că modern e să rupi struna.

A visa când internetul
îţi dă totul ca pe tavă
pare o greşeală gravă
şi-o mai face doar poetul
ce rămâne desuetul
îmbarcat pe-o veche navă
arătând ca o epavă,
ce-o va scufunda concretul.

Cărţile sunt învechite,
mulţi se leapădă de ele.
Azi se cer telenovele,
seriale nesfârşite.
La romanţe se sughite,
se exultă la manele.
Vedete în ghilimele
prezintă şouri smucite.

Tot ce-i mai urât în viaţă,
ca frumos ni se prezintă.
Tineretul n-are ţintă
privind spre trecut cu greaţă.
Unii pe-alţii se învaţă
cum să fure şi să mintă.
Şmecherii ne reprezintă
şi e, vai, doar o prefaţă !!!…

Sunt frumos

Sunt frumos cum nimeni altul
nu e şi n-a fost vreodată.
Port în mine lumea toată
şi-ndrăzneţ îmi este saltul
când alint tandru înaltul.
Nu mă tem de frig, de zloată,
iubesc iarba-nmiresmată
şi dispreţuiesc asfaltul.

Sunt frumos fiindcă-îmi visează
orice fibră din fiinţă
o eternă biruinţă
şi că viaţa-mi nu cedează,
că-i puternică şi trează
uimitoarea mea voinţă,
că ard ruguri în credinţă,
că-n speranţă îmi fac oază.

Sunt frumos fiindcă străbunii
ce veghează a mea viaţă
gândurile mi le-nvaţă
cum să rupă orice funii
în care mă leagă unii,
că mângâie şi-mi dezgheaţă
lacrimile de pe faţă
când văd jalea naţiunii.

Continue reading „Anatol COVALI: Poesis” →

Ce splendid ard !

Ce splendid ard ! Parcă sunt mii de ruguri
care trosnesc, iubire risipind
din clipa când ale speranţei pluguri
din sufletul meu brazde mari desprind.

De la o vreme sunt numai lumină,
sub nicio umbră nu mă răcoresc.
Cu inima de bucurie plină
simt că încet, încet întineresc.

Pe ramurile mele cresc noi muguri
ce râd, de fericire strălucind,
când simt o nouă sevă-n rădăcină.

Şi totu-mi pare simpu şi firesc
încât îmi vine-a crede c-o să ţină
de-acum încolo cât am să trăiesc.

Doar în amintire

În sufletul meu plouă, în inimă-i deşert,
iar gândurile sunt pădure deasă.
Numai în amintire mă simt mereu acasă.
Acolo nu-i nicicând nimic incert.

Continue reading „Anatol COVALI: Lirice” →