Prefaţă!…
Se-amăgesc semenii-ntruna
că-i un veac grăbit şi care
e-n continuă mişcare,
că nu-i vreme s-admiri luna
şi că viaţa, ca furtuna
şi-n continuă schimbare,
n-are timp de exaltare,
că modern e să rupi struna.
A visa când internetul
îţi dă totul ca pe tavă
pare o greşeală gravă
şi-o mai face doar poetul
ce rămâne desuetul
îmbarcat pe-o veche navă
arătând ca o epavă,
ce-o va scufunda concretul.
Cărţile sunt învechite,
mulţi se leapădă de ele.
Azi se cer telenovele,
seriale nesfârşite.
La romanţe se sughite,
se exultă la manele.
Vedete în ghilimele
prezintă şouri smucite.
Tot ce-i mai urât în viaţă,
ca frumos ni se prezintă.
Tineretul n-are ţintă
privind spre trecut cu greaţă.
Unii pe-alţii se învaţă
cum să fure şi să mintă.
Şmecherii ne reprezintă
şi e, vai, doar o prefaţă !!!…
Sunt frumos
Sunt frumos cum nimeni altul
nu e şi n-a fost vreodată.
Port în mine lumea toată
şi-ndrăzneţ îmi este saltul
când alint tandru înaltul.
Nu mă tem de frig, de zloată,
iubesc iarba-nmiresmată
şi dispreţuiesc asfaltul.
Sunt frumos fiindcă-îmi visează
orice fibră din fiinţă
o eternă biruinţă
şi că viaţa-mi nu cedează,
că-i puternică şi trează
uimitoarea mea voinţă,
că ard ruguri în credinţă,
că-n speranţă îmi fac oază.
Sunt frumos fiindcă străbunii
ce veghează a mea viaţă
gândurile mi le-nvaţă
cum să rupă orice funii
în care mă leagă unii,
că mângâie şi-mi dezgheaţă
lacrimile de pe faţă
când văd jalea naţiunii.
Sunt frumos că am petale
în culori vii şi superbe
că am fulgere în verbe
şi că nu suport zăbale,
că-n cuvintele banale
fac să izbucnească jerbe
şi că sufletul meu fierbe
şi topeşte orice zale.
Când te privesc
Când te privesc, nu-mi pasă că în mine
sunt viscole, e ger şi cresc zăpezi.
Surâsul tău îmi face-atât de bine,
căci văd în el păduri, câmpii, livezi.
Când te privesc, o tandră primăvară
mă-mbrăţişează dându-mi noi puteri
şi nu mai este noapte şi nici seară,
ci numai zori cu rouă şi-adieri.
Când te privesc mi-apari ca altădată,
când tinereţea-îţi clocotea în trup,
iar inima-ţi de mine mângâiată
avea într-însa un frământ de stup.
Când te privesc, o linişte deplină
îmi şterge orice urmă de regret
şi simt cum o fantastică lumină
înseninează orice-i violet.
N-am să renunț !
Nu vreau să pier.
De ce să mă destram
cât nu mă simt apter
şi visuri am?
Mai port comori
ce-n inimă le car
şi-n suflet zburdă zori
ce magici par.
Merg prin destin
cum n-am mai mers, destins,
sub cerul meu senin
ce n-a mai nins.
Vreau să colind
voios prin împliniri
şi-n piepturi să aprind
din nou iubiri.
Simt c-aş putea
să fiu un rug imens,
că viaţa mea de-abia
capătă sens.
Încă ne-nfrânt
destinul mi-l anunţ:
la ce mi-a dat Cel Sfânt
n-am să renunţ!
Roind lumină
Nu-mi mai e teamă
de destin,
mă-ndrept senin
spre a lui vamă.
Orice durere
o suport
fără efort
ca pe-o părere.
Tot ce se curmă
în zadar,
ca un coşmar
rămâne-n urmă.
Viaţa întreagă
s-a schimbat
de când deodat’
îmi este dragă.
Nu mă mai sperii
de eşec,
sau c-am să plec
dintre mizerii.
O pace lină
simt în trup
ce pare-un stup
roind lumină.
Încerc
Încerc să mă schimb,
alt drum să parcurg,
să-i pun far şi nimb
acestui amurg.
Încerc să dau rost
la tot ce-n destin
nicicând nu a fost
frumos şi prea plin.
Încerc să conving
destinul că am
puterea să-nving,
din ciot să fac ram.
Încerc să nu ard
tot fără folos,
să-mi şterg falsul fard
pus chiar peste os.
Încerc să zidesc
în ultimul ceas
palate-n firesc
şi-n dar să le las.
Încerc ca pe dor
să nu mai pun preţ
şi ultimul zbor
să-mi fie măreţ.
Mai am…
Mai am un singur dor
în tot ce mi se dete,
să pot să fiu izvor
răcoritor de sete.
Mai am un singur vis
ce împlinit se cere,
să văd c-a fost ucis
balaurul durere.
Mai am un singur gând
ce-mi freamătă în minte,
să îmi înalţ cântând
un templu în cuvinte.
Mai am un singur ţel
în timp ce-mi port declinul,
să pun în toate zel
şi să-mi înving destinul.
Mai am un singur rost
lipsit de aroganţă,
să uit tot ce a fost
şi să devin speranţă.
Mai am un singur crez
ce mă menţine màtur,
de-al visurilor miez
nicicând să nu mă satur.
Câte-mpliniri!
Câte-mpliniri! De-o vreme viaţa-i plină
de rodul lor bogat şi minunat
din care tai felii mari de lumină
ca să le sorb răcoarea încântat.
Sunt mulţumit de câte-am strâns în mine
şi-abia aştept să le ofer în dar,
ca vraja lor o clipă să aline
orice durere, orişice amar.
Din suflet am şters ultima rugină
de când fiinţa mea a încetat
să mai ofteze şi să mai suspine.
Trăiesc în fericire şi în clar
şi nu mai las tristeţea să-mi domine
zilele-n care altu-ncerc să par.
––––––––––
Anatol COVALI
București
8 mai, 2018