Întreaga lume stă sub semnul unei molimi care este prezentată ca distrugătoare. Până în momentul de față sunt câteva sute de mii de oameni care s-au îmbolnăvit și câteva zeci de mii de oameni care au murit, cei mai mulți având condiții medicale grave pre-existente, zice-se, ca urmare a acestui virus, asta la o populație globala de peste șapte miliarde de oameni. Desigur orice pierdere de viață omenească este dureroasă și ar trebui evitată. În același timp, rămâne un fapt esențial și singura certitudine absolută, că oamenii sunt muritori. Acestea fiind spuse ar trebui să vedem despre ce este vorba.

Încă de la începutul veacului trecut(XX) și mai exact din 1917, lumea a fost confruntată cu virusul gripei. La acea vreme acest virus a fost numit ‘influența spaniolă” și câteva milioane de oameni i-au căzut victima. Iar după aceea, epidemii de gripă au lovit lumea periodic, dar fără aceiași violență. Între timp virusul gripei a fost studiat, au fost instituite reguli de igienă mai stricte și au fost aflate și diferite medicații care, fără să distrugă virusul, atenuau simptomele bolii. În același timp virusologii, specialiștii, au aflat că de fapt suntem confruntați cu o sumedenie de viruși care au capacitatea de a se preschimba, de a se “muta”, cu enormă repeziciune. Din acest motiv este aproape cu neputință de aflat un vaccin. Când un vaccin pentru o formă de virus a fost aflat, o altă varianta a virusului erupe. În esență o asemenea nouă varianta de virus este cea cu care este confruntată azi omenirea, ’coronavirus”. Fără îndoială că,destul de repede, oamenii de știință vor află un vaccin împotriva lui și o medicație care să facă boala curabilă. Până atunci însă va trebui ca toți oamenii să respecte regulile de igienă și de prevenție clasice: spălatul mâinilor, evitarea aglomerațiilor, etc. Ar trebui însă mereu să păstrăm dreapta măsură, să nu cădem în panică și exagerare. Numărul celor bolnavi este mic, foarte mic. Acest lucru poate fi văzut lesne. Fiecare dintre noi să își răspundă la o întrebare simplă, ”câți oameni bolnavi cunoaște personal”. Deci câți cunoaște personal, nu din zvon sau știre TV. În același timp există încă o împrejurare care produce exagerare.

Virusologii au ajuns cei care dau directive și care au pe mână mijloace financiare mari. Este greu de crezut ca ei se vor lăsa de aceste foloase de buna voie. Așa cum nu se lasă de foloase cei care cauta “criminalii din cel de al doilea război mondial”. Ei continua vânătoarea chiar și în condițiile în care prezumtivii “criminali” ar urma să aibă peste o sută de ani. Iar până îi află folosesc banii pentru ei.

În același timp însă să privim care este reacția factorilor politici, a cercurilor de putere.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Poate” →

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prostești despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Este o taină de ce Dumnezeu a alcătuit lumea, este o taină de ce a așezat oamenii pe acest pământ, este o taină însuși adâncul inimilor noastre. Răspunsuri la aceste taine au fost dezvăluite de Dumnezeu în timp, pentru a ne călăuzi spre El și spre Patria noastră, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” iar, la plinirea vremilor, Fiul lui Dumnezeu ne-a vizitat în Trup, a așezat Biserica lui Drept Măritoare și ne-a arătat cale sigură pe care, dacă vom merge, ne vom putea câștigă mântuirea.

În această înțelegere trebuie mereu să fim conștienți că ne aflăm într-o lume pentru care nu am fost creați, o lume coruptă prin neascultarea poruncilor Dumnezeieșți, ne aflăm într-un exil și exilul este amar.

În urma neascultării protopărinților noștri și a alungării din Răi, în lume a pătruns suferința și moartea. Pentru aceea în lume a venit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, din Tatăl născut mai înainte de toți vecii, care a învins păcatul, a învins pe necuratul, a suferit, s-a răstignit, a murit, a treia zi ‘după Scripturi, și a înviat.

Necuratul este cel care cauzează păcatul și păcatul este cel care generează suferință și moarte. Toate greutățile vieții omeneșți, incluzând moartea trupească, sunt rezultatul păcatului, a neascultării de Dumnezeu. Pentru a mântui lumea, pentru a o ridica din starea căzută, pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru această s-a răstignit Iisus.

Dar în afară de aceasta Dumnezeu a făcut că să existe posibilitate de mântuire din toate cursele celui rău, a făcut că însăși suferința să devină mântuitoare. Suferința poate fi cale de mântuire prin maniera în care este purtată și mai ales prin modul în care poate genera unitate, atunci când ne purtăm suferințele unii altora, ”ca toți să fie una, cum Tu Părinte în Mine, și Eu în Tine”(Ioan 17;21).

În suferință este ascuns un tainic semn de mângâiere: ”Binecuvântat este Dumnezeu nostru și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. /Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați’ (Pavel II Corintieni 1;3-4)

În suferință,primul lucru care trebuie făcut, este să ne rugăm. Iar apoi trebuie să ne cercetăm starea noastră interioară, de este cu putință să aflăm păcatele care le avem și care cer suferință și să spunem cu încredințare că, deși nu pricepem toate care ni se întâmplă, suntem încredințați că Dumnezeu toate” spre bine le tocmește”. Suferința mai există și pentru a ne smeri, pentru a ne arată că fără Dumnezeu suntem nimic și cu Dumnezeu toate sunt cu putință.

Slujitorii lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduite de Drept-Judecătorul și Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului. Sfinții recunoșteau că merită necazuri, căutau și întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedică să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele și împrejurările necazului. Cel mai ilustrativ este cazul Sfântulului Pavel. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privința alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.

“Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.

. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;

. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.(Sf.Pavel II Corintieni 12;7-9)

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea.

Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura, păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a două generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Totuşi, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre suferință” →

Lumina demonică se întoarce în întuneric pierzător. Întocmai se poate spune și despre “lumina” firii omenești căzute. Cel care lucrează după “lumina” firii omenești este plin de părere de sine, de cugetare semeață și el e plin de ură și dorință de răzbunare față de cei care ar cuteza să nu dea ascultare celor de el zise. În fapt părerea de sine este o stare demonică. Omul, mânat de cugetare trupească și lumească, nu poate judeca drept, nici despre stare lui lăuntrică și nici despre cea a aproapelui. El judecă după sine însuși, fiind căzut în “autopistie”, credință de sine, sau, mai rău, autolatrie, închinare de sine. El judecă, fiind înșelat, după iluzii şi păreri și iarăși trebuie repetat, că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul este iluzia mincinoasă.

În fapt dacă nu crezi în Adevăr, și Iisus este “calea, adevărul și viață”, nu poți grăi, ești mut. Fără învățătura Credinței, încă mai exact a Credinţei Ortodoxe, omul este în fapt fără grai. Poate emite sunete, foneme, dar ele sunt aer, vid netrebuincios. Fără credință omul nu are lumină și punct de referință și cade în confuzii și înşelări tot mai mari:..au schimbat slava lui Dumnezeu cel nestricăcios cu asemănarea omului cel stricăcios” (Sf.Pavel,Români,1,23).

Doar prin Credință, în Dumnezeu cel în Treime mărit și în învățătura Bisericii Lui Ortodoxe, putem vorbi: ”Crezut-am, pentru aceea am și grăit-și noi credem, pentru aceea și grăim” (Sf.Pavel,2 Corintieni,4,13).

Reintrarea în normalitate a României, în Decembrie 1989, a însemnat, între multe altele şi posibilitatea de a scrie şi publică liber.

Această libertate, în ultima vreme, începe să fie tot mai relativă. Oricum numărul publicăţiilor a crescut exponenţial. Nu doar al publicaţiilor “clasice”, pe hârtie, dar şi a celor alternative, în spaţiul electronic: bloguri, publicaţii, site-uri,etc.

Multe publicaţii sunt de excelentă calitate, altele mai puţin iar unele poate era mai bine să nu existe.

Dar dominant, în momentul de faţă, ceea ce poate fi numit “media” oficială, a devenit monopolul unor cercuri de interes fără legătură cu Neamul Românesc, cu Credința, Tradiția, identitatea lui. Un loc special și un rol special acordă această media oficială atacurilor împotriva Ortodoxiei și Tradițiilor și așezărilor din veac. Să ne amintim de modul vicios în care a fost atacat referendumul pentru definirea familiei și de modul în care agresiv sunt promovate, secularismul, sodomia, și toate aberațiile de comportament.

Această media “oficială” și care repet este subordonată și controlată de cercurile globalist-sodomite, preia toate sugestiile și falsurile promovate de către centrele “puterii”, USA și EU. În aceste condiții toată această informaţie este minciună, interpretare “pro domo” și îndemn la rău. Această media “oficială” nu mai poate fi crezută. Ea este propagandă și propagandă de proastă calitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Adevărul este rostit doar de Ortodoxie” →

Întreaga lume se găsește în spaima și așteptarea gripei Coronavirus. Oamenii de știință nu știu nimic despre ea, nu știu cum evoluează această nouă boală și, mai pe scurt nu știu ce este. Ceea ce, acești ,,oameni de știință” știu, este ce se vede, ceea ce văd toți oamenii.

Există zvonuri despre cum ar fi apărut acest nou virus. Unii spun că s-ar fi transmis de la animale la oameni. Mai exact s-ar fi transmis în China, celor care aveau obiceiul sinistru de a mânca lilieci. (Aproape îmi vine să spun că cei care aveau asemenea practici culinare abominabile, își merită soarta.). Alții spun că ar fi vorba de o creație de laborator militar, scăpată de sub control. Pe scurt nu se știe nimic sigur. Ce este însă sigur este că brusc, fără avertizare, acest virus a pus frica morții în toți locuitorii planetei. Același virus pare că va aruncă întreaga lume în criză economică. Și tot același virus a demonstrat că “globalismul sodomit”, interconectia electronic, ”societatea deschisă” și toate planurile omenești sunt iluzorii, păreri. În mod răspicat ni se arată că stăm sub o altă Voință, infinit mai tare decât a oamenilor. Suntem confruntați cu “necazul”, suferința, căzută peste toți. Toți ne aflăm în același “necaz” și de fapt în starea de suferință.

Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.

În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prosteşti despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O încercare” →

Visul dement al tuturor și fiecăreia dintre „puteri” și încă mai vârtos a ocupațiilor imperialiste, a fost și a rămas cel al „unanimității de opinie”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o singură ierarhie a diferenţierii între bine şi rău. Acest vis a însemnat încercarea de face cutare sistem de „putere” sau „ocupație” veșnic, fără putință de a fi clintit. Este fără îndoială că orice om cu minimal bun simț ar trebui să suspecteze încercările de așezare a unei „unanimități” și ar trebui să știe bine că în spatele și la capătul oricărei încercări de „unanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătușați, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul și sângerosul veac douăzeci, a zbierat ba „Sieg Heil”, ba „Stalin, Stalin”, ba „Ceaușescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a „unanimității”, a ideologiei unice, ne așteaptă pușcăriile și lecțiile de îndoctrinare.

Prin „unanimitate” de gând „puterile” și „ocupațiile” decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi, pantofari, marinari dubioși și întotdeauna cretini, au neputincioasa îndrăznire de a crede că vor putea obține legitimitate.

Aplauzele sicofantilor, aceste „puteri” , le consideră sentimente naționale. În lumina celor spuse mai sus cu atâta mai sinistră apare „unanimitatea” idologica impusă în România prin „elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiştii din vocație, modiocritatiile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rău, prin asociere, intelectualității roamâneşti. Sunt cei care, pur și simplu, au păstrat esența sloganelor comuniste; insulta tradițiilor românești, insulta Ortodoxiei și au înlocuit laudă Uniunii Sovietice cu lauda noului „imperiu” și a celor ce îl reprezintă, „Piață Comună”, NATO, într-o singură exprimare; imperiul sodomit, cu tot cortegiul sau de “valori”: sodomia, pedofilia, relativismul degradant, vulgaritatea obscena, satanismul.

Ispita unanimității este una dintre cele mai degradante încercări încercări dată fiecărei generații. Transfomarea oamenilor în numere socio-economice, în indivizi condiţionaţi la voia vremelniciei puteri, spălaţi la creier, marionete puse în mişcare, azi, prin sinistrele Organizatii Ne Guvernamentale. În această privința, încă în veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfântul Antonie cel Mare, „va veni o vreme când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor ura, căci nu va fi că dânșii”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ispita unanimităţii” →

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat şi s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate exista.

Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie,memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, ca aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiţiei omenesti, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

“Mormântul strămoşilor” este certitudinea că suntem parte a unei cai pe care trebuie să o străbatem. ”Mormântul strămoşilor” ne spune limpede că existenţa nu se sfârşeşte cu nici unul dintre cei care mai trăim, aşa cum nu s-a sfârşit cu nici unul dintre cei care au fost. ”Mormântul strămoșilor” ne obligă să înţelegem că avem o datorie de împlinit şi faţă de cei care au fost şi faţă de cei care au să vine. ”Mormântul strămoşilor” ne spune răspicat că în această lume nu suntem” singuri. “Mormântul stramoșilor” este dovada solidaritatii între generații. ”Mormântul strămoşilor” ne obligă pe toţi şi pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduinţă, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor înaintașilor.

Această nu înseamnă să credem că toţi strămoşii au fost sfinţi, dar trebuie să ne încredinţeze că unii dintre ei sunt Sfinţi! Şi pentru aceşti Sfinţi şi prin ei suntem şi stăm în fiinţă.

Acest respect pentru “mormântul strămoşilor” şi pentru “memoria colectivă” într-o ultima analiză constituie o mărturisire.

Este amintirea Raiului din care am fost alungaţi şi a cărui nostalgie,în vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia,”ne va chinui întotdeauna”.

Pentru Români înţelegerea şi practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multă vreme simplă. Dat fiind faptul că orice Român şi oricum orice familie românescă îşi are obârşia într-un sat aceste adevăruri se aşezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească,acea aşezare miraculoasă având existenţa “din veci”, asigura nu numai existenţa fizică dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la “rânduiala” era sancţionată şi îndreptată. De aceea ura sălbatecă împotriva satului ,care a existat întotdeauna dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forţe ale răului le-a stat complice şi le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bună cuviinţă să dea până şi numelui sfânt de ŢĂRAN o conotaţie peiorativă. Repet indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existenţial. Personaje care trăiesc degeaba. Iar lor li se alătura alogeni animate de o ură demonică pentru tradiția si credința românească, indivizi care căuta să penalizeze până și întrebuințarea portului popular românesc.

Această ura împotriva satului este parte din furia cu care “memoria colectivă” românească se doreşte a fi distrusă şi înlocuită cu jalnice iluzii sau abominaţii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Memoria colectivă” →

În România infernul,”fenomenul” detenției politice exterminatorii,a durat aproape treizeci de ani(1938-1964). În această perioada, în România, au existat închisori și lagăre al căror scop expres a fost exterminarea celor care erau considerați a avea o altă convingere decât cea profesată de regimurile politice atunci în autoritate. Există o vastă literatura, memorialistică și de cercetare istorică, despre această perioada și acest fenomen. Fiecare pagină îngrozește și silește la reflecție. În acele pagini întâlnim răul fără urmă de mască, rânjind triumfător, îmbătat de sânge omenesc. Se socotește că în acest infern concentraționist românesc au pierit zeci de mii de oameni și au suferit, după unele aprecieri, mai mult de un milion. Sunt cifre înspăimântătoare, aproape cu neputință de contemplat.

Așa cum am spus acest fenomen,care a durat aproape treizeci de ani, a fost prezentat în foarte numeroase lucrări.În anii din urmă s-au creat și muzee care caută să prezinte această pagină, cea mai neagră, din istoria Românilor. Dar cred că fenomenul a fost prezentat cumva unilateral. Au fost prezentate suferințele, crimele, parte din cei care au comis aceste crime și parte din cei care au fost victime. Dar cred că nu s-a încercat o analiză a semnificației acestui fenomen. Un fenomen istoric de asemenea dimensiuni, asemenea intensitate, a avut un rost în planul creației și a avut un rost în istoria Românilor. Un rost care a fost scris cu sânge și cu suferință umană inimaginabilă. În cele ce urmează am să încerc să prezint un punct de vedere, o părere, despre ce va fi fost rostul acestei imense pagini de suferință din istoria Neamului nostru.

În primul rând este necesar să fie stabilită esența,caracteristica și intenția permanentă a infernului detenției politice exterminatorii din România.

Asemenea inferne concentrationiste au existat în multe țări, comuniste dar nu numai. Fiecare dintre ele a avut o trăsătură dominantă. Spre exemplu ,în Germania nazistă, universul concentrationist avea ca “scop” curățirea rasială. În Rusia sovietică “arhipelagul Gulag” avea scopuri economice și de distrugere a oricărei posibilități de rezistență anti-sovietică. În România, de la bun început, universul detenției politice exterminatorii a avut ca scop “reeducarea”, preschimbarea și eliminarea trăsăturilor care definesc Neamul Românesc: Credință, dragostea de Neam și loc. În acest context este iarăși necesar să subliniem că aceste “programe” de “reeducare” și exterminare au fost concepute, puse în practică și bună vreme controlate direct, de alogeni, nu de Români și această “reeducare” a Românilor prin alogeni, cel mai adesea Ovrei, continuă și azi.

Fără îndoială că vremea comunismului a reprezentat apogeul acestui fenomen,manifestarea lui plenară și dezlănțuită. Dar ar fi o colosală greșeală dacă nu am recunoște că sistemul detenției politice exterminatorii a fost așezat înainte de instalarea comunismului în România.

Fenomenul a fost început de către regimul dictaturii regale și, încă mai exact, de către Regele Carol al II-lea.

În vremea lui și din porunca lui, deținuți politici aflați în închisori, aflați în custodia statului, sub garanția statului, au fost executați, uciși, iar unii dintre ei au fost expuși în piețe publice, prin ordin extra judiciar, din frică și lașitatea unui Rege netrebnic. Carol al II-lea este cel care a dezlănțuit infernul detenției politice exterminatorii în România. Carol al II-lea a fost cel care a dezlănțuit exterminările adversarilor de idei. Iar prin aceste crime Carol al II-lea a eliminat orice fel de autoritate morală a dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen în România, pentru el și pentru urmașii lui. Carol al II-lea a făcut monarhia sub Hohenzollern-Sigmaringen cu neputință pentru Români.

Acest sistem a fost extins de către regimul generalului Ion Antonescu. Regimul lui a făcut din închisoarea din Aiud temniță de exterminare și, este tragic dar și simbolic, că în anii comunismului acolo și-au sfârșit zilele mulți dintre colaboratorii lui Ion Antonescu. Mai mult Ion Antonescu a înființat “batalioanele” de la Sărata. Unități militare de sacrificiu alcătuite din tineri din închisorile politice care se înscriau voluntar. Acele unități urmau a fi trimise în misiuni sinucigașe, de maxim risc. Dar pentru a încununa crima, Ion Antonescu a alăturat un ordin după care, membrii acelor unități nu puteau fi reabilitați decât “post mortem”. În mod cinic Ion Antonescu călca în picioare orice urmă de conduită și cinste militară, se dovedea un “moș Teacă” ucigaș și, personal, nu am îndoială că semnarea acelui ordin a însemnat pentru Ion Antonescu propria condamnare la moarte.

Faptul că fenomenul detenției politice exterminatorii a început în România încă înaintea celui de al doilea război mondial, arată că lupta împotriva Neamului Românesc și a valorilor sale supreme, Credință și dragostea de Neam, era în planul “celui rău” de mult.

Dar fenomenul detenției politice exterminatorii,sub comunism, a căpătat dimensiuni de masă.

Sute de mii de oameni, din toate straturile sociale, au fost aruncați în pușcării și lagăre, sub cele mai absurde învinuiri. Acele temnițe, având drept comandanți călăi sadici, psihopați și sociopați de felul lui Maromet, Goiciu, Crăciun, Visinescu și alte asemenea gunoaie umane, au ucis, chinuit și devastat, după unele calcule, peste un million de oameni și au ucis zeci de mii. Vârfurile Neamului Românesc au fost exterminate; clerici, oameni politici, intelectuali, țărani și muncitori. Numărul celor care au trecut și au fost victime directe ale infernului detenției politice exterminatorii a fost atâta de mare încât cei care au suferit trebuiau să stea și să se regăsească sub un semn comun. Ei nu au fost reprezentanți ai unor curente politice, al unor partide, ei au fost reprezentanți ai Neamului Românesc în ceea ce are el mai autentic, în valorile care îl definesc că Neam unic și cu rost istoric unic și ei au stat pentru Credință și Neam. Împotriva acestor valori a lovit sistemul detenției politice exterminatorii, început de Carol al II-lea, dezvoltat de Ion Antonescu și generalizat de bestiile comuniste. Iar scopul acestui infern, trebuie repetat, a fost “reeducarea”, eliminarea valorilor românești.

În lagărele morții, deținuții nu au mai fost nici legionari, nici țărăniști, nici liberali, nici socialiști au fost pur și simplu mărturisitorii ai Neamului Românesc și Ortodoxiei în ce au ele mai autentic și mai sfânt!

Acolo acei oameni au arătat că se poate trece demn prin infernul impus,acolo acei oameni au arătat că Iov nu este o poveste, este un exemplu care se repetă în istorie. Există nespus de multe dovezi în acest sens.

Sunt mărturiile celor care au trecut prin infern și care vorbesc de politețea desăvârșită care există între deținuți, care povestesc despre cei care dădeau fărâmă lor de pâine celor bolnavi, despre cei care îi încălzeau pe cei bolnavi cu propriul trup, aceia care se rugau fierbinte, care iertau pe călăi, cei care au avut supremă noblețe sufletească să spună, ’să nu ne răzbunați”. Acelea nu erau simple acte de omenie, erau manifestări de eroism desăvârșit și de trăire creștină maximală!

În paginile “Jurnalului Fericirii”, lăsat de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, cel care a fost condamnat la treisprezece ani de temniță pentru vină de a fi “ovrei-legionar”!, găsim mărturisiri care cutremură. El vorbește despre celula 34 de la Jilava unde..”în mijlocul celei mai teribile mizerii, cei aflați acolo trăiau fericirea”…vorbește el despre atmosfera din acea celulă..’atmosfera alcătuită din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voință de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană..”. Tot Nicolae Steinhardt vorbește despre superioritatea morală a deținuților “tineri”, cei care se aflau în temnițe din vremea odiosului rege și egal odiosului general, cei care au învățat pe ceilalți deținuți solidaritatea, demnitatea și “crezul” deținutului politic, ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. De fapt în universul detenției politice exterminatorii a fost încercată în foc autenticitatea valorilor Neamului Românesc. Iar acele valori au fost dovedite autentice, au fost lămurite prin foc și atunci, prin suferință, s-au deschis lăcașuri ale inimii nebănuite. În asemenea condiții mulți dintre deținuți au devenit Sfinți, Martiri și Mărturisitori. Numele lor este cunoscut doar lui Dumnezeu dar faptul că moaște ale le lor săvârșesc minuni este dovadă de netăgăduit că acolo, cu adevărat, au fost Sfinți. Aceștia sunt Sfinții Închisorilor!

Cei care au supraviețuit au ieșit mai buni, mai înțelepți, mai Români. Jertfa lor și a întregului fenomen a avut rostul să dovedească autenticitatea valorilor românești, caracterul lor indestructibil. Într-o manieră mai mult decât simbolică, întregul Neam Românesc, s-a “cuminecat” prin cei jerfiți în temnițele infernale de care am pomenit.

Faptul că în momentul de față pare că această pagină,cea mai neagra din istoria Neamului nostru, este, sau pare, a fi uitată, nu are importantă. Este doar trist și descalificânt pentru cei care trăiesc azi la întâmplare și indobitociți de propaganda “celui rău”. Căci, să nu ne amăgim, programul celui rău, încercarea de “reeducare” a Neamului Românesc, este continuată azi cu furie, prin promovarea relativismului moral cel mai degradant și prin odiosul concept al ‘societății deschise” și cam prin aceeași etnie care a “reeducate” în anii comunismului. Vedem rezultatele acestei lucrări demonice în mulțimea celor care trăiesc fără nădejde și fără credință în Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfinții Închisorilor” →