Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.
În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.
O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.
Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.
Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.
Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.
Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.
Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.
În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.
Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.
Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.
Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.
O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.
Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.
Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice.
De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.
În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.
În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.
Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.
Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “
Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).
Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai ( a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)
Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).
Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.
La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).
Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).
Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.
Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.
Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)
Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi” →
Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.
În orașul Drăgășani venise toamna anului 1972. Aroma strugurilor cobora de pe Dealul Viilor învăluind localitatea, așa cum și tocăliile cu zgomotul lor repetativ care alungau păsările să nu mănânce strugurii, devenise o simfonie a anotimpului roadelor bogate.
În cadrul spectacolului am îndrăznit să intru fugitiv pe scenă să-i dau cu autograf prima mea carte “Ochi deschis “. S-a uitat la mine ca un Zeu Olimpian, și mi-a răspuns: “ Mulțumesc.“.
Cartea doamnei Luciei-Elena Locusteanu este o adevărată bibliotecă .Aceasta este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.
Autor a numeroase volume de poezie, proză, romane, eseuri, teatru, interviuri, critică și publicistică, președintele Ligii Scriitorilor Români este prezent în librării cu primul său roman polițist.
În urmă cu aproximativ patru ani, scriitorull Dumitru K Negoiță s-a înscris în Liga Scriitorilor Români având dorința, fiindcă avea spiritul și talentul de promotor cultural, să înființat filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională care luase ființă cu doisprezece ani în urmă la inițiativa mea. Organizație ce contribuie în lărgirea evantaiului de scriitori ne cuprinși de alte organizații scriitoricești, având ca scop cuprinderea și stimularea scriitorilor de limbă română în promovarea creațiiei literare și apărarea drepturilor acestora.
Am primit de la Buzău cartea cunoscutului prozator Mihai Sălcuțan, intitulată “Ce-i lipsește milionarului“, apărută la editura “editgraph”, Buzău, 2019, care încă din titlu și desenul de pe copertă cu un porcușor, ne atenționează de subtilitatea ironiei strecurată în texte.
