Oamenii primitivi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. Însă se temeau de vicisitudinile naturii, pe care nu le puteau explica şi înţelege. Mult mai târziu au apărut religiile, diferite ca percepere  a dumnezeirii, în funcţie de geografie, teritorii, climă, limbă şi dezvoltare socială.

Ca sursă de informaţii despre apariţia religiilor este, în primul rând, limba vorbită de populaţiile respective. Deşi limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuşi şi acesta păstrează multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar şi limba română păstrează până astăzi expresii care cândva au avut un înţeles cu totul diferit faţă de cel de acum.

Un alt izvor al cunoştinţelor noastre asupra credinţei oamenilor din vremuri ancestrale îl constituie mitologia, adică legendele din generaţie în generaţie despre multitudinea de zei, zeiţie, eroi etc. Studiind aceste legende putem să ne dăm seama cum îşi reprezentau oamenii primitivi lumea şi care erau credinţele lor religioase. În acest context, în realitatea concretă, lucrurile nu se întâmplă totdeauna aşa. Progresul material sau cel biologic nu atrage după sine cu necesitate şi progresul vieţii spirituale. Mai mult, nici chiar progresul psihologic nu este coordonat necesar progresului spiritual. Psihologicul face parte din ,,natură “ şi scopurile lui nu se confundă prin esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală.

Revenind la sursele de informare, mai adaug, obiceiurile din popor, superstiţiile născute din cauza necunoaşterii şi ignoranţei, datinile, care se păstrează adesea  de-a lungul secolelor, oamenii nemaiştiind după o anumită vreme îndelungată, care este semnificaţia lor adevărată. După riturile şi datinile religiilor de azi, putem să urmărim şi să explicăm datinile şi reprezentările religioase ale omului primitiv.

Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social. Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. El nu putea să deosebească visul de realitate, aşa cum deosebim noi.

Când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu? Dar de ce acesta este recunoscut de alte popoare sub o altă denumire? Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei în cartea sa ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu – Dialoguri interreligioase“ (Vol I. 2016 ), spune: ,,Dacă Dumnezeu este Unul singur, înseamnă că şi Adevărul Său revelat va fi Unul. Căci, în mod logic, nu pot exista mai multe adevăruri despre un anumit lucru!“ (Prefaţă de Voichiţa Tulcan Macovei).

Dar, totuşi când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu?

Cu mult înainte de apariţia credinţei în zeii atotputernici, începe divizarea diferitelor forţe ale naturii. Aşa a apărut ideea unui Dumnezeu care dirijează soarele. Au mai apărut zeul care dirijează tunetele, care se numea Thor, la vechii germani, Perun la vechii slavi, Zeus la vechii greci şi Jupiter la romani, închipuit cu un ciocan în mână cu care loveşte, sau mai este zugrăvit cu un mănunchi de fulgere pe care le lansează din cer.

În aceste condiţii, oamenii, treptat, au conştientizat că, practic, este un singur Dumnezeu, care la daci era denumit Domnul Zeu. Cuvinte, care prin contopire, a rezultat Dumnezeu.

Vauvenargues spunea că: ,,Religia este datoria omului faţă de Dumneyeu“, iar L.N.Tolstoi declara: ,,Adevărata religie  este raportul omului faţă de viaţa infinită din jurul lui, raport care este în concordanţă cu raţiunea şi cunoştinţele  omului, care leagă viaţa lui de această infinitate şi îi îndrumează faptele.“

Şi, când omenirea a conştientizat că Dumnezeu este Esenţa Primă şi ultimă a vieţii?

Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei, în cartea sa, amintită mai sus, scrie: ,,Vechiul Testament şi Tora de la primele versete consemnează imaginea (chipul) lui Dumnezeu sub formă de Duh“. Exemplificând: ,,Pământul era pustiu şi gol: peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor, Dumnezeu a zis:” să fie lumină“ – şi a fost lumină – “(Geneza, I, 2-3 .).

D.D.Roşca scrie în ,,Existenţa tragică“, că: ,,nu atitudinea spirituală proprie ştiinţei poate înlocui, fără pierdere pentru viaţa noastră spirituală, atitudinea estetică, morală ori filosofică.“. În concluzie, ştiinţa pozitivă nu implică în nici o măsură deprecierea valorilor credinţei în Dumnezeu, morală, estetică, sau metafizică.

Până la apariţia creştinismului, zeiţele mame din religiile precreştine cu pruncii acestora, din iconografia cunoscută apar în diferite desene din epocă –, acestea fiind prototipul Maicii Domnului creştină şi ale pruncului Hristos, astfel au rămas până la noi desene cu Hathor, zeiţa mamă din egiptul antic, hrănindu-şi fiul – zeul Horus, au ajuns până la noi desene cu zeiţe mame şi pruncii lor în diferite religii precreştine; zeiţa mamă Iştar cu pruncul în Sumer, Babilor, Astria; zeiţa greacă Demeter cu pruncul, sunt imagini vechi ce ne amintesc de Maica Domnului cu Pruncul din perioada creştină etc.

După apariţia Evangheliilor, zeii şi zeiţele au trecut în planul doi. Nu au murit, s-au strecurat în mitologie. Astfel, evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan ne aduc până astăzi genealogia lui Iisus şi viaţa acestuia. În Evanghelia lui Matei se povesteşte naşterea lui Iisus, Maria având, înaite de căsătoria cu Iosif, în pântec Duhul Sfânt. ,,Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus; căci el va mântui poporul său de păcate.“ (Matei, I, 18-21 ).

Nu cred că ştiinţa pozitivă este competentă în analiza creştinismului, sau în alte creaţii omeneşti. Ştiinţific este simţul de relativitate al valorilor şi atitudinilor, şi nu dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el. Ştiinţific este să nu ai nici un fel de superstiţie, nici chiar pe acea a ştiinţei. Creştinismul nu este o superstiţie, nu este nici o dogma, este un adevăr  despre Acela  care a creat Universul, lumea întreagă, cum spune în Argument Voichiţa Tulcan Macovei, din volumul ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu.“

Evanghelia lui Marcu, fiind scrisă după o sută de ani de la naşterea lui Iisus, nu spune nimic despre naşterea Fiului Omului, cum spune Matei în Evanghelia sa. După cum povesteşte Marcu, abia atunci când Iisus a ieşit din apă Ioan ,,a văzut cerurile deschise şi duhul ca un porumbel pogorând asupra lui. Şi glas porni din ceruri: –Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit – “( Marcu I, 11).

În Evanghelia lui Luca, pentru a înlătura orce îndoială, îngerul trimite pe Maria la bătrâna Elisabeta, care rămăsese grea .Când Maria a sosit la Elisabeta şi I s-a închinat, povesteşte Luca: ,,pruncul a săltat în sânul ei “şi de bucurie bătrâna Elisabeta, cu glas puternic a strigat şi a zis: ,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău“(Luca, I, 42). Evanghelia după Luca a fost scrisă la 120 de ani după evenimentele pe care le descrie.

În acest eseu nu pun la îndoială cele scrise de evanghelişti, dar adevărul istoric trebuie spus. Nici o Evanghelie n-a văzut lumina zilei înainte de cel de-al doilea pătrar al secolului al II-lea. Cea mai veche este Evanghelia lui Marcu, după care urmează Evangheliile lui Matei şi apoi a lui Luca. Cea mai nouă este considerată Evanghelia lui Ioan.

Convingerea noastră e că însăşi ştiinţa, făcută cu spirit critic şi nu ridicată pe dogme, nu deschide perspectiva măritoare de orizonturi de unde putem întrezării că pasiunea morală, atitudinea estetică şi speculaţia metafizică sunt atitudini creatoare de valori cel puţin tot atât de mari şi cu drept de existenţă la fel de neprescriptibili ca şi valorile  creştine.

Valorile creştine nu sunt aspecte iluzorii ale existenţei, ci elemente constitutive ale ei tot atât de reale ca şi opusele lor. Cu ajutorul valorilor, am reuşit câteodată să transformăm radical existenţa umană.

Al.Florin Ţene

De-a lungul istoriei oamenii au fost creatori de mituri datorită necunoașterii mediului înconjurător și a unor fenomene naturale. Oamenii de neanderthal când au devenit conștienți că sunt muritori au creat contranarațiuni care să-i ajute să se împace cu acest adevăr. Pentru a trece peste această realitate, pe care o considerau nefastă, au inventat povești pentru a-și așeza viețile într-o perspectivă mai extinsă, care le-au revelat o proformă ascunsă și le-au creeat sentimentul  că, în pofida dovezilor contrare, deprimante și dezordonate, viața are noimă și valoare.

            În general, mitologia nu poate fi separată de ritualuri. Multe mituri nu pot fi despărțite de o dramă liturgică și nu pot fi  înțelese într-un cadru profan. Cele mai spectaculoase mituri sunt despre limita vieții umane. Mitul creionează necunoscutul: povestește despre acele fenomene și lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. În concluzie, mitul țintește în inima unei mari necunoscute și a unei necuprinse tăceri. Mitul nu este, nicidecum, o poveste relatată de dragul de a fi spusă. El ne arată cum trebuie să ne purtăm.

            Mitologia vorbește despre un alt plan care există paralel cu propria noastră lume, pe care, spre suprinderea noastră, o sprijină. Credința în această realitate nevăzută, dar foarte puternică,  uneori numită lumea divină, reprezintă tema de bază a mitologiei.

            Conform filosofiei perene, tot ce se întâmplă în lumea aceasta are un corespondent pe tărâmul divin, care este mai îmbogățit, mai puternic și mai de durată de cât al omului. Fiecare realitate de pe pământ nu e decât o iluzie a arhetipului ei, tiparul originar fiind doar copia sa imperfectă. Miturile au creionat o formă și o înfățișare explicită unei realități pe care oamenii au intuit-o.

            În cultura științifică a omenirii, de cele mai multe ori, avem noțiuni simpliste ale divinului.în antichitate, zeii erau rareori ființe supranaturale, care trăiau o existență metafizică. mitologia nu povestea despre teologie, în sensul nostru de astăzi, ci despre experiența umană.

            Mitologia a fost creată pentru a ajuta oamenii să facă față condiției de viață nesigură. I-a ajutat pe indivizi, aceste materii vii gânditoare, să-și găsească locul în lume și direcția reală. De-a lungul vremurilor, începând din ancestral, oamenii au dorit să știe de unde au venit. Și astăzi se pune întrebarea, dar pentru că începuturile omenirii se pierd în cețurile preistoriei, au creat mituri despre strămoșii noștri. Acestea  nu sunt bazate pe evenimentele din trecut, dar ajutând oamenii în schimb să explice evenimentele venite din istorie, îndrumându-i în schimb să-și explice atitudinile din prezent cu privire la mediul, vecinii și obiceiurile societății. De asemenea, omenirea dorește să știe încotro se îndreaptă, așa că a imaginat povești care vorbesc despre o experiență postumă, deși, așa cum vedem, nu există multe mituri care au în vedere imortalitatea ființelor umane. Divinitatea ne-a ajutat să explicăm experiența transcedenței. Filosofia perenă exprimă simțământul omului că ființele umane și lumea materială sunt mai mult decât se vede.

            Experiența transcendenței a contribuit întotdeauna să îmbogățească experiența umană. Omul este înclinat să caute clipele de extaz, înălțat pentru o clipă mai presus de noi înșine. În asemenea perioade, omul are impresia că trăiește mai intens decât de obicei, socotind că întreaga lume este a lui. Religia a fost de-a lungul istoriei una dintre cele mai tradiționale modalități de a ajunge la capacitatea extazului, iar, dacă omenirea nu mai găsește modalități de a atinge extazul în lăcașurile de cult, caută în altă parte: artă, poezie, rok, dans, droguri, sex sau sport. Asemenea poeziei sau muzicii, și mitologia ar trebui să deschidă omenirii extazul, chiar și în fața morții și a disperării pe care o poate simți omul în perspectiva dispariției.

            Oamenii sunt unici în păstrarea deschiderii pentru joc, scrie Johan Huizinga în „Homo ludes „(în traducerea lui H.R.Radian, Editura Humanitas, București, 2012 ). Dacă trăiesc în condiții artificiale ale captivității, animalele își pierd simțul ludic atunci când se confruntă cu realitățile dure ale vieții în sălbăticie. Dar, oamenilor adulți le place jocul cu diferite posibilități și asemenea copiilor, continuăm să ne creăm lumi imaginare. În artă, eliberați de constrângerile rațiunii și logicii, concepem  și combinăm forme noi care ne îmbogățesc viețile și care – credem noi – ne spun ceva important și profund ,,adevărat“. Același lucru se întâmplă și în mitologie, omul are o ipoteză, o aduce la viață prin mijlocirea unui ritual, acționează asupra ei, îi urmărește efectele asupra vieții noastre și tot omul descoperă să a reușit să înțeleagă ceva mai mult din enigma tulburătoare a lumii noastre.

            În concluzie, un mit este adevărat pentru că este util, nu pentru că ne dă informații reale. Dacă nu ne oferă o cunoaștere mai bună a înțelesurilor adânci ale vieții, înseamnă că nu și-a atins scopul. Natura umană nu se schimbă prea mult, și multe dintre miturile omenirii, create în societăți care nu puteau fi cu mult diferite de cea europeană, pun în discuție temerile și dorințele oamenilor cele mai importante. În condițiile când clerul nu ne poate instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii creativi pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea noastră debusolată și atinsă de rău, de droguri și războaie.

                                                                                                            Al.Florin Țene

Scriem sau vorbim despre oamenii de-o aleasă cultură, îndeosebi în momente aniversare, le creionăm portrete în cuvinte şi le aducem omagiile de profundă admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut într-un domeniu sau altul. Un astfel de om, truditor pe ogorul literelor şi al înnobilării limbii române este Alexandru Florin Ţene. Ajuns la ceas de praznic afectiv şi de popas bilanţier, distinsul om de cultură, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, poet, eseist şi dramaturg îşi serbează în acest an opt decenii de viaţă tumultoasă care îi onorează existenţa. Sunt bucuros că am ocazia fericită de a scrie despre o asemenea personalitate culturală atât de complexă. Dar ca să scrii despre scriitorul Alexandru Florin Ţene, trebuie mai întâi să-i cunoşti opera în care se oglindesc toate virtuţile sale umane. Am avut ocazia să citesc o parte din romanele pe care mi le-a dăruit cu toată dragostea şi prietenia, le-am recenzat şi le-am publicat în diferite ziare şi reviste, dar de fiecare dată am avut un sentiment de reţinere, ca nu cumva, cuvintele mele să fie prea sărace pentru a exprima anvergura personalităţii sale literare. În primul rând, aş sublinia talentul şi stilul autentic de care se bucură creaţiile lui, apoi diversitatea tematică pe care o abordează şi uşurinţa cu care scrie.

Interesat de vieţile unor personalităţi importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Ţene urmează modelul biografiilor romanţate pe care l-au promovat mulţi scriitori români, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Dumitru Caracostea, Mihail Zamfir şi alţii. Astăzi a devenit o colecţie foarte cunoscută, care face parte dintr-un proiect editorial îndreptat spre toţi cei interesaţi de vieţile marilor personalităţi culturale. Alexandru Florin Ţene are un palmares bogat în acest sens, şapte scrieri de acest gen, care impresionează prin arta şi originalitatea în care sunt realizate. Este vorba de romanele despre Gib I.Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Ion Minulescu, Traian Dorz, Vasile Militaru şi cel mai recent ,,Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața „Sfântului închisorilor”, Valeriu Gafencu. Povestea lor este spusă în mod inedit. Toate titlurile conţin sintagma ,,între realitate şi poveste’’, dimensiuni greu de delimitat în fiecare roman. Autorul are capacitatea de a surprinde amănunte mai puţin cunoscute, realizează dialoguri efervescente, creionează personaje vii, cu trăsături bine conturate. Aproape toţi cei cuprinşi în galeria acestor portrete au suferit din cauza regimului communist, au murit în uitare sau izolare, ori în alte locuri, ca să nu fie prinşi de malaxorul cenzurii strivitoare. Despre toate acestea găsim mărturii în fiecare dintre cele şapte volume apărute. Al. Fl.Ţene recuperează ceea ce trebuia recuperat, din nevoia de a-i repune în drepturi, de-a le consolida renumele, viaţa şi opera. Este o acţiune curajoasă şi provocatoare prin care autorul îi redescoperă pe cei care au fost daţi uitării. Toate cărţile de acest gen sunt încărcate de informaţii pe care biograful a considerat că este bine să le aducă la cunoştinţa cititorului. Se documentează temeinic şi interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituţii de specialitate şi, mai ales, studiază foarte atent operele protagoniştilor săi, pe care le încălzeşte la temperatura sufletului său de om al literelor. Romanele sale biografice sunt bine structurate şi se disting prin claritate şi profunzime analitică, prin argumentări şi opinii proprii. Ele abundă în descrieri de epocă, în informaţii istorice şi culturale, pun în valoare personaje luate din lumea reală sau imaginară, cu psihologii dintre cele mai complexe, adevărate radiografii sufleteşti. Florin Ţene este un maestru al artei cuvântului, dispune de o remarcabilă relevare şi îmbinare a elementului biografic major, cu cel mărunt, dar semnificativ şi, nu în ultimul rând, printr-un discurs narativ atractiv.

Dar opera lui Al. Fl. Ţene nu se rezumă doar la atât. Ea cuprinde 22 de volume de poezii, unele bilingve, 16 romane, 5 volume de proză scurtă, 23 volume de critică literară şi eseuri, 4 volume de teatru, 3 volume de interviuri şi este cuprins în peste 70 de antologii, dicţionare literare şi enciclopedii. Publicistica sa, în general cu tentă filozofică şi socială, a apărut în ziare şi reviste pe un areal foarte extins în ţară şi străinătate. El este fondatorul multor publicaţii, director sau colaborator de valoare al acestora, recunoscut şi apreciat la cele mai înalte niveluri. Astăzi este Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Academiei Americano-Română de Știință și Artă (A.R.A.). Este membru al Asociației Scriitorilor Români din Canada. L-am cunoscut în cadrul Cenaclului literar ,,Artur Silvestri’’ din Cluj-Napoca, al cărui preşedinte este, şi am văzut în Domnia Sa un om de încredere, echilibrat, înţelept, talentat, calm, modest, mare patriot şi mare sufletist. Pentru toată activitatea sa de om al culturii, a fost apreciat de către cele mai înalte foruri culturale, a primit cele mai favorabile referinţe din partea unor valoroşi critici literari din ţară şi de peste hotare şi i-au fost acordate numeroase titluri, distincţii şi onoruri.

La ceas aniversar, îmi permit, cu cea mai aleasă prietenie să-i urez Domnului Al. F. Ţene, un călduros ,,La mulţi ani !’’, multă sănătate, bucurie şi împliniri pe toate planurile.

Mircea Daroşi

„Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”, aşa definea Petre Ţuţea potenţialul său de rezistenţă în faţa unui sistem totalitar, ideea de căutare în timp.

            Privit cu un ochi cuprinzător, romanul ,,În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul”, scris de remarcabilul şi prolificul scriitor Al. Florin Ţene, descoperim o figură emblematică a intelectualităţii româneşti, un model de comportament moral, un simbol al revoltei împotriva absurdului.

            Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, 2023. Prin amploarea viziunii, Al. Florin Ţene scrie viaţa filosofului Petre Ţuţea între realitate şi poveste, găsind în personajul său câteva puteri ascunse, în speţă, nădejdea într-un Dumnezeu atotputernic, care pare să-i fi vindecat rănile cauzate de barbaria puternicilor zilei.

            Compoziţional, romanul este structurat în douăsprezece capitole, unsprezece dintre ele având ca titlu o judecată de valoare a filosofului, iar ultimul capitol intitulat ,,Din documentele Securităţii publicate în MĂRTURISITORII”, unde cititorul are prilejul să citească note informative despre marele filosof. Urmează o interesantă anexă, constituită din ,,Scrisoarea lui Petre Ţuţea către prietenul său, Emil Cioran, o documentată prefaţă semnată de poetul şi jurnalistul Ionuţ Ţene, o cuprinzătoare postfaţă care poartă semnătura scriitoarei şi jurnalistei Liliana Moldovan.”

            Titlul volumului sugerează concepţia înrădăcinată în popor că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. ,,În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu nu lucrează cu genii, ci cu oameni”

            Avântul intelectualului, frânat de mentalitatea unui sistem social anost şi corupt, conturează tema romanului. Pe parcursul celor douăsprezece capitole, este înfăţişat spiritul scânteietor al lui Petre Ţuţea, scriitorul îl singularizează într-o atmosferă ostilă, deşi tânărul intelectual se afla într-o permanentă competiţie cu sine. Viaţa filosofului este prezentată etapizat: naşterea, maturitatea, anii de formare intelectuală, detenţia, evenimentele importante care-l marchează şi clipele din urmă. Indiferent de timp şi evenimente, există o armătură a gândurilor la Petre Ţuţea, nu putem vorbi de o anume discontinuitate în firea sa. Îl putem suspecta de ,,lăcomia” pentru libertate şi setea de cultură.

            Scriitorul Al. Florin Ţene îl plasează pe Ţuţea în diferite ipostaze, pentru ca lectorul să descopere gândirea şi extraordinara logică a filosofului, un intelectual care cântăreşte în idei totalitatea lumii, care transmite prin ironia vorbelor lipsa de verticalitate a semenilor, lipsa de reacţie a celor care trăiesc supuşi unui regim totalitar şi laş: ,,Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare”

            În paginile romanului îl descoperim pe deţinutul Petre Ţuţea, supranumit ,,Socrate al României”, care cunoaşte regimul aspru al închisorilor Jilava, Ocnele Mari, Aiud şi rămâne  uimit de josniciile semenilor, convins că valorile trăiesc la infinit. Îşi dă seama că ritmurile vieţii sunt diferite, curajul de a spune lucrurilor pe nume şi spontaneitatea nu-l părăsesc nicio clipă, contextele de viaţă şi firea nepotolită îl determină să fie mereu în căutarea adevărului, este dornic de ordine şi disciplină, dar, în acelaşi timp, înţelege că izolarea valorilor unei societăţii este o practică de a reduce la tăcere cărturarul, că societatea comunistă a purtat iremediabil un blestem, ura împotriva intelectualului. Când generalii cu patru clase erau în arena luptelor, când vieţile erau distruse după anumite tipare, ironia devenea un instrument de apărare, chiar dacă intelectualul ştia riscul la care se expune.

            Stilul romanului este adaptat conţinutului, tălmăcind viaţa lui Petre Ţuţea, în vâltoarea evenimentelor trăite, Al. Florin Ţene exprimă propriile instanţe sufleteşti, suferind alături de personajul său: ,,Ţuţea a fost eliberat din închisoare în luna mai, 1964, cu sănătatea şubrezită. Decretul 411 / 1964 i-a adus libertatea. Când a ieşit pe poarta penitenciarului din Aiud, s-a închinat. Avea 62 de ani. Iar în gara Aiud, după ce a plecat trenul, aflându-se la fereastră, şi–a zis: Libertatea omului este partea divină din el ”.

            Este eliberat, îşi recapătă stăpânirea de sine, va lua hotărâri înţelepte. Capătul drumului nu se zăreşte încă, perioada detenţiei îi adâncise sensurile profunde ale existenţei. Logica şi subtilitatea ideilor sunt două lucruri admirabile la Petre Ţuţea, care începe să fie cunoscut după 1989, datorită ziariştilor cărora le răspunde cu francheţe : «Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare, nu-mi pot face biografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră»

             Petre Ţuţea ne surprinde din nou. «Definiţia mea este : Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă»

             Particularităţile lexicului surprind prin elementele de limbă populară, arhaisme, termeni regionali, termeni din lexicul maghiar, care contribuie substanţial la ineditul mărturisirilor şi la redarea culorii locale.

                                                                      *

            Meritul scriitorului Al. Florin Ţene este aducerea în prim-plan a sfinţilor din temniţele comuniste, fiecare filă îl înduioşează pe cititor, figura lui Petre Ţuţea căpătând noi dimensiuni. Prin el se proiectează, până la urmă, profilul spiritual al poporului român.

            Un citat al lui Horaţiu este un prilej de adâncă meditaţie : «Cel mai înalt pin este adesea cutremurat de vânturi. Cele mai înalte turnuri se prăbuşesc cel mai dramatic. Iar fulgerul loveşte, de multe ori, cel mai înalt munte »

Cronică  literară de  Adriana RĂDUCAN

Volumul de poeme semnat de două poete trăitoare în diaspora, intitulat ,,Dorul cuvintelor“, m-a făcut să mă gândesc la cuvântul ,,dor”, care este starea sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva. În acest context, cele două poete însuflețesc cuvântul, dăruindu-i un suflet. Dar cuvântul este unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens, sau a unui complex de sensuri, și a unui complex sonor.

Un neinițiat ar spune că cele două poete au personificat cuvântul, dându-i un suflet, precum o fac autorii de fabule. Nu este cazul. Aici intervine metafora înțeleasă ca o comparație fără termenul de comparat.

Cele două poete trăiesc pe două continente diferite, despărțite de cerul înstelat al dorului necuprins, sunt două suflete paralele care, totuși, se întâlnesc în infinitul spațiului unde dorul înflorește sub imperiul dorințelor.

Bine subliniază editorul cărții, scriitorul Johnny Ciatloș Deak, care scrie: ,,Cu douǎ stiluri de scris bine definite, unice ṣi foarte diferite, autoarele reuṣesc sǎ surprindǎ cititorul prin împletirea ideilor care se reflectǎ ca niṣte unduiri mǎtǎsoase pe luciul oceanului literar ce le uneṣte. Tematica dorului a fost bine aleasǎ de cele douǎ autoare, fiind o temǎ vastǎ ṣi  de adâncǎ sensibilitate. În cartea  DORUL CUVINTELOR vom întâlni o mare varietate de sensuri  pe care cele douǎ autoare o dau dorului cu ajutorul cuvintelor.Graiul, glia, neamul  strǎmoṣesc ṣi poezia le leagǎ sufleteṣte pe cele douǎ poete, inimile lor bǎtând la unison în ritm tricolor. Nu este uitatǎ nici familia, respectul pentru memoria înaintaṣilor dorul de pǎrinți, de bunici, de copilǎria tihnitǎ ṣi frumoasǎ petrecutǎ la țarǎ, dorul pentru tot ce a fost ṣi nu mai este, frumusețea tinereții ṣi a vieții care trece zburând.În aceastǎ  carte cititorii  vor regǎsi  acea legǎturǎ sfântǎ  pe care o are cu Dumnezeu, numai scriitorul cu har, respectul pentru  darul primit  ṣi înțelegerea  îndatoririi  de a-l da mai departe, responsabilitatea  imensǎ  educaționalǎ  ṣi moralǎ  pe care o au scriitorii  mai ales  în ziua de azi, când,  scara valorilor este rǎsturnatǎ, iar ura, mânia ṣi rǎzboiul sunt cuvinte uzuale. Vǎ invit aṣadar dragi cititori  sǎ pǎṣiți în templul dorului poetelor MIHAELA CD ṣi AURELIA RÎNJEA  pentru a vǎ hrǎni  cu aceastǎ aurǎ îngemǎnatǎ a cuvintelor pline de dor, de sensibilitate  ṣi emoție.“

Descoperim la cele două autoare, un lung șir de tablouri emoționante în care dorul are multiple conotații: dor de iubit, de mamă, de spațiul mioritic în care s-au născut, de tricolor, de briza Mării Negre, de umbra Munților Carpați, dorul fiind exprimarea esențelor, ajungând până la canonic, la etern.

Dacă la Aurelia Rînjea, dorul este:

“Dorul meu…

O pasăre ce sfidează

Noaptea și depărtarea.

Stă trează ca un Sfinx

Ce face parte din mine.

Nimeni nu-mi poate

Ucide cuvintele,

Nici dorul, nici iubirea. “(Puii dorului ), Aurelia Rînjea

la Mihaela CD este :

,,Luat-au foc azi dorurile mele

Sǎ plângǎ nu mai ṣtiu, au uitat

De supǎrare poate sau de jele

S-au încins într-un jar flambat

Şi-n vers de melancolie cântǎ

În vâlvǎtaia focului cel mocnit

Scânteile din scrum te-ncântǎ

În fumul aburind de dor doinit  “(Focul dorului ) Mihaela CD

Deosebirile sunt evidente. La Aurelia Rînjea dorul este mișcare solemnă cu exprimarea interioară inexorabilă, pe când la Mihaela CD dorurile sunt mistuiri de melancolie, dar și de focoase dorințe.

La Aurelia Rînjea este o întoarcere în timp, dorul exprimând amintiri duioase din copilărie, când totul părea  o atmosferă de basm:

,,Ţii minte, Mamă,

Când ne-aplecam

Să mângâiem petale

De liliac

În timpul fericit

De primăveri?

Fără ieri,

Glasul din noi

Se pierde-n privirea

De păsări.

Drumul nu se întoarce.

Grădina cu meri

Încă povestește.

Unul a fost sădit

De Bunica,

Altul… de Tata,

Celălalt s-a ridicat “( Glasul din noi). Aurelia Rînjea

Pe când la Mihaela CD, dorul este un mesianism neguresc, în cultul naturii din Carpați, trăit prin spații, nu prin indivizi cu sentimente romantice, pe care le descoperim și la Aurelia Rînjea. La Mihaela CD emoțiile naturise sunt  exprimate prin diversitate, într-o fixitate prozodică:

,,Peste Carpații-albiți de soartă

Prin ale inimii poteci

Stă tristă azi o mamă-n poartă

Și-și numără anii cei seci

De bătrânețe nu se plânge

Că-i dată de la Domnul Sfânt

Dar puii ei nu-i poate strânge

Decât în amintiri în gând  “ (Cu dorul așteptând în prag) Mihaela CD

La ambele poete dorul este o himeră.Cu cât încearcă fiecare să se apropie de ținta dorinții, aceasta se îndepărtează tot mai mult, precum orizontul. Poeziile sunt în stil baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului, pentru a deveni fine porțelanuri străvezi:

,,Dragă copil, diamant,

Să nu-mi furi puii

Din cuibul de rândunică,

Ca să-i înveţi

Să proiecteze un zbor!

Să mi-i laşi liberi!

Caii mei înaripaţi,

Graurii fără cifru,

Cerbii mei înnoptaţi

Şi privighetorile

Exersând triolete,

Printre gene de viorele…

Să nu-mi iei albinele

Cu ochi de lumină,

Că atât mi-a rămas

În timpul meu,

Cu tâmple fierbinţi

Şi aer de munte…

Iubeşte şi tu acest Rai! “ (Copile) Aurelia Rînjea

Întoarcerea la copilǎrie, este un dor ce nu se poate realiza, însă poeta Aurelia Rînjea își trăiește speranța întoarcerii:

,,Privirea-n ochii duioși de copil

E înțeleaptă și pătrunzătoare

Te cercetează timid și umil

Ca peștișoru-n ape curgătoare

Uimit se uitǎ prin fereastra vieții

Și-și pune zeci și sute de-ntrebări

Precum zorii și sclipirea dimineții

Vederea-i contemplează depărtări “ (Ochi de copil) Mihaela CD

Dorul celor două poete este un cântec de dragoste, un act de devoțiune, al unor suflete de mari aurore pure, de emoții înrourate.

Poemele celor două autoare care pun ermine peste litografiile dorului sunt expresiile unor trăiri intense de viață, pe cât era și pictura lui Grigorescu.

Această idee, de a convorbi fără telefon între cele două poete, lăsând la o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească, era străveche în Carpații Apuseni, când tulnicile vesteau peste văi stări care au făcut principiu estetic, lucru care, iată, îl fac cu succes Mihaela CD și Aurelia Rînjea.

                                                                                             Al.Florin Ţene

                                                                        Președintele național al Ligii Scriitorilor

                                                Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință

Ședința cenaclului literar ,,Al.Florin Țene “ din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca, din data de 4 octombrie a.c., a fost deschisă de ctitorul cenaclului ce funcționează de 25 de ani, Al.FlorinȚene, care a dat cuvântul doamnei Ligia Bocșe, șefa Centrului de Zi pentruVârstnici nr.2.

Doamna Ligia Bocșe a făcut o scurtă retrospectiveă a activități cenaclului, urând numerosului public și membrilor cenaclului spor în activitate, concluzionând că acest cenaclu este primul înființat odată cu Centrul, acum 25 de ani.

În continuare, scriitorul Al.Florin Țene a prezentat ultimile cărți ale sale, apărute în toamna aceasta, fiind vorba de: ,,Mihaela CD și opera sa în opinia criticului literar Al.Florin Țene“, carte apărută la Montreal ( Canada), la prestigioasa editură Globart Universum condusă cu profesionalism de  Johnny Ciatloș Deak, și cartea ,,În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul – Viața filosofului Petre Țuțea  între realitate și poveste“.

Apoi l-a prezentat într-un medalion literar pe cunoscutul poet și epigramist Gavril Moisa: ,,Este născut pe 06.12.1951, în localitatea Voivozi, din județul Bihor. Licențiat în științe militare. Absolvent al Academiei de Înalte Studii Militare, București, Facultatea de Arme, specialitatea Artilerie și Rachete (1993). Locuiește în Cluj-Napoca din anul 1976. Este membru al Uniunii Epigramiștilor din România (2004), membru fondator și secretarul general al Ligii Scriitorilor Români (din 2006), vicepreședintele Cenaclului „Artur Silvestriˮ (2011) și al Cenaclului „Satiricon” (2013) din Cluj-Napoca. A obținut numeroase premii și diplome la concursuri de creație și festivaluri naționale și internaționale de poezie, literatură umoristică și epigramă. Din anul 1977, este cuprins în peste 15 antologii de versuri, peste 50 de antologii de epigramă și este inclus în peste 16 volume colective (la două fiind coautor).  Semnează în diverse publicații de literatură, cultură, epigramă și sociale din țară, articole diverse, cronici literare, eseuri, epigrame etc. Este Cetățean de Onoare al Comunei Popești, județul Bihor (2016). Pseudonim literar: Gavril Voivozeanul. A publicat peste 35 de cărți. Iar școala din comuna natală poartă numele acestui scriitor.“

Despre autor și despre opera sa au mai vorbit elogios scriitoarele – profesoare – Antonia Bodea și Luci Elena Locusteanu. În cadrul acestui medalion literar, Gavril Moisa a citit din recentul său volum cuprinzând epigrame, intitulat ,,Ranița cu epigrame.“ Numerosul auditoriu a fost fascinat de subtilitatea mesajelor cuprinse în epigrame, sublinind aprecierea prin vii aplauze.

În tradiționala rubrică ,,Memoria calendarului,“ profesoara Lucica Elena Locusteanu a vorbit despre  Zaharia Stancu, Ion Dodu Bălan, Miron Paraschivescu etc. La acest moment foarte interesant, susținut de distinsa scriitoare, a mai adus completări cu amintiri despre Zaharia Stancu, Nina Casian și Miron Paraschivescu, pe care i-a cunoscut prin anii 1961, Al.Florin Țene.

Ședința s-a încheiat cu un interesant expozeu, în cadrul rubrici ,,Clio“, susținut de prof.Vasile Sfârlea, despre Dimitrie Cantemir.

Viitoarea ședință va avea loc miercuri, 1 noiembrie, ora 11.

După ședință, Gavril Moisa a acordat autografe pe cărțile sale. Eu l-am privit pe fereastră pe Al.Florin Țene plecând, puțin aplecat, ducând în spate povara celor 81 de ani, probabil murburând poemul său ,,Singurătatea poetului de cursă lungă“:

,,Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult

zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,

stau pe-o piatră de gând şi ascult

tăcerea din versuri,

doar greierii ţuruind în urechi

coboară poteci printre rime

perechi

pentru despărţirea imaginată de noi

care niciodată n-a avut loc,

ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi

ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.

Cale lungă are poetul pe lumină

călcând

cu călcâiele bătătorite de dor de ducă

purtând la tâmple câte-o vină

ce-o duce şi acum în gând

şi-n mână cu o floare ce se usucă.

Cale lungă are Poetul călcând pe lumina ce vine

sorbind mierea cuvântului din ţâţa unei albine”.

                                                                                    Victor Roșianu

„Orice călimară poate să devină un Vezuviu.”

Născut la Drăgășani, la 13 iunie 1942, Al. Florin Țene este un important și cunoscut jurnalist, dar și un valoros și prolific polihistor – scriitor, dramaturg, poet, critic literar, filosof, istoric – în egală măsură redactor de reviste și animator cultural, într-un cuvânt, o personalitate a vieții spirituale contemporane.

Având o prodigioasă activitate de peste o jumătate de secol pe tărâmul jurnalismului, Domnia Sa este și o prezență constantă în domeniul literaturii, semnând până acum 97 de cărți de poezie, proză, romane, teatru, critică literară, eseuri. Este Președinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.

Răsplătit cu numeroase distincții, diplome și premii (este suficient să enumerăm: Diploma de jurnalist european, oferită de Comisia Europeană, 1996; Marele Premiu de Poezie, Uzdin, Serbia, 2000; Premiul pentru Poezie al Revistei „Poesis” – Festivalul Blaga, Sebeș, 2000 etc.), Al. Florin Țene este autorul a peste 6.000 de articole de presă, fiind membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Tanța Tănăsescu: Știm că v-ați născut la Drăgășani unde, pe când erați elev în clasa a X-a a liceului din această localitate, ați înființat pe lângă Casa de Cultură de aici un cenaclu literar. Ați făcut facultatea la Baia Mare și ați lucrat în presă, atât în București, cât și în provincie. În prezent, locuiți cu familia la Cluj. Puteți să ne spuneți dacă Ardealul v-a atras dintotdeauna, sau stabilirea dumneavoastră în această metropolă transilvană a fost rezultatul unei conjuncturi? Cum ați ajuns, așadar, la Cluj? Ce diferențiază spiritul ardelenesc de cel oltenesc, căruia, prin naștere, îi aparțineți?

Al. Florin Țene: Înainte de a răspunde la această întrebare, mi-a venit în minte zicerea lui Immanuel Kant care spunea: „Omul a fost făcut dintr-un lemn așa de noduros, încât e un lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept”. După Institutul Pedagogic am lucrat ca profesor de limba română la Școala Primară din satul Valea Seacă și în comuna Tarna Mare din regiunea Maramureș, publicând articole în ziarele din zonă: „Pentru Socialism” și „Steagul Roșu”. Pe când eram student la Institutul din Baia Mare am înființat în cadrul Bibliotecii Regionale cenaclul literar „Nord”, împreună cu poeții Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiur Pauleana.

Ivindu-se un post de redactor la Stația de Radioficare din Drăgășani, orașul meu natal, m-am mutat la Drăgășani. Aici înființasem în 1958, pe când eram elev la liceul din localitate, cenaclul ,,Orizont” ce a funcționat în cadrul Casei de Cultură. Inițial l-am numit „Gib Mihăescu”, însă Comitetul Raional de Partid ne-a interzis să-i dăm numele scriitorului născut la Drăgășani, datorită romanului ,,Rusoaica“. În 1966 Comitetul Regional Pitești ne-a aprobat să-i dăm numele scriitorului amintit. La ședințele cenaclului au citit din creațiile lor: Virgil Mazilescu, Radu Vasile, viitorul prim ministru, fiind coleg de clasă cu mine, Doru Raiciu, Nicolae Cochinescu, viitorul procuror șef, Doru Moțoc, Ion Vasile, tatăl lui Radu Vasile, prof. Emil Istocescu, exeget al operei lui Gib Mihăescu etc. În cadrul Stației de Radioficare difuzam în fiecare zi o emisiune de o oră cu reportaje, medalioane literare, informații din cadrul instituțiilor din localitate, și,  în 1967, când s-au desființat din toată țara Stațiile de Radioficare, am lucrat ca redactor șef la ziarul „Lumina de pe Lotru” de la Voineasa. Era ziarul sindicatului Hidrocentralei de pe Lotru.

Datorită faptului că, în 1977, ne-a fost demolată casa părintească din Drăgășani, împreună cu părinții și copiii ne-am mutat la Cluj, din dorința părinților să fim alături de sora mea, care era profesoară de biologie la un liceu din capitala Ardealului.

T.T.: Ați debutat ca poet la vârsta de 18 ani dar, pe lângă poezie, ați cochetat și cu alte genuri literare: roman, dramă istorică, critică literară. Fiind un autor prolific, ideea de a face critică literară, în mod deliberat, fiind în cunoștință de cauză, având calitatea de autor, vi se pare a fi fost un atu, cum puțini critici se pot lăuda (cel mai cunoscut caz fiind acela al lui George Călinescu) sau pur și simplu a fost o întâmplare?

A.F.T.: Am început să scriu prezentări de cărți pe când eram elev de liceu și conduceam cenaclul ,,Orizont “, pe care le citeam în ședințele de lucru. Am început să public cronici de carte pe când eram redactor la Stația de Radioficare Drăgășani, pe care le citeam în acea oră zilnică a emisiunii pe care o difuzam. Însă, prin 1966, am început să public cronici de carte și prezentări în revista „Argeș” din Pitești, pe când era redactor șef poetul Gheorghe Tomozei. În ziarul săptămânal „Curierul primăriei” din Cluj-Napoca și în revista „Cetatea culturală”, unde eram redactor, susținute financiar de către Primăria clujeană, am avut rubrici permanente în care publicam cronici literare ale cărților sau analiza unor expoziții de pictură, inclusiv eseuri pe diferite teme. Iar în prezent public analize critice, cronici, eseuri, în revista „Agora Literară”, oficiosul Ligii Scriitorilor, unde sunt director și președinte național al acestei organizații profesionale.

T.T.: În tinerețe ați avut șansa să cunoașteți la București o serie de personalități ale timpului respectiv. Care dintre acestea v-au rămas în amintire? V-am ruga să ne istorisiți o întâmplare legată de aceste personaje, sau chiar mai multe. Care dintre ele v-au fost model sau ghid spiritual?

A.F.T.: „Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv”, spunea Arthur van Schendel. Acest principiu mi-a călăuzit viața. Astfel că, în perspectiva unei amiciții, în anul 1960 i-am luat un interviu lui Mihai Beniuc, acasă la dânsul, în strada Grădina Bordei. Interviul l-am publicat în „Informația Bucureștiului”, discutând în biroul acestuia la un ceai servit de soție. Și, uneori, admirând galeria de tablouri pe care o avea pe pereți. De la dânsul am învățat multe privind construcția poeziei. Pe atunci eram elev la Școala Tehnică Poligrafică „Dimitrie Marinescu”, aflată în București, pe strada Argeș. La rugămintea mea, acesta a venit la o șezătoare literară în clubul școlii. Tot în perioada aceea, l-am vizitat acasă pe Zaharia Stancu, împreună cu  tatăl meu, cu care fusese coleg de școală la Turnu Măgurele. Am avut bucuria să-i citesc câteva poezii, pe care le-a oprit pentru „Gazeta Literară”. Acele poezii au apărut peste un an fiindcă paginile revistei de pe Bulevardul Ana Ipătescu erau ocupate cu romanul fluviu „Rădăcinile sunt amare”. În anii aceia, împreună cu poetul Virgil Mazilescu, care era student la Filologie, am vizitat-o acasă, în Cotroceni, pe soția lui Ion Minulescu, doamna Claudia Millian. Mai târziu, prin anii ‘70, m-am împrietenit cu scriitorul, editorul, traducătorul și eseistul Mircea Ciobanu, care lucra ca redactor la Editura „Cartea Românească”. În biroul dânsului i-am prezentat un ciclu de poeme și, citindu-mi poezia „Amurg de întoarcere”, mi-a spus, entuziast, redau textual: „O astfel de poezie se scrie la o sută de ani! ”. Cu acest prilej l-am cunoscut și am devenit prieten bun cu poetul Florin Mugur, căruia îi citeam poezii, la fel îmi citea și el, la o bodegă de alături, unde serveam o cafea cu nechezol. Mircea Ciobanu mi-a fost mentor o perioadă de timp, până când Dumnezeu l-a luat la Dreapta Sa.

T.T.: După o prolifică colaborare la  reviste literare precum „Tribuna”, „Steaua” și multe altele, se poate spune că ați cunoscut îndeaproape mediul scriitoricesc din România. După anul 1989, în breasla Uniunii Scriitorilor au intervenit anumite situații care v-au determinat să înființați în 2006 „Liga Scriitorilor Români”, având peste 39 de filiale în țară și în străinătate. Care au fost, pe scurt, motivele pentru care ați luat această decizie?

A.F.T.: Primind o bursă în Belgia, împreună cu filosoful Gabriel Andreescu, din partea doamnei ambasadoare Karen Foog, am constatat că în această țară democratică erau mai multe asociații scriitoricești, toate cu drepturi egale și finanțate de statul belgian. Venind în țară, m-am interesat dacă  mai funcționează fostele uniuni ale scriitorilor din țările ex-lagărului socialist. În urma acestor investigații, am constatat că toate s-au desființat și au apărut alte organizații pe baze democratice. Numai la noi a rămas Uniunea Scriitorilor, înființată pe principiu sovietic și stalinist. Datorită acestei evidențe, m-am gândit că e necesar să democratizez mișcarea scriitoricească de la noi. Astfel, am înființat Liga Scriitorilor Români. În prezent, această organizație are 39 de filiale, dintre care 12 în străinătate, și edităm 19 reviste, fără să primim finanțare de la bugetul statului. Edităm numeroase antologii, anuare, inclusiv cărți. Oficiosul Ligii Scriitorilor, revista ,,Agora Literară“, care apare trimestrial, este  foarte bine apreciată de cititori, făcând parte din cele mai onorabile reviste din peisajul jurnalistic din țara noastră.

T.T.: Sunteți unul dintre susținătorii ideii proclamării datei de 31 august ca zi dedicată sărbătoririi limbii române. De aproape un deceniu, românii din țară și din străinătate celebrează această zi cu entuziasm, organizând evenimente și manifestări specifice. Ce resorturi intime v-au îndemnat să susțineți această idee magistrală și ce simțiți când vedeți că milioane de români răspândiți pe toate meridianele globului sărbătoresc în această zi limba română, de fapt o propunere ce vă aparține și dumneavoastră?

A.F.T.: În 2010 am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de  scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, conținând propunerea pentru sărbătorirea Zilei Limbii Române. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Până la urmă am reușit. Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.

T.T.: Familia Țene (dumneavoastră, dar și fiul, Ionuț Țene, și soția dumneavoastră, poeta Titina Nica-Ţene) este puternic implicată în viața culturală (presă, literatură, activism cultural etc). Cum reușiți să aveți o asemenea energie și spirit întreprinzător pe tărâm cultural, desfășurată atât în țară cât și în străinătate (sunteți sufletul unor numeroase inițiative creatoare, fondator de cenacluri, întâlniri, congrese și concursuri scriitoricești, evenimente culturale ș.a.)?

A.F.T.: Iubind literatura, Limba Română și prietenia cu iubitorii cuvântului, scriitorii, ne-au făcut să fim slujitori neobosiți ai culturii române. Nu numai noi trei, ci și băiatul nostru cel mare, Florin, care lucrează la televiziune. Acesta, din punct de vedere tehnic, face emisiunea de la Cetate cu poetul Dinescu. Sentimentul iubirii de Limba Română l-am înveșnicit în poemul „Gloria Limbii Române”, din care redau un fragment, fiindcă poemul este un fluviu și  a apărut într-o carte cu același titlu despre istoria Zilei Limbii Române, volum editat în anul 2022:

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile

să visez

în Limba Română,

fiecare cuvânt un fagure,

ca mierea luminii în degetarul macilor,

ca vârsta arborilor în cercuri,

în fiecare din ele trudește un străbun,

veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria

acestor plaiuri păscute de Mioriţa,

modelate de doine

şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit

cu grijă

la izvoarele dorului.

Ea nu poate fi mutată,

cum nu se poate înstrăina fântâna

de izvoare.(…)

T.T.: Referindu-ne la domeniul jurnalistic, vă rugăm să ne povestiți cum au fost primele dumneavoastră contacte cu presa, cum vi se păreau redacțiile ziarelor și revistelor din epoca debutului Domniei Voastre?

A.F.T.: Primele articole le-am publicat în ziarul regional „Secera și Ciocanul”, ce apărea la Pitești. Am și lucrat în tipografia de la Găvana. Am publicat în ziarul ,,Înainte” din Craiova, fiindu-mi amic ziaristul, scriitorul, profesorul Marian Barbu. Am făcut pe zețarul, pe mașinistul de la tiparul înalt. Îmi plăcea mirosul de cerneală tipografică de la marea rotativă,  întinsă pe 2 etaje, de la Casa Scânteii. Am fost corector nopți întregi la ziarul de șantier „Lumina de pe Lotru”. Pentru mine, redacțiile ziarelor și revistelor îmi păreau sanctuare ale cuvântului sfințit de înțelepciune. Pășeam în camerele redacțiilor cu sfială și vorbeam în șoaptă.

T.T.: Având o asemenea longevitate în presă, cunoscând și bunele și relele din evoluția presei românești, cum ați defini în câteva cuvinte presa de atunci, comparativ cu presa de azi? Ce anume este pozitiv și ce anume vi se pare negativ în jurnalismul contemporan?

A.F.T.: Presa de atunci avea responsabilitatea cuvântului scris, cu toate că slujea o ideologie a unei noi ere sclavagiste. Presa de astăzi, în numele libertății, iresponsabilizează esența cuvântului.

T.T.: Vă rugăm să adresați tinerilor confrați din presă, jurnaliștii din zilele noastre, câteva sfaturi și îndemnuri pentru activitatea lor, în condițiile destul de vitrege pe care presa le traversează în prezent.

 A.F.T.: În anul 2019 am publicat două cărți, una la Editura UZP și alta la Napoca Star, având ca titlu comun „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”, așa a spus-o Balzac, având o prefață semnată de regretatul prieten Doru Dinu Glăvan, în care scria:  „Nostalgic și sentimental, Al. Florin Țene nu-și uită niciodată originile și, scormonind prin Lada cu amintiri, se întoarce mereu la anii fragezi, când, alături de foștii săi colegi de clasă, Radu Vasile, fostul prim-ministru, Mugur Isărescu, Virgil Mazilescu, ori istoricul Ilie Vulpe, punea la cale șotii sancționate prompt de profesorul Mușulescu, care îi punea pe recalcitranți la colț, pe coji de nucă, așa că, de teamă, iar nu din conștiință, învățam. Parcurgând suita de eseuri și comentarii critice pe teme diverse, și deopotrivă de incitante, de la Heidegger la Nietzsche și de la Socrate la… Patapievici (văzut ca model invers) regăsim un amestec suav de idealism liric, altoit pe un solid fundament cărturăresc. Aventurile ideilor, cartea scriitorului și ziaristului Al. Florin Țene, în structura academică a demonstrațiilor sale, o carte puternic polemică, croită după chipul și personalitatea vulcanică a autorului ei”.

Dragi ziariști tineri, luați cuvintele regretatului Doru Dinu Glăvan ca o lecție pentru voi. Nu uitați că la baza jurnalismului stă cultura. Studiați, studiați, studiați!

T.T.:La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc și vă doresc în continuare ani mulți și bogați în creații, vă invit să adresați un mesaj colegilor noștri din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

A.F.T.: Dragi colegi, nu uitați: noi suntem conștiința neamului, ochii, urechea și CUVÂNTUL.  

 Interviu realizat de Tanța Tănăsescu / UZP