Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

            În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

            Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei  burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza  socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire  umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier.   Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)  

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște).   În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier  

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu

 Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești  

 La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească — „Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii  românești.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române (I)” →

Literatura universală ne oferă exemple numeroase în privința ideii din titlul acestui eseu. Romanticul John Keate (1795-1821 ) în „Odă la o urnă grecească”, poem tradus de Lucian Blaga, solicită, metaforic, o melodie percepută numai în interior:

„Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cântați mereu,
Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută
Cântați-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totuși nu te întrista:
Deși nu ti-ai văzut norocul, nu-mbătrâneste-a ta mireasă,
Și tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasă”.

Verlaine proclama cu îndrăzneală “ De la musique avant toute chose“, dar cultiva sugerând, până la anularea ideii poetice, cantabilitatea unor embrionare sensibilizări “melice”, cum spunea George Călinescu în “Chanson d`automne”.

Un alt poet sensibil receptor al muzicii, Rainer Maria Rilke gândea muzica drept o “metamorfoză a simțurilor “, având o obsesie vizionară asupra unui “peisaj sonor “:

Muzică: „suflu-al statuilor, poate:
tăcere-a imaginii. Tu, grai, unde graiuri
sfârșesc, tu timp
în verticală pe direcția pierdutelor inimi”.(traducere Maria Banuș ).

Juan Ramon Jimenez definea muzica ca un mijloc de conservare a inefabilului în univers:

„Tu ești în liniștita noapte

Această cântătoare undă

în care, fragede de-a pururi,

stau stelele ca niște crini

suavi, într-un cristal adânc”.(traducere  Vasile Nicolescu)

Carl Sandburg a compus pentru “fantoma lui Johann Sebastian Bach “, „Omul numerelor”, un comentariu liric  ca o “muzică pentru sufletele singuratice “ cum se exprima într-o „poemă-definiție” a muzicii:

„Cunoștea numerele prielnice dragostei,

Numerele care poartă noroc,

Numerele care poartă marea și stelele.

A murit minunându-se de numere

Și rostind ca pe-un număr-: Adio!” (traducere Petre Solomon)

Interesant este comentariul lui Boris Pasternak despre “naivul “Frédéric Chopin, “trezit din reverie “într-o “cetate-n mit rămasă “ sau pe Ceaikovski:

„Ori în tumulturi infernale

Din tot ce înseamnă dantesca

Văzu Ceaikovski sala-n jale

Pentru Paolo și Francesca ” ( traducere Victor Frunză)

 Chopin era gândit de Marcel Proust ca un “ocean de lacrimi, de hohot, de suspine/ Pe care-un stol de fluturi în zbor îl tot străbate/ Când hohotind a jale, când dănțuind pe valuri,/” ( traducere Alexandru Baciu) “

Abordând această temă în literatura română am ajuns la concluzia că exemplele nu sunt deloc neglijabile. La Mihai Eminescu muzica e un fond pe care poetul grafiază, ca pe un portativ:

„O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.” (Diamantul nordului-Capriccio )

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză modernă” →

Pentru a-L  înţelege pe Dumnezeu e necesar să apreciem  lucrările Lui, pentru că ceea ce face Dumnezeu decurge din ceea ce este El. Iată o listă restrânsă a lucrărilor lui Dumnezeu trecute, prezente şi viitoare: Dumnezeu a creat lumea (Genesa 1.1, Isaia 42.5), susţine în mod activ lumea (Coloseni 1.17), Îşi duce la împlinire planul Său etern (Efeseni 1.11), care presupune răscumpărarea omului din blestemul păcatului şi a morţii (Galateni 3.13-14), îi atrage pe oameni la Cristos (Ioan 6.44), Îşi disciplinează copiii (Evrei 12.6) şi va judeca lumea (Apocalipsa 20.11-15).

În Persoana Fiului, Dumnezeu S-a întrupat cum a spus Ioan 1.14. Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului şi este, prin urmare, „podul” între Dumnezeu şi om (Ioan 14.6, 1 Timotei 2.5). Numai prin Fiul putem avea iertarea păcatelor (Efeseni 1.7), împăcarea cu Dumnezeu (Ioan 15.15, Romani 5.10) şi mântuirea veşnică (2 Timotei 2.10). În Isus Cristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Astfel, ca să cunoaştem cu adevărat cine este Dumnezeu, tot ceea ce trebuie să facem e să privim la Isus.

O gândire corectă, exprimată prin cuvinte cu privire la Dumnezeu e de maximă importanţă, pentru că o idee falsă despre Dumnezeu este idolatrie. În Psalmul 50.21, Dumnezeu îl mustră pe omul nelegiuit cu această acuzaţie: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” Ca punct de pornire, o bună definiţie pe scurt a lui Dumnezeu este „Fiinţa Supremă; Creatorul şi Conducătorul a tot ceea ce există; Cel care există prin Sine care este perfect în putere, bunătate şi înţelepciune.”

Ştim că anumite lucruri sunt adevărate în privinţa lui Dumnezeu pentru un singur motiv: în îndurarea Lui, a binevoit să ne descopere o parte dintre calităţile Sale. Dumnezeu este Duh, intangibil prin natura Sa (Ioan 4.24). Dumnezeu este Unul, dar există ca trei Persoane – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (Matei 3.16-17). Dumnezeu e infinit (1 Timotei 1.17), incomparabil (2 Samuel 7.22) şi neschimbător (Maleahi 3.6). Dumnezeu există pretutindeni (Psalmul 139.7-12), cunoaşte totul (Matei 11.21) şi are toată puterea şi autoritatea (Efeseni 1, Apocalipsa 19.6).

Pornind de la Duhul sfâmt înțeleg că Dumnezeu este Duhul din celula din creierul nostru moștenită de la prima celulă vie din oceanul primordial. Această celulă a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind Conștiința.Când spunem că “ne vede Dumnezeu “, practic ne vede conștiința noastră, cea care, dealungul mileniilor, a înregistrat și trasmis, din generație în generație bagajul de cunoștiințe etapizate pe societăți în dezvoltare.

Această celulă vie primordială s-a dezvoltat în diferite domenii: vegetal și animal. Practic acesta este Dumnezeu-Creatorul. Niciun om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Spirit, adică o formă de viaţă superioară creaturilor de pe pământ (Ioan 1:18; 4:24). Cu toate acestea, putem înţelege ce fel de persoană este el observând creaţia sa. De exemplu, marea varietate de fructe şi de flori este o dovadă clară a iubirii şi a înţelepciunii sale. De asemenea, imensitatea universului ne dezvăluie puterea sa. — Citeşte Romani 1:20.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cuvinte despre Dumnezeul din noi” →