Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori

Încă din timpul vieții Poetului, unele poezii eminesciene, datorită muzicalității lor, au intrat în atenția compozitorilor.

G. Călinescu remarca în ”Opera lui Mihai Eminescu” (vol. II): ”Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi conţinutul lor e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contemporanii, căci junimiştii le socoteau cantabili şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjosite chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire considerabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă înrâurire, încât poeţi moderni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această latură a poeziei eminesciene”.Datorită ritmului și rimei perfecte aceste poezii eminesciene se cântă, practic, singure. Precum ”S-a dus amorul”, ”Când amintirile…”, ”Adio”, ”Ce e amorul?”, ”Pe lângă plopii fără soţ”, ”De-or trece anii”, ”Te duci”, ”De ce nu-mi vii?”, Situându-ne într-un asemenea context de analiză a poeziei eminesciene, rămâne de la sine înţeles că printre romanţele cele mai cunoscute se găsesc ”De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio)” de Ionel G. Brătianu, ”Când amintirile” de Vasile Popovici (autor şi al ”Dorinţei”), ”S-a dus amorul” de Victor Ceaikovski, ”Ce te legeni, codrule” de Gheorghe Scheletti, ”Și dacă ramuri bat în geam” de Guilelm Şorban (autor și al valsurilor ”Mai am un singur dor” și ”Pe lângă plopii fără soț „ compozitorul Guilelm Şorban s-a născut la Arad în 1876 și a decedat la Dej în 1923, a fost o personalitate prestigioasa a epocii, autor al romantelor „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” (,,Pe umeri pletele-i curg râu” –George Coşbuc) ş.a.Descinde dintr-o veche familie nobiliara româneasca din Ardeal, atestata inca din 1266, printr-o diploma a regelui Bela al IV-lea. Mama provine dintr-o familie alsaciană și aduce cu ea zestrea genetica germana și franceza.Tatal moare tanar,la 47 de ani,se pare, otravit de un adversar politic.”), alături de ”Somnoroase păsărele” de Tudor Flondor (piesă corală), ”Mai am un singur dor” (populară) ș.a.

Ionel G. Brătianu, publică romanța ”De-acuma nu te-oi mai vedea“, versuri de Mihai Eminescu, romanță dedicată domnului D.G.Kiriac la Editura Magazinul de Muzică-ARTA-M. Brsaunstein.Pe fiul compozitorului Guilelm Șorban l-am cunoscut, este vorba de Raoul Șorban, scriitor, pe care l-am vizitat la conacul său de lângă Dej, cu care am discutat literature și istorie.

Primele lieduri într-adevăr evoluate aparţin, la noi, unui muzician de şcoală germană, Gheorghe Dima (1847–1925), printre cele mai valoroase numârându-se cele cinci creaţii pe versuri eminesciene, la sfârşitul veacului al XIX-lea: ”Dorinţa”, ”De ce nu-mi vii”, ”Peste vârfuri”, ”Şi dacă ramuri bat în geam”, ”Somnoroase păsărele”. Prin ele, în cadrul întregii sale muzici vocale, compozitorul realizează o primă sinteză între elementul popular romantic, cântecul popular şi romanţa orăşenească. După studiile de la Bucureşti, George Stephănescu şi-a Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori” →

Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învățăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă.

Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale.Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în “Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani).După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou.Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti.Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor.De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români.În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne , soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într+un ziar din Pesta , numit “Federaţiunea “. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: “Să facem un congres “, “În Unire e tăria “şi “Echilibrul “ , din care răzbătea ideia ca românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu.}n urma publicării acestor articole autoritățile imperial i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înșiruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționantele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Continue reading „Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu” →

Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE” →

Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri

La începutul anului am primit de la scriitorul năsăudean Ioan Mititean o interesantă carte, intitulată”De Crăciun pe Valea Ilvelor- Festivalul ilvean de colinde și obiceiuri de iarnă-25 “, apărută la Editura Napoca Star, 2020, cu următoarea dedicație: “27 decembrie 2020, Pentru scriitorii Alex, Fl.Țene și Titina, pilde vii de slujire a culturii, o carte ce revarsă binecuvântare, ca o taină de comuniune la originele noastre. La mulți ani! ss.Ioan Mititean. “

Cartea apărut în condiții tipografice, estetice și grafice deosebite, se deschide cu o prefață semnată de Valer Avram, primarul comunei Măgura Ilvei, în cadrul căreia, subliniază că autorul acestei cărți a publicat, până acum 25 de cărți, sub genericul “În vârful peniței “ , că este iubitor de oameni, și în scrierile sale oglindește frumusețile Țării Năsăudului cu deschidere spre frumoasa Vale a Ilvelor, la care adaug eu este membru al Ligii Scriitorilor Români.

După această prefață intitulată “ Istorie, Leagăn, Destin“, distinsul istoric prof.Ioan Seni, președintele de Onoare al Desp. ASTRA Năsăud, redă amănunțit, cele 25 de festivaluri Ilvean de colijnde, obiceiuri de iarnă și port popular (1994-2020) , text ce se constituie într-un amplu reportaj, însoțit de fotografii sugestive, color.

Citind acest fotoreportaj mi-a dat imbold să fac o analiză a fenomenului globalizării. „În Biblie capitolul Geneza 22:18 se consfințește: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”. În această lumenă al acestui verset voi dezbate problema fenomenului globalizării, prin faptul că după ce-l de-al Doilea Război Mondial s-a observat că acest fenomen a devenit în zilele noastre o realitate (Napoleon POP)…

Globalizarea a devenit un fenomen studiat de economiști și sociologi din întreaga lume, fiind dictonul principal al specialiătilor în management, lozinca jurnaliștilor și politicienilor din întreaga lume. Globalizarea desemnează o gamă largă de schimbări și interdependențe economice, ideologice, tehnologice și culturale. Schimbările economice se referă în principal la internaționalizarea producției, creterea rapidă a mobilității capitalului, dezvoltarea corporațiilor transnaționale, precum și adâncirea și intensificarea interdependențelor economice la nivel mondial. Manifestările economice ale globalizării includ reorganizarea spațială a producției, dezvoltarea piețelor financiare, distribuirea de bunuri de consum fungibile în diverse țări și mișcări masive de populație. În concepția anglo – saxonă, globalizarea reflectă tendința întreprinderilor de a-i stabili unități de producție în întreaga lume, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de a se dezvolta. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăstura de bază a globalizrii rezidă în faptul că bunurile, serviciile, capitalul, munca, ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul întreprinderilor. În concepția continentală, globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale, în condițiile nivelării trebuințelor consumatorilor, standardizării produselor și dezvoltării firmelor, al comunicațiilor și al mass-mediei. Firmele interesate de fenomenul globalizrii sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și un conținut tehnologic înalt. Concurența acerbă de pe piață le pune în situația reexaminării frecvente a planurilor lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piață. Fără îndoială globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor și la fluxurile lor comerciale. Ea include și la globalizarea financiară, care a provocat schimbări semnificative în structura economiei mondiale.

Însă globalizarea este un fenomen care extompează sau anulează unele tradiții ale neamurilor, reduce folosirea limbilor vorbite până în prezent, predominând engleza, franceza și germană, limbi impuse populațiilor din teritoriile cucerite și făcute colonii. Apoi aceste limbii s-au impus prin literatură, educație și acum folosite în comunicațiile internaționale..

În acest proces, paradoxal, imigranții încearcă să-și impună religia și tradițiile populației majoritare. Nicidecum nu sunt asimilate. Avem exemplul romilor în România, a bulgarilor de la noi și a lipovenilor (ruși ), a turcilor din Germania etc. Migrația este abordată ca un proces care trebuie gestionat și nu ca o problemă care trebuie rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive și a limita efectele negative ale acestui fenomen. Migrația poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică și progres. Integrarea imigranților din state terțe constituie una dintre cele mai importante provocări la care Europa și, deci și România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existența unor politici imigraționiste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale imigranților. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive de gestionare a fenomenului imigrației.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri” →

Al. Florin ȚENE: La 132 de ani după Eminescu

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în tine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,

Ajutorul măduvii timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

Eminescu nu minte niciodată

El doar spune ce-i şopteşte viitorul

Trecutul adus în mere coapte din pom

Sau busuiocul sfinţit în pridvorul

Oglindit în picătura de atom.

Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte

Spuse ca rotocoalele de fum

Fiinndcă niciodată Eminescu nu minte

El doar rătăceşe versul pe drum.

Cerul în verbul lui e ca apele

Ce curg pe clopotul învechit

Când muza “aburită” închide pleoapele

Convinsă că Poetul n-a minţit.

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal

În însingurătate muzele le mai încurcă

Văzându-le alunecând goale pe-un val

Poetul în morile cerului mai urcă.

Lângă coapsa ei Eminescu e beat

Ca şerpii din vitrină, din platină,

Dar niciodată nu se lasă împerecheat,

Însă tâmplele-i bat şi se clatină.

Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…

În poemele lui se aprind verbele în lumină,

O spune în vers, seara, la câte-o fată,

Muza de porţelan auzind recită și ea în vitrină.

Eminescu nu a avut viaţă personală

Eminescu viaţă personală nu a avut

El sprijinea cerul să nu cadă peste noi

Se făcea nor şi-n tăcere cuvântului scut

Spre turnul potopit de ploi.

Eminescu nu a avut viaţă personală

Întâmpia zorii alergând prin fum

Salvând marinarii surprinşi în cală

S-au fecioarele urmărite pe drum.

Eminescu viaţă personală nu a avut

Fântânilor spre seară le aprindea lumină

Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut

Salvând amurgul de rugină.

Eminescu nu a avut viaţă personală

El curgea molatic ca un râu sub lună,

Atunci când vântul coboara cu-o rafală

Păzea livada cu Poezia împreună

Eminescu viaţă personală nu a avut

Târziu se culca învelit de-o zeghe

Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut

Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.

Eminescu e soldatul ce apără iubirea

Cu pana înmuiată în cerul albastru

Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea

De parcă rupe lumină dintr-un astru.

Eminescu trăieşte întotdeauna în vis

Stând de straje cuvântului scris.

DOR DE EMINESCU

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Continue reading „Al. Florin ȚENE: La 132 de ani după Eminescu” →

Al. Florin ȚENE: Între visul unei nopți de iarnă și epidemie

Între visul unei nopți de iarnă și epidemie

Concertul de Anul Nou de la Viena

Îmi face din suflet arcuș de vioară

Dincolo de mască mă pândește hiena

Când îmi repetă memoria o istorioară.

Albul la uitat cerul în speranță

Ninsoarea a vopsit lâna de pe miei

Doar teama a legat cu fugă o clanță

ce-nchide templul vechilor zei.

Concertul îmi trimite în suflet femei

Când ninge cu nimic peste burgul părăsit

doar singurii rătăciți oameni ai mei

și-au dat pielea la-ntors și argăsit.

Veacul râde de mine în noapte

când scriu ascultând harfe și viori,

cuvinte ieșite din mine necoapte

îi fac să lacrimeze și pe chiori.

Visez la femeia în alb din pat

când trompeta mă-nvăluie cu vibrații,

dar frica căderii iarăși în păcat

mă strecor nevăzut în generații.

—————————–

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

Întrebuințarea mijloacelor limbii diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor radio-tv, la altul și cu atât mai mult de la un jurnalist la scriitor. Cu toate că recurgem la același material lingvistic general, organizat de sistemul limbii, noi îi dăm o utilizare proprie, în concordanță cu ideile și sentimentele care ne animă, precum și cu variatele împrejurări în care ne găsim, precum transmisie directă la radio-tv, scrierea unui articol sau o proză, inclusiv o poezie.Și, pentru că fiecare din ziariști, scriitori sau oameni de rând, se caracterizează prin anumite “constante “ ale felurilor lor de a fi și de a reacționa ( conform trăsăturilor personalităților lor), atitudinea acestora se exprimă, în general, printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii, care îi pot define felul de gândire, de a aprecia pe cei din jurul lor și de a răspunde la fenomenele din lumea înconjurătoare. Pot să spun, parafrazând o utilă maximă populară, afirm că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în fraza: “ Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“

În Pseudokinegetikos, Al Odobescu își amintește de colonelul Enghel, care, necunoscând bine limba română, o anunța pe soția sa, de câte ori se întâmpla să moară un țigan, rob de pe moșia sa, primiți ca zestre spunea: “ Plinci Anicuț al meu! a murit la dine un sestre. “, text din ediția Tudor Vianu, 1955, ortogramă care nu se justifică, căci vorbitorul are sentimental greșit, că trebuie să folosească articolul posesiv al, deci eliziunea aparține vocalei finale a din substantivul propriu Ancuța.

În linii generale, individualitatea stilistică trebuie raportată la anumiți factori, relative constanți, cuprinși în mijloacele de expresie ale unui vorbitor, journalist sau scriitor, mijloace care ne dau posibilitatea să deduce una sau mai multe trăsături proprii gândirii autorilor și profilul lor psihologic.

Analiza stilistică se orientează într-o măsură mai mare spre text decât cea lingvistica propriu-zisă limba privată pe plan orizontal-axa sintacmatică-și pe plan vertical- axa paradigmatică, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Individualitatea stilistică la ziariști și viziunea artistică la scriitori-sau – ,,Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“” →

Al. Florin ȚENE: LA 79 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI IOAN ALEXANDRU SĂ NE ADUCEM AMINTE DE IMNELE POETULUI

Al Florin Țene

Ioan Alexandru – s-a născut ls 25 decembrie 1941, în Topa Mică, județul Cluj a fost poet, publicist, eseist și om politic român. „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, în ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești, la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții – tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena”.
A făcut studiile liceeale la Liceul „G. Baritiu” din Cluj, în perioada 1958-1962 și Facultatea de Filologie a Universității din Cluj, începută în 1962 de unde a fost obligat să se transfere la Bucureștii, cu ajutorul profesorului Zaciu, deoarece nu se încadra în regimul scolastic al cursurilor, și de modul de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență și “injectarea” studenților cu concepții greșite despre realismul socialist în literatură. Era cunoscut că în cămin scria ample poeme pe cearșceafuri. În București a continuat studiile la Universitate, facultatea de filologie, între anii 1964-1968. Datorită talentului și gândirii logice a fost angajat asistent la Facultatea de Limbă. și Literatură Română a Universității. din București începând cu anul 1968. A fost bursier în Germania în perioada 1968-1972, unde il studiază pe Heidegger.
Îi plăceau călătoriile, fiind avid de cunoaștere. A călătorit în Franța, Grecia, Israel etc. Și-a dat doctoratul în litere în anul 1973, cu teza “Patria lui Pindar si Eminescu”. A debutat în revista clujeană Tribuna în anul 1960, cu poezii, în același an cu debutul lui Al.Florin Țene în aceași revistă.Redactor de poezie fiind poetul Negoiță Irimie și redactor șef Dumitru Mircea, autorul romanului „Pâine albă”.
Colaborează la majoritatea publicațiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni.

Ioan Alexandru

Debutează editorial cu volumul. “Cum sa vă spun” în 1964. În continuare publică volumele : “Viața deocamdata”, în 1965; “Infernul discutabil”, 1967; „Vămile pustiei”, 1969, până la seria Imnelor care îl vor impune definitiv printre poetii de frunte ai generației sale. Pe lângă volume originale a realizat și traduceri din R. M. Rilke (“Scrisori catre un tânar poet”din limba. ebraica, în anul 1977. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioada, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutator de absolut. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1965; Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1981.
Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, ALEXANDRU poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre acestia, O. Goga și Blaga, dar și ALEXANDRU Cotruș ori M. Beniuc, despre care i-a vorbit într-un interviu lui Al Florin Țene în anul 1961 în ” Informația Bucureștiului”, pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune înca de la prima carte, printr-o puternică originalitate. “Cum sa va spun”, volum apărut în 1964, anunța, din titlu, nevoia imperioasă de confesiune și căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit în fața presiunii unei vitalități elementare, grăbită să se transcrie. în postura de „zeu al tinereții”, poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniștile benigne ale maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existenței așezate sub semnul efortului de a întelege rosturile fundamentale, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi „primele iubiri” – amestec de jubilație și melancolie pe pragul dintre vârste. ALEXANDRU se înscria astfel în directa continuitate a celuilalt cântăreț al primelor iubiri, Nicolae Labiș.

Murmurului eminescian și sadovenian ce muzicaliza poezia înaintașului imediat și evoluției sale spre o echilibrare intelectuală a trăirilor elementare într-un univers ce trebuia să devină „simetrica priveliște de gând” ALEXANDRU le opune energia cu aluviuni tulburi a identificării cu universul primar și – în linia liricii ardelene – o culoare specifică a satului rural, din care nu lipsește nota de ceremonial străvechi și elegia unor ritualuri tragice. Tonul decisiv pentru caracterizarea acestui volum îl au poemele “Sentimentul mării” și „Cum să vă spun” – cicluri de confesiuni dominate de un lirism frenetic-vitalist, unde calmul gesticulației cotidiene este mai întotdeauna depășit în desfășurările de amploare expresionistă ale unui univers dinamizat de tensiunea afectivă. Adevarata măsură a originalității poetului apare însă în volumele următoare: “Viata deocamdata” apărut în 1965 și “Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatică, adesea în tonalități sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor” – scrie poetul pe o pagina a “Infernului discutabil” – traducând un „program” implicat în însăși substanța creației sale din acest moment pusă sub semnul unei îndarjite lupte pentru afirmarea valorilor existenței, poezia se vrea mai puțin un discurs asupra realului, cât o participare, până la identificare, la dinamica universală, văzuta ca desfășurare conflictuală de forțe stihiale, în fața cărora „stavila” conștiinței umane opune cu dificultate principiul ordonator. Lumea lui ALEXANDRU continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, ca la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței modeme, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative. O data cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: LA 79 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI IOAN ALEXANDRU SĂ NE ADUCEM AMINTE DE IMNELE POETULUI” →

Al. Florin ȚENE: Un vifor suflă din oglinzi

Un vifor suflă din oglinzi

Un vifor suflă din oglinzi

Și omizile rod tăcerea-n frunze

Din secol mai cad cărămizi

când pe străzi alunecă meduze.

Un vifor de lumină cade-n zori

În versuri șoptite la iubită

Când toamna alungă cârduri de cocori

Și noaptea mă-npinge spre ispită.

Un vifor suflă fără temei

Când sabia pe coapse-mi alunecă

și mâna-mi arde pe pulpe de femei

în noaptea când luna se-ntunecă.

Un vifor suflă din ochii ei

ieșind din secolul trecut

iar vremea dintre noi fără temei

ne urcă iubirea pe un scut.

Un vifor suflă din oglinzi

Când nu mă recunosc în ele

simt cum între pulpe mă cuprinzi

și urc nestingherit spre stele.

—————————–

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

2 Ianuarie 2021

Al. Florin ȚENE: Context stilistic ca subtext și contextul gramatical

– SECUNDA ÎN OGLINDĂ –

În lucrările de limgvistică și stilistică apare noțiunea de context pe la mijlocul secolului trecut. Al.Rosetti observă, sublinind: “Cuvântul nu există decât prin context, scrie în Filozofia cuvântului (București, Editura Fundațiilor, 1946, p. 70. ) și nu e nimic prin el însuși. Contextul determină sensul cuvântului.“ Desprinderea cuvântului dintr-un ansamblu organizat care-i determină sensurile particulare în funcție de intenția vorbitorului, jurnalistului sau scriitorului nu e posibilă decât atunci când cercetarea își propune să facă abstracție de vorbirea individuală, rămânând doar la considerațiile de ordin teoretic menite să dezvăluie trăsăturile generale ale limbii, ca sistem de semene, și în consecință ale cuvântului privit ca unitate fundamentală a limbii.

În vorbirea curentă, în limba jurnalistică și cea literară, și mai ales în limba poetică,,adică în toate formele “vii “ ale limbii, situația este diferită, deoarece cuvântul izolat are un sens diferit de sensul pe care îl capătă în frază, fraza fiind mediul natural al cuvântului, așa cum subliniază Al.Rosetti în lucrarea sa “Despre unele probleme ale limbii literare “, apărută la E.S.P.L.A, București, 1955, p.10. Orice cuvânt din limba română poate evoca ceea ce este susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul presupune raportarea cuvântului la alți factori sau la un ansamblu apt să provoace astfel de asocieri. Acest ansamblu poate fi o sintagmă, un enunț sau o frază formată din mai multe cuvinte.Etimologia cuvîntului are la origini formarea lui cu ajutorul aerului expirat sau inspirat prin gura omului, adică format cu ajutorul cu–vântului ieșit din gura vorbitorului, modelat de limbă și cerul gurii.Orice cuvânt poate evoca întotdeauna ceea ce este susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul presupune raportarea cuvântului la alți factori sau la un ansamblu apt să provoace astfel de asocieri. Acest ansamblu poate fi o sintagmă, un enunț, o propoziție sau o frază.

Este necesar să facem o deosebire între contextual gramatical și contextual stilistic. E bine de știut că analiza gramaticală a unui text este supusă regulilor identificării categoriilor lingvistice dintr-o anumită structură, limitată, a comunicării verbale. Folosim termenul gramatică în înțelesul lui larg, de studiu al limbii, deci al materialului sonor, lexical, al formelor și construcțiilor care alcătuiesc obiectul lingvisticii.

Studiul gramaticii intră în atingere cu alte domenii de cercetare, și anume cu acustica, psihologia, sociologia și logica.Există în contextual stilistic o altă ierarhie a mijloacelor de expresie, care nu coincide întotdeauna cu structura sintactică, ci i se opune sau o depășește. Noțiunile de propoziție principală, secundară, părți principale și părți secundare etc.își modifică conținutul și se subordonează unui alt criteriu de clasificare, ce decurge dintr-un ansamblu stilistic, acela al contextului și al motivării lui psihologice și estetice.

Termenul de subtext stilistic, așa cum sublinia V.E. Sîrkina, pune în evidență ceea ce ascunde într-un context, ceea ce trebuie citit “printre rânduri”.

Pentru cercetarea stilului, inclusiv la reportajele literare din presă, raportarea la context- privit ca entitate sau unitate stilistică-reprezintă un principiu de bază, care asigură premisele Continue reading „Al. Florin ȚENE: Context stilistic ca subtext și contextul gramatical” →