Adriana POPA: E prea târziu

E prea târziu

 

e prea târziu în poezie
cuvintele cu care m-am iubit
s-au frânt
mă doare ideea de tine
din iarna aceea când îţi puneai ninsoarea
în buzunarul meu de la suflet
şi-ţi atârnai un gând de colţul lunii
şi degetele noastre se-mbrăţişau
în asfinţit
şi ochii de ger se albăstreau până când
ne spulberam iubirea
în vânt
şi-ncepea să ningă frumos
peste desfrunzirea noastră

la tine ninge-acum
în gros covor
te-aşterni la mine-n suflet
înveleşte-mă
se face tot mai frig

——————–

Adriana POPA

Timișoara

20 ianuarie 2019

Adriana POPA: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun“

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum           

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

 Când bate-n geamuri cea dintâi colindă,-

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.”

 Otilia Cazimir-1939

 

 

          „ În noaptea asta, Adi, sunt focurile. Mâine dimineaţă pornesc piţărăii, eu nu am uitat nimic, îmi aduc-aminte tot, tot …” mi-a spus azi, la telefon, Adam, boemul meu văr, din Austria.

Focurile….piţărăii din cartierul Ohaba-Bistra…obiceiurile….pregătirea prin datini, pentru ca Iisus să se nască în noi, în sufletul nostru.

E un decembrie mohorât, bate vântul uşor, cu frunze încă aurii de salcie, paşii mei se îndreaptă spre niciunde, sau spre acel tărâm fermecat, pe care   l-am pierdut odată cu ridurile din colţul ochilor, peste care am depus straturi de celule descuamate, buze de geruri, fulgi îngheţaţi si zboruri risipite.

          Miroase a iarnă în sufletul meu.

          Miroase a fulgi, a trecut.

          Îmi aminteşte iarna de o altă fiinţă şi-mi trezeşte suferinţe şi emoţii pe care le credeam ninse şi ascunse sub frunze galbene şi gheaţă.

         „Piţărăi, piţărăi,

         Dă-mi şi mie-un piţărău

         Cât o fi de rău

         Să mă duc cu Dumnezău.”

        Ninge furios, din toate direcţiile, cu gheare de vânt. Casele din Ohaba au ferestrele aprinse, ca amintirea unui soare uitat de iulie afară, în  noaptea ce se lasă încet.

         „Dacă ninge tot aşa până dimineaţă, va fi zăpada de un metru ! “ spune bunicul, întors de afară, unde fumase o altă ţigară, din porţia zilnică de  două pachete de „ Mărăşeşti “.

          La biserică, lângă Ieruga îngheţată, dar şi pe Ogaş, pe deal, ard focurile, unduind a grâu înverzit în oale smălţuite de lut ars, semănat în seara ultimă a lui noiembrie.

Focurile, împletite în arcuri galbene si roşii, fură fâşii din noaptea de 23 spre 24 decembrie, ajutând lumina să învingă întunericul. Poate şi întunericul din sufletul nostru, pentru a accepta lumina Domnului.

          Copiii căraseră toată ziua lemne, coceni de porumb, crengi de pom, iar fulgii de zăpadă, curioşi, se tot opreau pe căciulile lor, trase bine pe urechi şi pe mâinile înroşite de frig, apoi o porneau iar, la goană.

Din camera mea, aflată la stradă, auzeam toată noaptea paşii copiilor, care treceau spre focuri, zăpada scârţâia sub bocanci, noaptea avea o lumină albăstruie.

          În ziua de 23 decembrie, bunica frământa aluat de pâine.

Mă aşezam pe ladă, în bucătăria caldă, mâinile bunicii modelau aluatul ca pe o franzelă. Bunica tăia bucăţi  pe care le punea în tavă, ca să mai crească, în timp ce ochii ei de mentă verde, cu nuanţe de miere la lumină, supravegheau oalele de pe plită.

Maşina de gătit îşi deschidea larg, gura neagră, apoi zâmbea când bunica scotea din cuptor piţărăii aurii, pe care-i punea în două coşuri mari cu ştergare cusute cu trandafiri.

          Dimineaţa de Ajun începea devreme.

          Bunicul curăţa zăpada cu o lopată de lemn, totul era alb, vântul, urcat pe stâlpii de neon privea doar, fără să scoată nici un sunet.

        „ Bună-dimineaţa la Moş Ajun

           Că-i mai bună-a lu’ Crăciun

           Că-i cu miei, cu purcei,

           Fug copiii după ei. “

„ Soro- striga mătuşa Marea- hai, că vin piţărăii ! “

„ Mari- se impacientau vecinele- ieşi tu, că trec piţărăii ! “

Bunica îşi punea repede ghetele, se lega cu basmaua de lână neagră, peste părul blond, ondulat, lua cojocul fără mâneci din cuier, în mâna stângă ţinea unul din coşuri, iar cu cea dreaptă punea câte un piţărău în traista atârnată de gâtul copiilor.

Îmbujorati de nevinovăţia iernii, copiii treceau ca frunzele din jurul cupei de argint pentru împărtăşanie.

          Tanti Tăţiana dădea mere şi nuci cu coaja brăzdată de miresmele amare ale toamnei trecute.

          Eu nu am fost în piţărăi şi nici la focuri, nu aveam cu cine merge, când eram mică bunica dădea piţărăi, iar părinţii şi bunicul erau la uzină, iar când am mai crescut, prietenele mele nu se mai duceau.

Doar Alina si Ate, copiii doctorului din Ohaba, mergeau tot timpul în piţărăi, chiar şi când eram la scoală şi ne interzisese învăţătoarea, Alina a plecat la Glimboca, unde avea bunici. Ei stăteau şi la focuri, se aprindeau aproape de casa lor, pe malul Ierugii. Dimineaţa, corul bisericii cânta „ O, ce veste minunată ! “

În schimb, Mihaela a fost în piţărăi cu Dode.

Atunci iarna avea clopoţei şi ningea plină de veselie din părul alb al bunicului.

          „ Vino, mami, să-ţi arăt, uite nuci, mere, piţărăi…s-a umplut traista.” Iar bunicului îi strălucea aur în castanele din ochi.

Spre seară veneau colindători, foarte mulţi copii, aşteptau la poarta verde, cum ieşea o trupă, intra alta.

Îmi amintesc de iarna când eram în clasa a XII-a şi m-am dus în seara de Ajun, cu Săndel, la cimitir la Radu, cu lumânări, ne-a dat mama piţărăi şi prăjituri să dăm de pomană.

Îl vedeam parcă pe Radu întinzându-mi „ Muntele vrăjit “ de Thomas Mann la ziua mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă, invitându-mă la dans, în holul Casei de Cultură şi voiam să strig „ Nu ! Nu ! “, să împiedic acel accident, de parcă Radu ar fi dispărut atunci, acolo, în faţa mea. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, Săndel mă ţinea de braţ şi spunea : „ Radule, am venit la tine, cu prietena ta, sau a mea, nu mai ştiu… “

Şi se auzeau colinde, copiii cântau pe strada principală şi pe strada cimitirului. A început deodată să ningă, iar fulgii se duceau, se tot duceau, până când oraşul rămânea în urmă şi totul era alb, alb, alb…

Şi e iar decembrie, iar cerul, încă albastru, catifelează genele albe ale iernii şi-n gând alerg cu un fulg de nea pe umăr.

Şi mă privesc în fântâna din mine, în apa ei ruginie cu ochii prelungi şi, printre degetele mirosind a miere şi pletele de culoarea grâului copt, întrezăresc o altă fiinţă, cu aripi de o frumuseţe nefirească şi rămân undeva, în urmă, ca un alt eu însămi fără contur şi fără regrete, de parcă propria mea privire şi privirea din oglindă ar fi un colţ de curcubeu şi o dragoste ciudată ce-o face pe ea, sora mea, să crească din mine cu fiecare literă şi să-şi topească braţele în braţele mele-ntinse.

Iar pe masa sufletului meu pun o creangă de brad.

Căci, cine ştie ? Dacă ei, surorii mele gemene, i se va face dor şi va veni să-mpodobească, din nou, bradul cu vise ?

——————–

Adriana POPA

Timișoara

23 decembrie 2015                     

Adriana POPA: E tot mai toamnă

E tot mai toamnă

 

nici nu ştiu de ce
merg spre lumină
ca spre-o-mbrăţişare
pentru mai multă certitudine
ai putea să mă umbreşti
cu palmele-frunze cu iasomie
aşa cum o fac cuvintele
în absenţa noastră
între mirosul de verde
şi albul hibernării
e
tot mai toamnă
mi-au mai rămas câteva iubiri
în locul gol al frunzei de pe ram
cine să-mi vadă ochii
prea limpezi
asemenea cailor furaţi
în nopţile cu lună plină
e
tot mai toamnă
cine să înţeleagă
poemul meu e tot mai personal

——————–

Adriana POPA

Timișoara

27 octombrie, 2018

Adriana POPA: Nostalgie

Nostalgie

 

nostalgic
privesc cum se duc
intenţii de zbor
către zile ce nu se cunosc între ele
am bluze
brodate cu frunze
dar
părul meu încă miroase
a fluturi
îţi strâng tăcerile
din vie
şi-n braţele mele
începe să plouă
ploaia-mi vorbeşte
cu note uitate
despre iubiri
mereu amânate

 

Nostalgia

 

nostalgically
I gaze at them as they go
flight intentions
toward days which no longer know each other
I have blouses
embroidered with leaves
but
my hair still has the scent
of butterflies
I gather your silences
from the vine
and in my arms
it starts raining
the rain speaks to me
with opaque sounds
of loves
always postponed

——————–

Adriana POPA

Traducerea în limba engleză: Mădălina Maria Dăncuş
( din volumul „Aparent/ Illusory”, Ed. Princeps, 2017)

Adriana POPA: Taina scrisului (75) – Oglindirea propriei personalități

„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia  omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.

Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.

„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”.       La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.

Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!

De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura  este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.

Scriu, scriem, ca să renaştem şi să ne regăsim pe noi înşine. Ulise, în infern, a sacrificat animalele, pentru ca umbrele să-şi regăsească existenţa. În acest sens s-ar putea înţelege că scrisul ar putea fi şi un sacrificiu. Necesitatea jertfei este explicată de Mircea Eliade: „În creaţie era divinitatea care se sacrifica pe sine; şi în alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica fiinţa cea mai dragă, un alt fel de a formula jertfa de sine”. Ideea jertfei se regăseşte în „Meşterul Manole”, drama lui Lucian Blaga, într-un monolog de tip faustian: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat.”

De ce scriu? Scriu pentru că mie îmi este dor! „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”. (Nichita Stănescu) Literatura, muzica, arta, sunt îngeri luminoşi cu dor de pământ.

Cu dor de iarbă strivită, verde, sub tălpi.

Scriu, scriem, pentru a împărtăşi celorlalţi gânduri şi sentimente, pentru a nu strivi „corola de minuni a lumii”. Trăim într-o societate meschină, în care „prin simplul fapt că face parte din mulţime, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţimii, devine un instinctiv, prin urmare un barbar”, spunea Sigmund Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eului”.

De ce scriu? Scriu pentru a călători în timp, pentru a aboli timpul istoric, pentru a rămâne „veşnic tânăr înfăşurat în manta-mi”. La fel ca feciorul de împărat din basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte” care atinge absolutul – un absolut care se pare că îl copleşeşte – şi, prin redescoperirea „stării de dor” străbate invers drumul de la infinit la finit, pentru a se reîntoarce la condiţia umană şi a se contopi cu originile.

Scriu, scriem, pentru a ne contempla propriul suflet, pentru a ne regăsi prin cuvânt. În societăţile arhaice exista răspunderea faţă de cuvânt. Odată rostit, cuvântul  se încărca de sugestii magice, demiurgice şi nu mai putea fi luat înapoi. Dobândind o existenţă proprie, el se putea întoarce împotriva subiectului rostitor, instituindu-se. Cuvintele sunt fiinţe vii, ele păstrează o latură divină. Scrisul? Scrisul este o taină, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!”

–––––––

Adriana POPA

Timișoara, septembrie 2018

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (10)

Pas în doi (10)

 

sufletele noastre o ușă

prin care plecăm și ne întoarcem

în partea noastră de cer

în fiecare noapte

pâlpâind alb în coridoarele ei

lungi nefirești

cel mai adesea ne rătăcim

printre angoase și șerpi

dorințele noastre

  

dimineața se-ascundea

după ceasul tăcut pustiit

cât eram de frumoasă, iubite

şi cum visam să scriu cu lumină

despre libertatea noastră

pe trupul meu

iar acesta să rodească încă o dată de dor

ca o rană albastră

 

privirea mea agățată de privirea ta

înlănțuindu-se cumva una cu alta

sau pierzându-se în noapte

ar trebui să știi

că de câte ori te privești

eu sunt în cealaltă parte a oglinzii

încercând să ajung până la tine

să-ți mângâi chipul umărul și sânii

      

de la tine-am învățat

că pot încă zbura

până la marginea lumii

iubește-mă îți spun

și stelele încep să-şi scuture

iluziile din ochi

peste copacii-nsângerați coboară liniștea

un tramvai trece prin noapte

mă jertfești în chiar secunda ta de dragoste

 

de un timp locuiesc în somnul meu

iar visele îmi sunt ca niște năluci

doar neputință

doar groaza de a nu fi singur

gândurile mele fumegă

ca niște valuri lovite de pietre

simt că deja te-am pierdut

și nici nu știu să fac altceva

decât să te plâng

     

în mine e doar cenușă

ca-ntr-un poem neterminat

o noapte sunt sosită-n ochii tăi

închide-i

 

––––––––––––

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu 

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 

 

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (8)

          

Pas în doi (8)

 

tu ești mai mult

ecoul singurătății mele

o lumină tremurândă

de câte ori te strig

glasul mi se-ntoarce frânt

ca și cum nu ai exista decât

în imaginația mea

 

eu nu sunt

decât o altă singurătate

cu noaptea adormită-n ochi

eu nu sunt

decât cenuşa ce rămâne

în urma cuvintelor

după ce te-am rostit

cu aripi arse de vânt

ana

năluca pe care-o zidești doar în vis

 

ești ninsoarea aprigă

ce mă lovește-n tâmplă

aripă înaltă

ochiul tău albastru

lumina lină ce te-animă

în întuneric

am să ți-o prefac

ce sens mai au tăcerile nedezlegate de ploi

dacă-mi rănesc dimineaţa

cu poemele noastre închise-n oglinzi

ce sens mai au vânătorile de fluturi

însângerările din suflet destrămarea

dacă ştiu că oricum mă vei urma

cu singurătatea ta în dragostea mea

fereastră de cer

 

fâlfâie în noapte mâinile oarbe

zborul nostru în moarte

de cele mai multe ori

atârnăm de timp lunatici

în trenul cu trei roți trenul de aer

tras de doi îngeri beți și miopi

 

 

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (7)

Pas în doi (7)

 

 

tu ai venit ca o furtună

m-ai răstignit pe o cruce de foc

iubirea ta îmi răscolea trupul

ca veninul unui şarpe

jarul rămas din mângâierile tale

se-aprinde sub pleoape până și azi mă doare

mi-ai băut tot vinul de pe buze

și ai plecat

 

am plecat cu prima dimineaţă

ţi-am luat și calul și sufletul

și zarea și dragostea mută

am fugit în lume fără regrete

fără să mă uit în urmă

călăream toată ziua

și calul și câmpia

 

ai pierdut clipa aceea

când tu mă-mbrăţişai bărbat pătimaş

și eu înfloream înflorea universul

dar dor mie-mi era de tine celălalt

 

 deja e prea mult târziu

și prea multă noapte în mine 

searbăd îmi e vinul

femeile mele sunt reci

am uitat cum se mai zboară

cum să mă înalț

rătăcesc ca un fluture

prins în lumina unui vechi lampadar

 

cu propriu-mi vis ne părăsim

peste timp nevăzuţi

nu mă întreba

cine mă sărută cine mă ține în brațe acum

am închis toate amintirile cu tine

pentru ca el celălalt

să mă nască pe mine femeie

cândva

 

și te-ai născut Galateea

femeie de aer femeie de foc

 

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 

Vlada ADALVA: Poeme

În cădere

 

Nu am timp

să-mi transcriu

poeziile

Poeziile stau pe frunze

oftează la mine

cât de leneş vreau să fiu

cât de indiferent la povestea lor

intactă ca o moarte

venită cu multe cadouri

Nu ştiu care moarte

merită mai mult să trăiască

Între real şi imaginar

pendulează boaba de rouă

izbindu-se de frunze

în cădere

 

*

 

adriana

eşti o muză perfectă

cu poezii închiriată

plutire de galaxii-

în arca unui bob de rouă

nu pot privi

( doar muri)

balansa doar

ipoteze

o altă gravitaţie

nevrând să se spargă

învelişul fragil

rugătoare la cer arcă

punte de răsărit

Continue reading „Vlada ADALVA: Poeme”

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu: Pas în doi (6)

Pas în doi (6)

 

 când am vrut să te strig pe nume

  au înflorit toții macii în câmpie

  drumul tău înroșit drumul meu pustiit

  în așteptarea ta doar nimfe

 

 de când ai pus toate cruciadele lumii-ntre noi

marea nisipul luna

sunt tot mai frumoasă

poate pentru că mi-ai aprins întunericul

şi mi l-ai pecetluit pe tâmplă

poate pentru că mi-ai îmbrăţişat toţi norii

şi i-ai ascuns la tine în suflet

 

  sufletul meu mirosind ca o mare putrezită

  și norii ce nu au învățat încă să plouă

  palmele tale înflorite sub sărutul meu

  și noi călătorind cu simțurile amorțite

  prin timpul promis prin timpul ca o flacără subțire

  drumul meu înroșit drumul tău pustiit

 

sau poate că ţi-ai făcut rădăcini

din privirile mele

ca să-ţi înalţi cuvântul

şi eu să te nasc într-o plutire

de aripă

 

  sau poate că am adormit sau am uitat

  drumul spre tine

  și mai știu doar drumul spre păcat

  o armată de locomotive roșii turbate

  înșurubându-se în noi și în moarte

 

atunci

de ce în toate tăcerile tale

nu mai apar

——————————————–

Adriana Popa & Petre Ioan Creţu

Timișoara, Timiș & Slobozia, Ialomița

 4 mai, 2018