Vasile LUCA: Adumbriul dinspre noapte

Adumbriul dinspre noapte

Se-așterne lin în fulgi de nea

A iernii cerneri ce se vrea

Sărutul, albul dinspre toamne

Îmbracă a dealurilor coame

Și-n jocul vântului hoinar

În strălucire de cleștar

Mantia de-omăt răsfrânt

Acoperă întreg pământ

Rele bune pași grăbiți

Nu poți pe tine să te minți

Te-afunzi n-a iernilor covor

Îți ești al vieții călător

Zăpezile în noi ivite

Vor troienii printre cuvinte

Însemn tăcut atâtor ierni

Ce vin și trec pe-a clipei vremi

La fereastră ochii mei

În străluciri de zurgălăi

Așteaptă-n nopțile târzii

Din van trecut poate-ai să vi

În răvășiri de lună plină

Și-n auriul de lumină

Vederii pârtii se deschid

Îmi sunt tăcerii labirint

Codru-n legănări sihastre

Purtând poverile dinaste

Blazonul dinspre nalt curat

Își lasă ramul îneuat

Adumbriul dinspre noapte

Peste-al gândurilor șoapte

Îmbracă haina de zăpezi

În amplu alb peste livezi

Pe șeaua iernilor trecute

În viscolirile volute

Îmi port gândul c-a altădat`

Print-a zăpezilor brocard

—————————-

Vasile LUCA

29 Decembrie 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…

ÎN VREMEA DE POVESTE

Tu, moș bătrân cât veacul, în visul tău cel blând

Îmi tot momești iluzii să vie-n al tău gând,

Și învățat cu ele ți-e greu a te desparte

De cât te îndulciră trecutele păcate.

Când tinerel îmi fost-ai, jur-împrejuru-ți roată

Nu datu-ți-ai iubirea nicicând pe lumea toată,

Și-ai lăcrimat la inimi de tinere codane

În nopți câte pierdut-ai, din primăveri în toamne.

Ai fost înalt ca bradul și mândru ca un soare,

Cât fete-au fost pe lume, frumoase ca o floare,

Pute-ai s-alegi ce vrut-ai, dar tu, ca o albină

Luat-ai mierea lumii, din marea ta grădină.

Te-a legănat ca nimeni iubirea-n vraja ei,

Ai fost în Raiul lumii dorit la sânul ei,

Nevrând în gându-ți lacom să te oprești, să-ți pese

C-odată tot se gată clipitele alese.

Ce vremi au fost moșnege în vremea de demult,

Căt dor ți-a fost în suflet, iubire și tumult,

Dar au trecut mai toate, că totu-i trecător,

Dar vremilor acelea, tu n-ai rămas dator.

Acum, te-ai dat de-oparte, că altu-n locul tău

E crai pe șapte sate, pe dealuri și pe-un tău,

Tu, moș bătrân de-acuma, când somnul te-ocolește

Te-ntorci în vremea ceea, ce fost-a de poveste.

Și-ți spui că tot nu fost-a atâta cât ai vrut

Și cât sub vraja clipei mai înc-ai fi putut,

Îmi lasă lumea asta și altora s-o-ncerce,

Tu du-te în visarea clipitei care trece.

28.12.2020

LEATUL MEU

Ne-om duce înspre-a vieții iarnă

Cu toții cei din leatul meu,

Uita-vom de a vieții larmă,

De-a ei tumult, de ce-a fost greu,

De-nnevoiri, de bucurie

În scurte clipe de răgaz,

De tot ce-a fost nemernicie,

De cei ce n-au avut obraz,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Sculpturile apei

Udă

devii o sculptură a ieșirii din ape

și eu îți admir toate formele desenate geometric

de fluidele ce alunecă pe corpul tău

Părul tău colorează moleculele apei

și curgerea acestui izvor primordial

îți brăzdează obrazul cu văi abisale

în care atingerea mea se pierde

sărutând

lichidele apei ce te înconjoară în forme

îmbrățișate de mângâierea ochilor mei

Atingându-ți mărimile

cu îmbrățișarea buzelor moi

devin călător prin visele Căii Lactee

și mă împart în forma mirării inițiale

Ce caldă este scurgerea apei

de pe colinele formelor tale,

ce ușor mă alunec prin moleculele ei

ce sculptură de senzori caut printre brațele mele

când în zori

deschid ochii

să mi număr trecutele stări

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

(Din volumul IUBIREA CORNEANĂ)

Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul

Ernst Junger, poate cea mai reprezentativă personalitate a culturii germane în veacul XX, a fost,pe lângă un mare scriitor și filozof al culturii,un recunoscut și apreciat om de știință entomolog. Între altele el a descoperit câteva specii noi care îi poartă numele. Studiind aceste forme de viață, Ernst Junger a constatat că doar circa 5% din dotarea biologică are rol practic, existențial, restul este strict frumusețe, risipă de frumusețe. În esență Ernst Junger confirma, cu date științifice, ceea ce vestise Dostoievki, ”lumea se va mântui prin frumusețe” și, încă și mai devreme, afirmase unul dintre Sfinții Părinți ai Tebaidei, ”frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”.

De foarte multe ori și cu siguranță că mai fiecare dintre noi, a fost confruntat cu o situație sau,încă mai exact, s-a aflat într-un loc pe care l-a definit că fiind “capătul lumii”. Fără îndoială că era un eufemism și că în termeni reali fiecare își dădea seama, mai ales dacă întâmplare avea loc în spațiul românesc, că în fapt acest “capăt al lumii” nu se găsea mai departe de 30-40 de kilometrii de lumea obișnuită. Totuși acuratețea exprimării era validă, deși metaforică în logică “absolută”. Este deci legitim să ne întrebăm ce anume îi dădea exprimării validitate și semnificație. Aceste „locuri” sunt descoperite mai ales acolo unde avem sentimente, avem străbuni îngropați, acolo unde,prin dragoste,ni se arată frumusețea.

Cred că în primul rând este vorba de confruntarea cu o nouă stare fizică și apoi mentală. Împrejurimile obișnuite (asta însemnând mai ales că ele sunt supuse normelor și convențiilor omenești: sociale, economice, culturale) devin fie irelevante, fie secundare și îndepărtate,nu spațial ci psihologic. Important devine aspectul de creație nestricăcioasă a lumii.În fond ne aflăm în locuri care sunt la marginea ori în afara “lumii acesteia”, a lumii căzute,cu toate meschinăriile ei. Priveliștea lumii din clipă creației ne silește să ne verificăm simțămintele și să ne punem valorile, măcar pentru o clipă, în altă perspectiva, să le raportăm la un sistem de referințe diferit. Nu este vorba aici de lirism lacrimogen, ci de capacitatea virilă de a ne vedea limitele și a ne numi defectele. Se mai întâmplă, atunci când ne aflăm “la capătul lumii”, încă ceva.

Fragmentele de veșnicie pe care le zărim, micile colibe atipice, clăile de fân care suspină, toate aceste frumuseți nepământești sunt în fond mici rupturi și corectări în decorul murdar și fals, așezat de negativitatea pură și adepții ei, peste lumea creată de Dumnezeu în chip desăvârșit. Aceste mici spărturi în decor ne uimesc și ne arată o frântură din realitatea veșnică, realitatea care ar trebui să fie, lumea” căii, adevărului și vieții”. Lumea care ne așteaptă veselă, zglobie, ordonată,pașnică și liniștită pentru totdeauna. În contemplarea “capătului lumii” întotdeauna vom simți și auzi suspinul lumii neînsuflețite care suferă consecințele stării noastre căzute. Nici o clipă să nu uităm că frumosul nu este alta decât manifestarea simțită a Duhului Sfânt , care “toate le chivernisește”. Ca și orice alt trup “natura” , lipsită de duh, nu ar fi decât un cadavru, iar frumusețea ei și faptul că noi o putem simți , este dovada prezenței Duhului. Legătura dintre ființa noastră intimă și rostul ei și simțămintele ce ne copleșesc, ajunși la “capătul lumii” , mai poate fi ilustrată prin ceva, prin decorul icoanelor.

Schematismul decorului icoanelor (al “peisajului”) reflectă nu fața văzută a lumii, ci pe cea duhovnicească, sofianică. În adânca ei înțelepciune arta bisericească înlătură dedublarea legăturii dintre om și natură; înlătura separarea, care s-a ivit după căderea omului, se sublinează “suspinul” naturii pentru mântuirea omului care, singură, (mântuirea omului) o poate desăvârșii pe ea (natura).

Locurile zise “la capătul lumii” sunt lăsate cu rost. Ele ne vorbesc despre Adevăr, ne îndeamnă la acțiune pozitivă, ne amintesc că făgăduința desăvârșirii este a se împlini, cu voia lui Dumnezeu și rugăciunile Bisericii Drept Măritoare.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Frumusețea este în tot locul” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)

MOTTO:

”…Este în Harul Sfînt izvorul vorbei blânde,

Iar un succes de ai în sfânta ta credință,

Tu cheamă pe Hristos, căci este cu putință

Ca răii să-ți distrugă firava-ți biruință!”

Ioan Miclău-Gepianu

Omul e precum copacul…,

tragedie prin istorii!

(Reversul monedei Cezarului)

Câți din neamul ăsta mare,

Iubit neam de frați de veacuri,

Au crescut precum copacul,

Fruntea-ncinsă în lumină,

Să nu li se reteze capul?

Unde-I Dumnezeu cel mare,

S-a făcut și EL mai mic,

Când sunt vremi de-nfometare

Patriarhii nu mai au de zis nimic?

Iubit Neam și frați români,

Suntem a deveni umbră,

Și de slugi pe la stăpâni?

Nu. E sfânt acest popor,

Dar pe fruntea-i de granite,

Stau cu inime golite

Cei ce strașnic îi dau zor

Să ne-aducă-nvălmășeală,

Să ne-nvârtă pe smintite,

Făr-a da vieții vre-un spor!

”Omul e precum copacul,

De crești mare te așteaptă

Ferestrăul și tocatul!”

12/28/2020

Tu, Crișule!

Tu, Crișule cu ape aurate,

Întotdeauna mi-ai fost un intim frate,

Când valul veșnic lucirea ți-o cuprinde,

Eu cu iubire-ți port icoana ta

În inimă și minte!

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Omul e precum copacul (POEME)” →

Paul LEIBOVICI: Calendarul

,,Timpul este o noțiune abstractă pe care o deducem prin schimbările (mișcările) produse lucrurilor” – ERNEST MACH

Originea cuvîntului ,,calendar„ îl vom găsi în termenul latin ,,Calender„ care înseamnă ,,registru„ care derivă din cuvîntul vechi ,,calendae„ prima zi a lunii romane. ,,Calendarul hebdomadar„ s-a stabilit pe baza deservirii fazelor lunii și datează din mileniul al II-lea î.Hr. Anul era împărțit în trei anotimpuri de către patru luni. Babilonienii foloseau calendarul de 12 luni care aveau, alternativ cîte 29 și 30 de zile.Calendarul în limba ebraică se numește ,,Luah„. Împărțirea timpului s-a făcut după un calcul bazat pe mișcarea lunii și a soarelui. Luna Nouă este elementul component important în privința măsurării timpului. Romulus a adoptat anul etrusc de 304 zile împărțite în zece luni. Hinduși din zona Indiei au calendarul lor ,indienii au calendarul Keli Yugo; La Nepalezi calendarul începe în 20 oct.879; Bengalezi ,au calendarul sultanului Alauddin Shah. Chiar și Francezi au adoptat calendarul după Revoluția Franceză. Numai Pompilius a adăugat anului lunile Januarius și februarius. Calendarul Iulian a fost introdus de Iuliu Caesar în anul 46 î.e.n Acesta avea 365 zile împărțit în 12 luni,cu un an bisect. Calendarul Gregorian a fost stabilit de Papa Gregorie al XII în febr.1582.Acesta are 365,242503 zile.

Cunoaștem două categorii de zile-care nu le vom găsi în calendarul actual papal și nici în cel păgîn. Timp de 2000 de ani ,în lumea occidentală timpul a fost stabilit de același ciclul de șase zile pe săptămînă. Din timpurile cele mai vechi au existat confuzi în calcularea timpului.Fără mișcare, timpul nu poate fi calculat.Calendarul universal din contemporanitate se bazează exclusiv pe rotația soarelui. Lunile și Săptămîna au fost stabilite complet arbitrar.El se diferențiază total de calendarul lunii-solar, stabilit încă de la crearea lumii. Expresia,,lună,,-moonth,,provine de la mișcarea lunei.Calendarul biblic se bazează pe mișcarea din natură, de la ani la luni ,la zile –incluzînd săptămînile-toate au la bază ,,mișcarea,,.De aici pornește și confuzia între ,,calendarul modern,,și cel antic. Calendarul actual are un ciclu săptămînal continuu, pe cînd Calendarul Creatorului măsoară fiecare lună în funcție de mișcarea lunei. Calendarul modern este un calendar solar care își întemeiază anul pe durata de timp necesar pentru ca pămîntul să se rotească în jurul soarelui. Ziua are la bază un calcul care se bazează pe timpul care durează pentru pămînt o rotație completă:24 de ore. În calendarul modern, săptămînile și lunile nu se bazează pe nimic în natură.E bine de precizat că fără mișcare , timpul nu poate fi măsurat:de la ani la luni,de la săptămîni pînă la zile …toate sunt calculate pe același criteriu al mișcării.

Îmi permit să arunc o privire retrospectivă asupra numeroaselor CALENDARE apărute de-a lungul miilor de ani, precizînd scopul lor unic : împărțimirea (calcularea) cît mai corectă, mai logică a perioadelor de muncă și odihnă, fie că e vorba de o religie sau alta. În antichitate ,,mișcarea lunei,,era factorul determinant pentru întocmirea calendarului. Aflăm din Scriptură că ,,luna nouă,,este perioada între o Lună Nouă și alta. Metoda de împărțire a timpului se baza pe o împărțire naturală-zile,luni,ani. Înaintașii noștrii acordau o mare importanță Începutului de lună. În acea zi –de început de lună,munca era interzisă.Acest fapt este subliniat în Biblie. Iată un termen,,zilele de tranziție,, care se păstrează și azi în Astronomie, dovadă că și împărțirea modernă a timpului își are sursele tot în Biblie.Luna Nouă începe cu un ciclu de patru săptămîni, iar luna nouă este următoarea zilei de tranziție. Luna este o veche metodă de diviziune a timpului, ceea ce vom observa la Continue reading „Paul LEIBOVICI: Calendarul” →

Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români

Tudor PETCU: Un punct esențial de la care ar trebui să pornească dialogul nostru ar fi, în opinia mea, lămurirea conceptuală a noțiunii de complex cultural. Cum ar trebui percepută și definită această idee din perspectiva antropologiei culturale ?

Vintilă MIHĂILESCU: Conceptul de « complex » vine din psihologie, în principal din psihanaliză – dar chiar şi acolo are numeroase înţelesuri în funcţie de o şcoală sau alta de gîndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decît un concept. Dar, extrapolînd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă într-o populaţie în legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care îi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sînt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, în urma unei “traume” istorice de natură să afecteze într-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sînt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi înlocuite de alte complexe etc. La rîndul ei, o astfel de “traumă” îşi are sursa în comparaţie, într-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” – sau are această impresie. În consecinţă, “complexele culturale” sînt în principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula însă la fel de bine în jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, în ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie. De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sînt, în multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot începe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi îndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. În fine, complexele culturale, tocmai pentru că sînt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, în mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizează “realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urît, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sînt timid, dar mă tratez !

Tudor PETCU: Sunteți de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul român ? Dacă da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?

Vintilă MIHĂILESCU: Categoric nu ! Românii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au însă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atît de bine încît au căzut într-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este încă activ, acolo, în subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, în măsura în care sîntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă în comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sînt ceea ce sînt într-o ordine rînduită şi sînt preocupate să menţină această ordine, nu să se întreacă în imagine cu vecinii. Cu atît mai mult cu cît aceştia din urmă sînt, prin însăşi ordinea cosmică în care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cîştigat în aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…

Tudor PETCU: Considerați că tirania comunistă care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit într-un mod esențial la amplificarea complexelor culturale în sânul poporului român ?

Vintilă MIHĂILESCU: A contribuit, dar într-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor întreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să întărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost însă atît comunismul ca atare, cît imaginea despre noi înşine pe care ne-a creat-o în timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine… Dimpotrivă, acelaşi comunism a întărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a înfrînt ! Pentru noi însă, comparaţia a fost o traumă în plus, în mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); în ambele cazuri am încercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin închiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca în ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.

Tudor PETCU: Un alt subiect pe care aș fi tentat sa-l aduc în discuție ar fi următorul: complexul cultural ca forma de comoditate la români. Am putea afirma că acest inconvenient a devenit de fapt în ultima vreme un pretext de care poporul român doar se folosește fără a căuta să-și asume totuși o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem îndreptăți să vorbim despre complexele culturale în termenii unei fericiri inconștiente la români ?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români” →

Dumitru MNERIE: Lumina iubirii din icoane – Cugetări la gura sobei …

Anul 2020, deși un an de grele încercări pentru toată lumea, se încheie cu luminițe de sărbătoare, clinchet de clopoței, cu melosul colindelor și miresme de cozonac … parcă la fel ca-n fiecare an. Unii s-au putut relaxa citind destinși „Lumina iubirii” (o poveste romantică la modă și de sezon a romancierului american de succes Jay Asher), în care se regăsește tema, atât de cunoscută și totuși atât de aplicată și azi, cea a efemerității iubirii. Parcă am uitat de postul premergător, sărbătoririi Nașterii Domnului, când fiecare ne-am căutat icoanele pentru reculegere și rugăciune, cu gândul bun la cei dragi, care nu mai sunt printre noi, pe care ni-i dorim odihnindu-se în pace, iertați de Bunul Dumnezeu, undeva … pe cărările eterne ale Raiului.

Definițiile de dicționar sau alte surse la îndemână, ne învață că icoanele reprezintă doar niște imagini „plastice, artistice sau artizanale ale unor ipostaze sau acțiuni ale divinității sau ale unor sfinți sau zeități de rang secundar” (Wikipedia). Dar, viața, prin oamenii care ni se alătură, ne dă lecții mult mai valoroase și mai apropiate de suflet. Așa, căutându-mi mama, acum doar prin în cutia cu poze și alte suveniruri m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră de cununie, Mariana „poeta”, (cum, cu drăgălășenie adăuga mama, când mai povesteam noi între noi …):

4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”)

Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ

când te privești tăcut

în oglinda vremii

la vremurile de demult …

Și cei dragi, în jurul mamei

țes din dragoste și dor

chipuri, zâmbete încununate,

parte din destinul lor.

Draga voastră mamă,

pentru voi, este ICOANĂ!

Să-i dea bunul Dumnezeu

Multă sănătate,

zile luminate,

iubiri s-o înconjoare …

Un arbore bine înfipt

cu sevă ca nectarul

este rod al dragostei dintre părinți

de la Dumnezeu, tot Darul.

Iar voi, dragii mei,

iubiți ICOANA VIE

cu pace și armonie

căci Doamne, bine este să ai părinți…

La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) !

Semnează: Mariana Gurza, 14 octombrie 2014. Era ziua în care mama împlinea 82 de ani.

***

Mi-aduc aminte că atunci nu am știut să interpretez corect sensul metaforei „ICOANĂ VIE”, fiind chiar tentat să mă-ndoiesc… „Cum ? … Mama mea ICOANĂ VIE ? ”… Mama, după ce și-a citit „cadoul”, a zâmbit discret, fixându-și pentru câteva momente privirea-ntr-un hău …, neînțeles de mine atunci. Acum știu că-n „hăul trecutului” își căuta și ea imaginea mamei, (Mama Mină, plecată mai demult, cea care ne avertiza mereu, cu o suspectă convingere: „Ei, ei ! … I-ți videa voi când n-oi mai fi …”)

Crăciun-ului ăsta i-au lipsit multe. Nu mă refer la libertatea de a hoinări …, ci la altele, mai de-ale casei … De exemplu, cozonacul … n-a mai avut aceiași mireasmă … Altădată farmecul sărbătorilor din casa noastră era îmbogățit de „cozonacul de la Ica”. (Viorica Plevan, căs. Rizac, (9.11.1919, Cupca -16.12.2019, Timișoara). Mama mea, care era mult apreciată pentru bunătățile pe care le gătea, degustând cozonacul, zicea de fiecare dată: „Așa bun n-aș știi să-l fac niciodată.” … Acum un an, la 15 zile după ce Ica „a plecat” cam grăbită la ceruri (16 decembrie), în prima zi a lui 2020, și-a-nălțat sufletul la cer și mama.

Zilele trecute, pe un fond sonor al colindelor – semnele bucuriei Nașterii Domnului, eu mă simțeam mai abătut de gânduri, conștientizând că timpul trăit este cuprins de fapt, între 2 comemorări de suflet. Am recitit poezia Nașei. M-am oprit speriat la ultima strofă: „Iar voi, dragii mei,/iubiți ICOANA VIE/cu pace și armonie/căci Doamne, bine este să ai părinți”… Mda! … Așa este. Am rămas orfani … Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de grijă până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii … ne-au devenit doar ICOANE.

Liniștirea mi-am recăpătat-o zăbovind mai mult asupra cărții „Icoane vii”, primită nu demult în dar, „cu dragoste”, direct de la autoare – Mariana GURZA, distinsa poetă, Redactor-șef și fondator al Revistei creștine de cultură, tradiții și atitudine civică LOGOS&AGAPE, publicație de circulație internațională, cu peste un milion de cititori. Am constatat cu plăcere că excelența recentei apariții editoriale, (Editor Emilia Țuțuianu, Editura Mușatinia), este dată de caracteristica originală de a îmbina așa de bine narațiunea unor evenimente istorice, cu proza și poezia pătrunse de o sensibilitate aparte, conducând cititorul către semnificații de mare profunzime existențială.

Argumentele celor menționate mai sus sunt bazate atât pe evidența manierei particulare de exteriorizare a propriilor trăiri, nebănuit de greu încercate de momentele vieții, cât și de modul de exprimare a nădejdii indiscutabile în iubirea lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, într-una dintre scrieri, menționa că „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”. Astfel autoarea asociază imaginile părinților în viață, cu „icoane vii”, datorită minunăției luminii din ochii lor, animați mereu de iubirea dumnezeiască pe care o au față de copiii lor. La fel ca și în cazul icoanelor, prin ochii blânzi și iubitori ai MAMEI din poza-icoană, parcă ne privim față-n-față cu Dumnezeu.

În prima parte a cărții o descoperim pe autoare, din postura de copil „născut într-o casă parohială, aproape de tot ce înseamnă credință și românism”. În acest spațiu a aflat „drumul spre acea lume a cuvintelor sfințite”, căutând mereu să înțeleagă „sfintele taine” dar și a unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici, care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață dorul Bucovinei înlăcrimate”. Prin „puterea cuvântului”, exprimat de autoare cu atâta emoție, alături de dragii părinți îi găsim pe preoții Ioan Țârovan și Adrian Făgețeanu, care au marcat-o adânc spiritual, cu insuflarea unor calități nobile de bun creștin, de patriot, modestie, curățenie sufletească. Povestea de la „Cupca, satul amintirilor” se leagă cu înțeles de o altă carte-document „Vasile Plăvan – un Slavici al Bucovinei”, publicată de Mariana Gurza cu 7 ani în urmă. Continue reading „Dumitru MNERIE: Lumina iubirii din icoane – Cugetări la gura sobei …” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)

MĂICUȚĂ DRAGĂ…

Măicuță, mai vino câteodată să mă vezi în vis,

Să te mai simt, să-mi pari că-mi ești adevărată…

Cu brațele întinse larg și cu sufletu-mi deschis,

Să te cuprind, cum poate n-am făcut vreodată…

Să-ți mângâi iarași umerii și cu drag obrazul,

Lacrimile ce te-au durut, să pot să ți le șterg…

De te-a cuprins cumva, fără să știu, necazul,

Azi, mai mult ca oricând, să pot s-alerg,

La tine-n poală, c-atuncia să mă cuibăresc,

Dragele mânuțe să ți le cuprind, să le sărut…

Să pot, cu mult mai mult acum, să te-ocrotesc,

Cum poate n-am făcut, pe cât aș fi putut…

Și, dacă ceva-ți apasă sufletul… să-mi spui,

Poate-o supărare sau, vorbe spuse la mânie…

N-au fost din inimă și-n inimă rog să nu le pui,

Că-s vorbe goale, ce sufletul din noi sfâșie…

Măicuță dragă, află că te-am iubit la infinit …

Te port în mine cât traiesc, nicicând vei fi uitată…

Și, de-mi veni-va clipa să mă-nalț înspre zenit

Să-mi vii, de mână să mă duci, ca altădată,

Când mic-eram, mai știi ? Mă temeam de beznă,

De-ntuneric, când nopțile-adânci mă-nfricoșau…

Sau, când hățișuri mi se-mpleticeau de gleznă,

Mă cuprindeau brațe duioase, dureri îmi alinau…

Mai vino câteodată-n visul meu, dragă măicuță,

Să te mai văd, să te ating, mânuțele să le sărut…

Și-mi lasă c-altădată, pe-aceeași de copil pernuță,

Parfumul tău de neuitat…ca semn că mi-ai trecut !

E ZIUA TA, MĂICUȚĂ…

E ziua ta, măicuță… azi…

E sărbătoarea ta, a Sfântului Ștefan…

Fug gândurile-mi rebele, ca turmă de nomazi,

Prin stele căutându-te, pe coline, printre brazi,

Că, de când tu tot te-ai dus, mi-e sufletul orfan…

Te-aștept iar, cu darul meu sub brad, în celofan,

Așa… ca-n fiecare an…

Îl scot din sipet și-l șterg duios de firele de praf…

Păstrez același dar de-atunci, când mi-ai plecat…

E cartea vieții mele, ca cele multe puse-n vraf,

Numai că, am scris în ea, cu auriu un epigraf,

Cu tot ce-am adunat de ani și-n suflet ferecat…

Că, fluviu mi-e iubirea, dragă mamă, n-a secat

E-un dor aprins, nevindecat…

În minte port cuvintele ce, niciodată n-am uitat…

Sfaturi, ce mi-ai dat, le spun la rându-mi, la copii…

Ce n-am zis, de multe ori pe-atunci, c-am ezitat,

Spun acum, poate m-auzi, că te iubesc nelimitat,

Că, versurile-mi toate, cu gânduri de tine le stropii

Și, poate ce ne-au amărât cândva, în mine le topii,

Că, așa-s viețile, nu-s utopii…

C-au mai de toate, nu numai roze și flori dalbe…

Și, ne-am strecurat noi două, prin multe greutăți…

Ca să răzbatem, scris-am la Domnul multe jalbe,

Din care făcut-am, pe piepturi sângerânde, salbe,

Dar, ne-am prefăcut și-n stânci sau-n alte vietăți,

Ținând de noi departe, dragă mamă, orice răutăți,

Așa, ca două jumătăți…

E ziua ta, măicuță și-ți pun cadoul tău sub brad,

Așa, precum o fac de-atâția ani și ani la rând…

O lumânare-am să-ți aprind, pe cer am să răsad,

Un câmp de stele să-ți clipească și-am să prad,

Din lună plin-o rază, că poate-apari și coborând,

Sub bradul meu vom sta, jurămintele schimbând,

Că, nu ne vom uita nicicând…

DORU-I DOR, MISTUITOR…

Măicuță, dragă-mi ești, la tine mă gândesc,

Ades în minte îmi răsare dulcea ta făptură…

Prin amintiri te caut, în vise mi te regăsesc

Aceleași simțăminte, în minte îmi dospesc,

Că simt cum mă topesc și fiecare picătură,

De cuțit mi-e lovitură…

Sub basma văd păru-albit și ochii-ți lăcrimoși,

Ștergând cu dosul palmei, lacrime pe-obraz…

Ti-ai pierdut în viață, anii tăi cei mai frumoși,

Cercând prin neguri să răzbați, mărăcini țepoși

Și-acum, la bătrânețe, înconvoiată de grumaz,

Te simt purtată de talaz,

Că, departe ți-e copilul… nevoi-nsă m-abătură

Și singură ai rămas, în prea lungă așteptare…

Speranța te mai lasă, să mă vezi în bătătură,

Din drum lung prin lume, ce pașii-mi străbătură,

Pentr-o mai bună viață, dincolo, peste hotare,

Umplându-te de întristare…

Dar, am să vin, fă-ți sufletul și inima vitează !

Fă focul, plămădește, să coci pâine în cuptor !

Din grădină rupe flori, proaspete să pui în vază,

Alungă-ți gândurile negre, ține mintea trează,

Că pași vei auzi și ciocănit în geam, încetișor !

Am să-ți vin măicuță, tu m-așteaptă în pridvor…

Că, doru-i dor, mistuitor…

PUI DE RÂNDUNEA…

Mamă, am luat aminte, de toate celea ce mi-ai spus,

Pe coala minții-am scris, punând sfaturile în inventar…

Și de-anii le-au mai șters, le-am ghicit și le-am dedus,

Că destui s-au spulberat, de-atunci când mi te-ai dus,

Tu, poate știind mai bine-acolo, le-i pune pe-un cântar,

Din greșeli, ceva să mai repar…

Trecură multe primăveri și veri, mi se adună toamne,

Ce-ar vrea avid din carnea mea, să roadă și să guște…

De ierni mi-e teamă, ger n-aș vrea să mă condamne,

Pe umeri să-mi răstoarne, nămeții adunați în stamne,

Bucăți din sufletul meu blând și neajutorat să muște,

Fulgii, ca gloanțe să mă-mpuște…

Mamă, până tu să pleci, mai simțeam că sunt, copilă,

Mă mai certai, mă dojeneai, că erai tu cam pătimașă…

Dar, sub aripa ta, eram mic pui de rândunea, fragilă,

Uneori, de greș dădeam, mă întorceam sub ea, umilă,

Când mă avântam crezând, că sunt tare, mare, uriașă,

Plătind scump d-eram trufașă…

Mamă, îmbătrânesc, simt iernile în coaste și mi-i frică,

Tu, far ai fost în mine, am ascultat de sfânta ta povață…

Dar, mi-a fost și teamă și n-am gustat din fiecare clipă,

Că, uneori, grea-mi părea pe umeri, umbra ta de-aripă,

Însă, fără de ea, îs același pui de rândunea, ce-ngheață,

Că-n nopți reci, nu mă mai răsfață…

CÂTE VIEȚI, CÂTE POVEȚI…

Motto: Sunt pe lume vieți, poveți,

Cât trăiești, ai tot să-nveți…

La iveală ieși c-un țipăt și tragi aeru-n plămân,

Căutând cu ochișorii, vreo lumină prin umbrișuri…

Cauți vocea-n șoapte calde, inima și plinul sân,

Să crești mare, să răzbați, vieții să-i fii tu stăpân,

Pas cu pas să o câștigi și trecând printre hățișuri,

Să destrami păienjenișuri…

Îți faci tolba ta de vise, culmi în zări să cucerești,

Om cu carte să ajungi, vrednic să fii-n societate…

Și la rândul tău, părinte, vrei familia s-o sporești,

După cum lăsat-a Domnul, după legile-omenești,

Înhămată ca o gloabă, vrei să-ți faci a ta cetate,

Pentru-ai tăi, cu bunătate…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Lacrimile, ce dor de dor (poeme dedicate mamei)” →

Al. Florin ȚENE: Ipocrizie autentică

Prin anii `70 din secolul trecut am fost invitat la mai multe manifestări culturale timp de o săptămână în județul Vâlcea. La aceste acțiuni culturale au participat scriitori din toată țara, născuți în acest județ, sau care au avut, de-alungul vieții, tangență cu județul de pe Valea Oltului.

Toate aceste acțiuni au fost frumoase, interesante și utile pentru cititori și scriitori.Însă, doar câteva atitudini a unor conrați, m-au dezanmăgit. Ipocrizia lor m-a făcut să scriu aceste rânduri.

Într-o seară eram cu toți invitații pe scena Palatului Culturii din Rm.Vâlcea, în cadrul unui spectacol interactiv, într-o sală plină de spectatori, în care, coordonatorul manifestării culturale, ne-a întrebat, printre altele, ce părere avem de noile construcții din municipiul Vâlcea și Drăgășani. Eu am răspuns:

-Nu îmi plac blocurile noi construite, cenușii și standardizate, ne respectând specificul local, atât la Vâlcea cât și la Drăgășani.Păcat că s-au demolat casele cu specific traditional, cu arhitectura caracteristică zonei submontane a judetului. Au fost construite aceleași ghetouri și la Vâlcea precum și în cartierul Mănășturi unde locuiesc în Cluj.

Un coleg scriitor din Cluj, venit cu mine a spus, textual:

-Foarte bine că s-a demolat și s-au construit aceste mărețe blocuri specifice regimului luminos al epocii de aur. Astfel se dezvoltă și Rm.Vâlcea, mergând pe drumul luminous al socialismului.

A doua zi în ziarul județean “Orizont “ a apărut fotografia acestui coleg și cuvântarea sa, alături de alte cuvântări ale scriitorilor prezenți, care au lăudat oribile construcții socialiste.

Când am ajuns la Drăgășani, a doua zi, cu autocarul plin de scriitori ne-a întâmpinat primarul orașului.Înainte de a da mâna cu mine mi-a spus:

-Tovarășu Țene ai criticat orașul nostru ! Nu vezi ce frumoase blocuri avem?

-Le văd, sunt la fel, ca în toate orașele țării.Vaste dormitoare pentru bieții muncitori.Atât!

Peste ani, după evenimentele din decembrie 1989, eram din nou cu colegul scriitor la Rm Vâlcea, tot la o manifestare culturală.De data aceasta la Biblioteca Județeană “Antim Ivireanu “.În Continue reading „Al. Florin ȚENE: Ipocrizie autentică” →