A trecut anul. Pe dinafară, a fost an centenar. Dar pe dinăuntru, un alt an personal, pentru fiecare dintre noi.

Cum ar fi ca la finalul acestui an, la finalul oricărui an, să nu ne mai punem nicio dorinţă – nici ca lumea să fie mai bună, nici ca guvernanţii să fie mai drepţi – ci doar să ne eliberăm de ceea ce se cheamă „bogăţia lui nelegitimă”?

Adică, în ordinea vieţii noastre, să scăpăm mai întâi de uriaşul bagaj de deşertăciune, de cunoaştere şi de informaţie sterilă pe care ni l-a lăsat ultimul an zestre. Un fel de curăţenie a memoriei şi a gândurilor. Pentru că îndeletnicirile dragi şi proprii sufletului au fost dintotdeauna cunoaşterile fertile cu valoare pentru faptă, pentru oarecari prefaceri interioare. Lecturile sau meditaţiile bune, cultura ce trimite la meditaţii şi reflecţii, schimburile originale de idei, dialogurile de spirit – toate sunt câmpuri informaţionale din care sufletul poate să construiască direcţiile necesare de dezvoltare ale vieţii. Acestea sunt bogăţia naturală – actualizată şi pusă în practică – a sufletului.

Ca să înţelegem cât din „bogăţia” noastră e naturală şi cât artificială, ar trebui să ştim cu ce ne-am încărcat „dulapul”.

Mai întâi, ştirile. Toate ştirile „onorabile” despre problemele globului sau ale ţării noastre care nu au directă legătură cu meseria sau cu viaţa noastră, asupra unor realităţi pe care nu le putem clinti nici „un fir de păr”, deşi toate vor să pară indispensabile – sunt un bagaj de cunoaştere artificială, sau o „bogăţie nelegitimă”. Iar bogăţia nelegitimă nu e o Cenuşăreasă inofensivă. Rostul ei e să ne deturneze energia sufletului înspre altceva. Astfel că asemenea ştiri (majoritatea) ne furnizează probleme globale, imposibil de rezolvat (din poziţia noastră), şi prin iluzia „grijii” pentru ele, înlocuiesc tocmai energia pentru „problema” personală şi primenirea sufletului. Cu alte cuvinte, lasă nerezolvată problema personală în favoarea celei globale. Prin aceasta nu se neagă justeţea cauzelor umanitare sau caritabile (şi nici carierele construite în jurul lor), ci cantitatea de informaţie inertă pe care o receptăm majoritatea dintre noi. Practic, suntem nevoiţi să constatăm că mai toţi „ardem” motorul atenţiei de pe margine, din poziţia de consumatori – voluntari sau involuntari – ai unor astfel de ştiri, fără să reuşim să le mai actualizăm vreodată în faptă. Iar prin încărcarea capacităţii noastre cu zeci şi sute de probleme potenţiale, ni se poate crea iluzia că participăm la rezolvarea lor prin simpla aflare cognitivă, sau chiar prin participare afectivă. În fapt, atâta vreme cât nu se traduc în faptă (sau mişcări către faptă), asemenea ştiri măresc cantitatea irosită de potenţial personal, atât cognitiv cât şi afectiv. Ciudată „ardere în gol” a memoriei, atenţiei şi – în cele din urmă – tocmai a dragostei. Toate devin nobile, dar false „îmbogăţiri”. De care ne puteam lipsi, onest, din capul locului.

Apoi, reţelele „sociale”. Toate postările, mesajele, alertele, discuţiile de pe reţelele de socializare (FB, Instagram, Whatsap, Twitter etc.) care nu slujesc efectiv meseria noastră, sau vreun proiect umanitar-social legat de activitatea noastră, şi nu trimit la activităţi reale care să facă oamenii să interacţioneze pe viu – toate pun sufletul la un fel de „muncă” artificială legată de întreţinerea sinelui în această nouă lume. Prin cantitatea nesfârşită de conţinut pe care o propun – în mare parte irelevant sub aspectul acţiunii, faptei – ele obligă sufletul la diversificare eterogenă, sau, o altă formă de îmbogăţire nelegitimă. Târgul e şi aici, la fel de înşelător. Te îmbogăţeşti la nesfârşit în „prietenii” şi proiecte virtuale, pentru a sărăci în comunicări şi proiecte reale. Şi acelea puţine pe care le mai aveai, şi care constituiau bogăţia ta naturală. Iar sinele virtual nu face decât să „mănânce” din spaţiul sinelui real, mai exact din două domenii esenţiale, legate de relaţii şi muncă, în care acesta din urmă se putea manifesta realmente ca „activ” – familie/prieteni şi servici. Adică o „familie” virtuală şi o „muncă” virtuală, care consumă din capacitatea pentru familia şi munca reală. Iar excepţiile rarisime şi fericite – când oamenii chiar se slujesc de spaţiul virtual pentru muncă sau relaţii de muncă, sau pentru proiecte umanitare – nu fac decât să confirme regula.

Şi în fine, o a treia categorie, construită din primele două. Curiozităţile vizuale deşarte. Tot ce „agonisim” noi din media şi social-media (în afara profilului sau carierei), de la ştiri la postări, la clipuri aleatorii şi la forme de divertisment fragmentate la infinit. Deşi unele au o aparenţă „profesională” – precum concursurile culinare, emisiunile de talente sau showurile reality –, toate au acelaşi concept-reclamă în ele, bazat pe exacerbarea curiozităţii sterile: „uite ce poate face X!”. Căci curiozitatea naturală a sufletului se simte mai la ea acasă între formele clasice de cultură – cărţi, concerte, muzee, teatre, sau cinematografie de calitate – care-l predispun la meditaţii interioare, din care poate construi apoi ceva potrivit cu viaţa lui. Or aici, petrecerea virtuală e menită să „îmbogăţească” sufletul cu emoţia privitului pur, scoţând partea de meditaţie care însoţea actul sau urma după. Calul troian introdus în logica noastră ar suna cam aşa: „face X, aş vrea, dar nu mai e nevoie să fac şi eu; deci doar stau şi privesc”. Ceea ce lasă sufletul, într-un fel, impotent. Constantin Noica, un om care iubea meditaţia şi dialogurile culturale adevărate, avea această reflecţie: „Dacă în mine nu se petrece ceva, nu-mi rămâne decât spectacolul lumii”. Un spectacol care ne-a îmbogăţit cu o povară uriaşă de informaţie sterilă, care odată depozitată, stă acolo în sufletul nostru nu ca să ne recreeze, ci ca să consume spaţiul şi energia prefacerilor interioare. Din care ar fi putut ieşi adevăratul spectacol.

Iată-ne reveniţi la sfârşitul anului. La sfârşitul oricărui an. Cât de „bogaţi” în informaţie suntem! Cât de diverşi în proiecte, dorinţe sau griji – mai toate asociate acestui bagaj de cunoaştere sterilă. Care ne întreţine iluzia că noi putem schimba lumea, fără să ne dăm seama că, de fapt, lumea ne-a schimbat pe noi. Am ajuns să nu mai descoperim, să nu mai cunoaştem – nici măcar să ştim – ci doar să „aflăm”. Să privim. Şi se pare că, cu cât aflăm mai mult (şi mai multe), cu atât devenim mai puţin înţelepţi. Şi – în cele din urmă – mai puţin fericiţi. Căci mai niciunuia dintre noi nu-i vine să creadă că el ar putea fi acel bogat care nu poate intra în Împărăţie, necontorizând niciodată bogăţia lui „virtuală” (cel puţin surplusul ei). Acea bogăţie care nu poate moşteni, şi nu ne lasă să moştenim…

Aşa că, pe final de an, dacă am putea să nu rezolvăm problemele lumii, ci doar să scăpăm de „bogăţia nelegitimă”, „deşartă” a ei, oare nu am începe să fim nişte oameni adevăraţi? Oare nu am accesa bogăţia noastră naturală, potenţialul nostru neirosit, şi nu am aduce în lume cea mai de preţ contribuţie posibilă – fărâma noastră de bine? Căci ca să îmbogăţim lumea cu adevărat, s-ar putea să fie nevoie să „sărăcim” de ea. Să începem să fim, cum s-ar spune, „săraci cu duhul”. Şi, drept urmare, „mai curaţi cu inima” şi mai fericiţi…

Un An despovărat de bogăţie nelegitimă şi Nou tuturor!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

28 decembrie 2018