Isabela VASILIU-SCRABA, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană

Printre „predicile vii” (cf. Nichifor Crainic) de la Biserica din Drăgănescu una dintre cele mai impresionante este cea sugerând două planuri ontologice cotangente : Biserica din lume si acea  „lume” pentru care  (scrie Sf. Arsenie Boca) „nu s-a rugat Domnul Hristos” (cf. Părntele Arsenie Boca în vol. : Biserica de la Drăgănești, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005).

Ieromonahul Arsenie (care avea să treacă pe 28 nov. 1989 la viața veșnică  după ce a străbătut toate cele trei căi de intrare în lumea de dincolo, calea isihastă, calea luptei si calea muceniciei) a formulat într-un text exact ceea ce sugerase prin pictarea unui călugăr răstignit de bună voie: suferința este „crucea vieții” ca o „linie a rostului vieții noastre peste care coboară Dumnezeu, de-a curmezișul, corecturi divine”. Adică suferințe de neînlăturat,  suportabile doar prin smerenie si dragoste (pp. 177-178). (continuare, isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/.

Viziunea metafizică la care ajunsese Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 convergea spre aceeași imagine a smereniei (/umilinței care să înfrângă orgoliul omului limitat la condiția lui umană) și a dragostei, a nevoii de a ne dărui total către o realitate care nu este din lumea aceasta. In volumul publicat în 2000 specificasem o particularitate a viziunii naeionesciene. Anume că ea îmbracă o dublă înfățișare, prezentând două soluții metafizice legate de două structuri spirituale din două momente istorice în care se poate găsi o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile și numele lui Ulise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).

            La Nae Ionescu însăși metafizica este o „încercare soteriologică”, este drum al celor care nu au reușit să se mântuiască prin sfințenie. Metafizica nu poate fi imaginată în afara subiectului implicat în trăirea metafizică, a ființei umane ancorată în astfel de preocupări. După ce profesorul luase în discuție felul în care soluțiile metafizice apar când sunt privite în ele însele, el se gândește la fundamentarea unei metafizici a ființei care să înglobeze amintitele soluții corespunzătoare celor două structuri diferite ale spiritului uman.

            Fundamentarea propusă vizează caracterul de subiect metafizic al ființei, făcând, înainte de toate, cuvenita precizare că ființa este o abstracție, este cel mai general mod al lui „ceva”, pentru că de fapt nu sunt decât ființe (la plural). In timp ce existența este obiect pentru ființă, „ființa este obiect pentru Dumnezeu” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p. 244). Ființa, prin excelență subiect, poate deveni așadar și obiect. Înainte de a vedea particularele condiții în care din subiect, „ființa” poate deveni „obiect”, se cuvine a ne opri puțin la semnificația pe care  Nae Ionescu o atribuia conceptului de  „existență”. Astfel poate se vor lămuri și veșnicele confuzii  între ființă și existență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel, spre deosebire de ființă, existența considerată „în sine”,  nu poate deveni niciodată „obiect”.

            Nae Ionescu tratează despre „existență” la cursul de Teoria cunoștinței  ținut în anul universitar 1925-1926 unde prezintă viziunea sa filosofică asupra cunoașterii, mai precis a drumului cunoașterii în înaintarea ei. În mod surprinzător însă, „problema existenței”, care este o problemă metafizică, se găsește inserată și în cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae Ionescu doi ani mai târziu (1927-1928).

            Având în față ediția post-decembristă a acestui curs de logică (în dictatura comunistă fiind complet interzisă editarea operei lui Nae Ionescu), înainte de toate trebuie să observăm cât de nepotrivite sunt titlurile și subtitlurile fiecărei prelegeri adăugate de editorii Dora Mezdrea si Marin Diaconu. Dar și întregului curs, deoarece el nu este o „introducere în logică”. De altfel, nici cursul de metafizică din 1936-1937 nu este o „introducere în filosofie”, cum scria în revista „România Literară” din 14 martie 2000  fostul stalinist Z. Ornea care, în domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor învățate în Facultatea (de marxism-leninism?) urmată în anii 1951-1955.

La prelegerea din 3 februarie 1928 editorii au propus titlul „judecata existențială”. O propunere cât se poate de școlăresc-neinspirată, rezultând din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi despre „judecățile existențiale”. Dacă ar fi citit ceva mai atent întregul curs (sau dacă ar fi fost mai în temă cu filozofia!), ar fi observat că Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta numai  după ce își structurează întreaga prelegere în jurul unei probleme ținând de domeniul metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat următoare, asupra „judecăților impersonale” are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu, adânci semnificații ce depășesc cu mult cadrul logic în care este expusă problematica unor asemenea judecăți). Dar nici adevărata temă tratată în prelegerea din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, făcând precizarea că „semnificația conceptului de existență” deși ține de ontologie, are un interes pentru logică, „și anume interesul care se leagă de clasificarea judecăților”.

            Dacă ar fi voit (după modelul oferit de fostul student al lui Nae Ionescu, D. C. Amzăr) să împartă și ei acestă prelegere, îngrijitorii școliți în comunism ar fi putut observa că Nae Ionescu (mai mult de trei pătrimi din curs) tratează despre „a exista” din punct de vedere ontologic. Abia spre sfârșitul prelegerii ajunge la „a exista” din punct de vedere „logic”. Faimosul metafizician face cu acest prilej departajarea principiului identității în matematică, în logică și în filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică și în filosofie principiul identității este aproape același lucru cu judecata existențială.

            Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observă că „existența” se dovedește a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rând pentru că, într-un concept nu este cuprinsă și nota existențială. În al doilea rând, pentru că „existența” nu este o „calitate” a vreunui obiect. Ea nu poate fi considerată  nici pe post de  „obiect” existent în fața conștiinței mele. Existența este numai un „obiect logic”.  Adică, din punct de vedere logic, ea poate forma obiectul unei judecăți.

            Existența nu este un „obiect”, asemenea obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru că există pe lume nu doar „obiecte” în spațiu și timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să se apeleze la o teorie adiacentă. Ca să atribuim actelor de conștiință o anume poziție spațială, trebuie presupusă, prin mijlocirea unei „teorii”, legătura dintre spirit și materie. Pe de altă parte, la actele de voință nu constatăm decât  ceva de domeniul „efectelor”, și nu de domeniul unei realități, ca un fel de „resort” ce produce respectivele efecte. Or, și halucinațiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la  efecte cât se poate de reale. Această observație îl va face pe Nae Ionescu să concluzioneze că din „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”, și că definiția „a exista înseamnă a acționa” nu poate fi valabilă, greșind tocmai atunci când identifică „existența” cu „acțiunea”.

            La definirea existenței prin acțiune se mai gândise Nae Ionescu și pe când preda cursul de „teoria cunoștinței” în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilă presupoziția după care „a exista înseamnă a acționa”. Prin ea s-a descoperit existența planetei Neptun, pornind de la „existența ei în efecte”. Mai precis, de la perturbațiile în mersul celorlalte planete pe care existența (încă necunoscută) a planetei Neptun le producea. Inițiatorul Școlii trăiriste  observase cu acel prilej că nu toate acțiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoștința noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercării  de a forma un concept al existenței definită prin acțiune, întrucât conceptul existenței ” scapă oarecum minții noastre” (Nae Ionescu,  Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

            La cursul său de Teoria cunoștinței Nae Ionescu mai remarcase că felul acesta de definire este el însuși defectuos, pentru că existența (cunoscută din efectele ei) devine condiționată de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la tautologie: există ceea ce este existent.

            Filozoful propune următoarea soluție pentru a ieși din tautologie: activitatea de a gândi existența face ca existența să devină obiect de gândire. Ea rămâne însă ceea ce este, dacă, pe lângă putința de a deveni gândire, ea „poate să existe și când gândirea nu se exercită”. Este o soluție „mixtă”, care combină două feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoașterii) și cel „real”. La aceeași soluție ajunge Nae Ionescu și doi ani mai târziu, deși demonstrația sa va urma o cu totul altă cale :

            „Idealistul” Berkeley susținea că „nu există nimic real în afară de percepția noastră”. Logicienii de azi, -spunea Nae Ionescu la cursul de logică din 1927-1928-, întorc problema pe dos și afirmă că „există ceea ce este perceput”. Ei nu mai pleacă de la „realitatea adevărată”, ci de la „obiect”.  Cu umorul său caracteristic, Nae Ionescu răstoarnă premiza logicienilor  care se dispensează de „realitatea adevărată”. De pildă, „stelele verzi”, pe care cineva lovit în cap le vede cât se poate de bine, nu devin obiecte existând „realiter” din simplu fapt de a fi fost percepute. După Nae Ionescu ar mai fi o cale, dacă am restrânge definiția și am spune că nu tot ce „este perceput”, ci tot ce este „pasibil de a fi perceput” există. Numai că, în acest caz, riscăm să ne confruntăm cu „existențe” ce pot fi percepute în ele însele, fără să fie excluse „existențele” ce pot fi percepute „în efectele lor”. Așa ne întoarcem la dificultatea deja semnalată, conform căreia de la „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”.  Ultima cale de ieșire din impas, ocolește pur și simplu problema, pentru că, din punct de vedere ontologic, „existența” este imposibil de stabilit.

            Nae Ionescu  semnalează și soluția „mixtă”, în care se presupune că există mai multe feluri de „a fi”, „a fi” din punct de vedere „logic” și „a fi” din punct de vedere „real”. Această cale ar implica o soluție general logică și o ierarhizare ontologică înăuntrul soluției logice. Din punct de vedere logic, „a exista” este „a putea fi gândit”. Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că „existența”, încetează de a fi „existență”. Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de „posibilitate”. Astfel, existența va însemna „posibilitate de a deveni obiect logic”.

            „Existența” va fi ceea ce poate fi gândit, ceea ce este „obiect” în fața „conștiinței logice”. Și așa se ajunge de la „existență”, la „obiect logic”, și de aici la principiul de bază al logicii care spune că „obiectul nu este altceva decât el”, iar de la „obiect” la „concept” ca „existență logică”, și mai departe la „judecata existențială”, care nu se mai verifică prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Astlel e conturată -la cursul de logică din 1927-1928 -, problema existenței, care, „în sine”, nu poate deveni niciodată obiect.

            Cei care  nu știu să aprecieze adevăratele carate ale gândirii filozofice naeionesciene pot vedea prezentarea problemei existenței la un universitar italian, scriitor la mare modă, citind fragmentul „Despre ființă” în rev. „Paradigma” (nr. 10-11-12/1997, p.18). Textul tradus de Ștefania Mincu provine din cartea lui Umberto Eco intitulată Kant și ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Avertizăm însă cititorul să nu se aștepte să înțeagă prea multe din fragmentul publicat de revista constănțeană, deoarece problema „existenței” pare să-i fi rămas complet străină și lui Umberto Eco. Prin cele scrise în textul atât de pretențios intitulat, universitarul italian dă impresia că s-a limitat doar la utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și la-ntâmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică, și, mai ales, fără să urmărească altceva decât umplerea la repezeală a câtorva pagini, în care, la loc de cinste se află „gargariseala și sperietura” (după memorabila expresie a lui Alexandru Paleologu) de termeni grecești, latinești, franțuzești, nemțești, englezești.

            Întorcându-ne la Nae Ionescu ținem să înfățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm în fața existenței. Față de existență, față de ceea ce avem înaintea noastră din realitate, poziția conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru că noi, spunea Nae Ionescu,  în actul de a judeca nu facem altceva decât să răsfrângem în conștiință un fapt existent și apoi să-l exprimăm. Totul este să ne ferim de confuzia -destul de frecventă-, dintre judecata însăși, „care este și rămâne pentru noi un fapt” și exprimarea judecății (vezi Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin Diaconu și impropriu intitulat „Introducere în logică„, Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

            Există o tendință (decelabilă în curentele de gândire din apusul Europei) de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Această transformare, remarcă Nae Ionescu, „nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizicii” (vezi Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi putem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci chiar „înăuntrul ei”.

            Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată existenței, putem lăsa existența așa cum este, încercând doar să o „descriem”. Este chiar ceea ce se întâmplă cu ajutorul judecăților impersonale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își au importanța lor tocmai pentru că ele „constată existența faptelor”. Planul realității nu poate fi mai bine conturat în diferențierea lui de planul logic decât prin simple răsfrângeri de fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de genul: Plouă! Ninge!

            Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecăți de constatare în judecăți formate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că în alte limbi europene astfel de constatări se exprimă  cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit poziția metafizică în fața existenței caracteristică românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gândirii din spiritualitatea răsăritului Europei.

            Argumentul existenței în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndată ce gândim mai îndeaproape la semnificația acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui.  Este o persoană? Este o conjunctură de împrejurări ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eșecul transformării judecăților impersonale în judecăți predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu următoarea remarcă: una este să spui „Trăznește!”, și alta este să spui „Te trăznește Dumnezeu!” (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

            Dacă stringența unei necesități metafizice nu există, atunci ce face ca totuși să existe tendința transformării judecăților impersonale în judecăți cu un anume subiect?

            Nae Ionescu vede aici un tip particular de gândire, asociat cu o anume structură sufletească. Este tipul de gândire căruia nu-i este străină situarea în afara existenței. Prin felul în care conduce analiza judecăților impersonale Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, poziția metafizică de „supunere la real”. Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenței : „existența se referă la ființarea în planul real”, cum am spune noi azi, în coordonate spațio-temporale. La cursul din 1936-1937 subliniase însă că „mai sunt si alte planuri de ființare…Când transcendem existența, găsim ființa…Ființa se prezintă ca un alt tărâm” (p. 251). O altă lume care are si o întemeiere metafizică, nu numai una teologică. În ea se trece prin depășirea timpului, nu prin suspendarea acestuia. Nae Ionescu se distanțează de viziunea kantiană în care timpul (împreună cu spațiul) era formă de  intuiție „estetică”, în sens de „senzorială”. Pentru filozoful trăirist „timpul este semn al vieții”. Ceea ce se lămurește din greșala protestanților care au avut pretenția să desființeze tradiția spre a se întoarce la Sfânta Scriptură. „Numai că aceasta nu se mai poate. Sămânța pusă în pământ, chiar dacă încolțește greșit, nu mai poate fi adusă la originea ei” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p.246).

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/  ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)  mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/  ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în „Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. „Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/  ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade  ;  si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ;  si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_     .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/  ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178  având 1540 accesări.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx  ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior  ;   variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html  ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD  ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/  ;  , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade  ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992,.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei „Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999.

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/  .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .

 

Lavinia BUD: Spune ceva, pasăre

Volumul de versuri ,,SPUNE CEVA, PASĂRE”

Lavinia Bud

Editura Singur 2018

 

Și litera este creație. Ea vine să formeze cuvântul pe care tremurul mâinilor îl caută în sufletul nostru plin de întrebări. Fiecare cuvânt format nu vine să dea răspunsuri, ci creează mai departe alte întrebări care ne fac să explorăm mai mult drumurile deschise prin tot ce înseamnă viață.

Noi, oamenii, nu suntem decât o reprezentare a puterii divine universale care ne-a creat, întru lumină și adevăr, mai înzestrați și mai perfecți, din El și mai aproape de El și poate mai iubiți…

Suntem copii ai unui univers care se rotește, aruncându-ne pe câte un țărm după ce sufletul nostru, însămânțat cu lumină, își primește forma sa viitoare. Și forma noastră, completă odată cu trezirea conștiinței, întinde între pământ și cer un cântec de aripi nesfârșit ce-și caută nesingurătatea.

Se vor recunoaște, știu, cei care au sus inimile, se vor recunoaște într-o zi…

Dedic acest volum de poezie copiilor mei, Lucian și Simona, ca să mă vadă și să audă glasul de dincolo…(Lavinia BUD)

 

 ***

NU SUNTEM PĂSĂRI

 

Nu suntem păsări

să fâlfâim din aripi spre înalturi.

Toate dorurile se prind

de sufletul nostru

și rămânem legați

de pământ și de ape,

iar fruntea noastră,

doar ea, crede că a cuprins

măreția stelelor.

Tu, ia-mă de mână!

Lângă tine voi crede

că sunt pasăre

și dorul meu va deveni

zbor si iubire…

 

SPUNE CEVA, PASĂRE

 

Spune ceva, pasăre,

despre bucurie,

o porți pe aripi

când te înalți,

apropii nemărginirea

de malurile strâmte

și aduci speranță.

Mă zbat în râul ce curge

și mă prind de aripa ta.

Vreau să învăț drumul

ca să mă pot întoarce

ancorată de curcubeul

legământului cu veșnicia.

Spune -mi ceva, pasăre,

despre nemurire…

 

POATE CĂ TREBUIA

 

Da,poate că trebuia să rămân

aproape de rădăcini,

acoperind cerul

cu aripile mele verzi,

împăcată cu trecerea anotimpurilor,

visând o altă lume a veșniciei.

Da,poate că trebuia să rămân

aproape de stele,

mângâind cerul

cu aripile mele albe,

ca îngerii din somnul copiilor,

împăcați cu apariția lor trecătoare.

Da…poate că trebuia să rămân

între cer si pământ,

răspântia unui zbor neîmpăcat

cu condiția mea

de stea căzătoare…

 

MUGURI

 

Mă apropii încet

cu obrazul de muguri

ce se deschid ca niște aripi

la chemarea cântecului

adus pe valul depărtărilor.

Primul zâmbet al florii

înfioară căușul

din palmele însingurate

pe țărmul cu întrebări și vise.

Aș poposi în miezul roadelor,

dezlegate de taina

înălțării în lumină,

Continue reading „Lavinia BUD: Spune ceva, pasăre” →

Adriana POPA: M-am lăsat în urmă puţin

M-am lăsat în urmă puţin

 

m-am lăsat în urmă puţin
ca să pot păşi în gândul tău
aveam o rochie albă
brodată cu metafore şi flori de câmp
copacul
sub care ne-mpleteam cuvântul
ne privea adânc în ochi
desfrunzit de verdele din mine
păsările lui
se cununaseră în spini
în nopţile cu lună plină
mă dădusem şi eu cândva de suflet
câtă nelinişte în silogismele răzvrătite cu copite de brumă de fum
aud în somn cum rugineşte visul
cum gândul tău se stinge în cioburi de lumină
pe albastrul iubirii povestea mea rănită apune-a pustiu
de-atâta toamnă vălurită a dor
din tine plec
ca din tăcerea de demult
în care nu mai cred

——————–

Adriana POPA

Timișoara

3 februarie 2019

 

*Desen: Mihaela Gheorghiu

Adrian MUNTEANU: Cultura Română Sărbătorită la Edinburgh

Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, a avut loc la biserica St Philip, Logie Green Road, EH7 4 EH, Edinburgh (Scoția), spectacolul cu titlul CULTURA ROMÂNĂ SĂRBĂTORITĂ LA EDINBURGH, sub egida Centrului Comunitar Românesc și a Consulatului General al României la Edinburgh. S-au întrunit, cu fervoarea iubirii de patrie, forțe artistice locale și din țară, soliști vocali, instrumentiști, dirijori, poeți.

Preotul bisericii ortodoxe, Ioan Florin Florescu a prezentat o consistentă alocuțiune despre valorile culturii românești, iar un cuvânt de salut și gratitudine a rostit domnul Mihai Delcea, consulul României la Edinburgh.

Rareori am avut ocazia să urmăresc și să particip la un spectacol mai complet și mai bine susținut artistic de către toți cei prezenți, într-o unitate și un echilibru valoric remarcabile. S-au interpretat în exclusivitate piese muzicale românești, precum „Când perdeaua dragii mele” (muzica Alfred Alessandrescu, versuri Alfred de Musset), “Stelele-n cer” (muzica Nicolae Bretan, versuri de Mihai Eminescu) sau “Pașii”, cântec compus de Felicia Donceanu pe versuri de George Călinescu, toate interpretate de soprana Roxana Nițe, acompaniată la pian de Răzvan Luculescu.

Baritonul Mihai Stoica, acompaniat de pianistul Vali Vădănoiu au cântat piese cu pronunțat caracter patriotic și filon popular, foarte rar auzite în sălile de concert, precum “Măi Ardeal!”,“Cântec de Unire” sau  “Duce-m-aș și m-aș tot duce”.

Tinerii Luca Rusu, pian și Bogdan Jeler, flaut, au interpretat  “Cântec Vechiu” de Paul Constantinescu. În această alcătuire, urmând și aprecierilor unanime ale românilor prezenți în sală, pot afirma că alăturarea poeziei, prin sonetele lui Adrian Munteanu în interpretarea autorului care a adăugat și un grupaj de poezii eminesciene, a venit să completeze și să amplifice vibrația, emoția și adâncimea întregului.

M-am bucurat de tot ce am văzut și am auzit, îi felicit pe organizatori și am rostit împreunăBravo Edinburgh, bravo România!

––––––-

Notă:

https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

http://www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

În primul rând, de la stânga la dreapta: preotul Ioan Florin Florescu, doctor în filologie și teolog, poetul (și actorul)  Adrian Munteanu, baritonul Mihai Stoica, pianistul Vali Vădănoiu, pianistul și dirijorul Răzvan Luculescu (în martie dirijează Filarmonica din Craiova).De la stânga la dreapta: pianistul Luca Rusu și flautistul Bogdan Jeler, studenți la Academia Regală de Muzică din Glasgow, Adrian Munteanu și dirijorul Răzvan Luculescu.  Adrian Munteanu și consulul României la Edinburgh, PhD Mihai Delcea.
De la stânga la dreapta: pianistul Vali Vădănoiu, poetul Adrian Munteanu, baritonul Mihai Stoica, consulul Mihai Delcea, soția lui Mihai, o spectatoare, soprana Roxana Nițe și soția domnului consul. Cu bucuria și emoția întâlnirii într-o seară magică,

––––––––

Adrian Munteanu

Edinburgh, Scoția

29 ianuarie 2019

Valeriu DULGHERU: Cine vor fi vinovați de pierderea alegerilor de către eurounioniști?

„Clasa conducătorilor noștri politici face tot ce-i stă în putință ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze”.

(Mircea Eliade. Ziarul „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1937)

 

Cât de actuale sunt îngrijorările marelui filozof M. Eliade. Nu am progresat la acest capitol nici cu un dram în cei peste 80 de ani. Într-adevăr, problema poate mai mult nu e în miliardele furate ci în corupția morală, la care este supus 24 din 24 de ore bietul român basarabean debusolat de-a binelea de imperiul mediatic străin lui. Cum poți altfel să explici fenomenul Șorhei care a deformat atât de mult caracterul orheianului (și nu numai!), altă dată aflat în avangarda Mișcării de Eliberare Națională. Această propagandă de tip ghoebelsovist, această avalanșă de minciuni turnată seară de seară de pe ecranele puzderiei de televiziuni ale lui Plahotniuc, Dodon și Șor și rusești, dar cu părere de rău și de la Moldova 1, ProTV (să înțeleg că nu e nimic personal, doar bussines!) acționează ca picătura chinezească. La postul de televiziune „Rossia”, nemaivorbind de televiziunile care aparțin trinomului, la fiecare pauza de reclamă se transmite blocul de clipuri electorale ale celor trei: cât de „bune sunt drumurile în Moldova” făcute de democrați, pentru care contează „faptele nu vorbele”;  cât e de „logic să votezi steaua roșie socialistă”; despre raiul lui Șor construit la Orhei. Și nici un cuvânt despre ceilalți concurenți electorali parcă nici n-ar exista.

„Fapte nu vorbe” este sloganul democraților scris pe avalanșa de panouri electorale (care costă mii de pensii ale dumitale moș Ion (nu ale lor, că pe ale lor sau stăruit să și le facă mari), cu care este împânzită capitala și întreaga Republică, auzit de pe ecranele televiziunilor și undele radio. Știți, m-au convins. Sunt pe deplin de acord că democrații sunt adepți ai faptelor nu vorbelor: „Miliardul furat” este un fapt? Da!; „Neîntoarcerea miliardului” este un fapt? Da, prin refuzul de publicare a Raportului Kroll II  „ca să nu lezăm onoarea celor peste 90% nevinovați (așa ne-a spus premierul) incluși în raport”. „Șor este un hoț” este un fapt demonstrat în prima instanță, confirmat și de el însuși. „Spălarea” hoțului Șor de către Plahotniuc este un fapt împlinit. În loc să stea la dubă Plahotniuc l-a făcut primar de Orhei, mare „mecenat” prin  seria de așa numite „magazine sociale”, făcându-l practic unic „salvator al nației moldovenești” de la sărăcie. De fapt, Plahotniuc îi permite lui Șor să cheltuiască miliardele furate la stânga și la dreapta. Când va veni momentul să le întoarcă (dacă va veni!) nu va mai avea ce întoarce.

În realitate toate aceste „fapte” sunt niște falsuri crase. „Drumuri pentru Moldova”, „prima casă” sunt praf electoral aruncat în ochii alegătorilor pentru ai orbi. Democrații mai declară ca au fost reparate și construite peste 1800 de școli și grădinițe. Fals. Prin grantul de 100 mln Eur donat de România au fost reparate și construite 1189 de grădinițe și școli. De unde s-au mai luat cele 1800 de școli și grădinițe reparate de democrați. Conform statisticii în Republica Moldova actualmente există 65 orașe şi 1614 comune şi sate. Multe din aceste sate nu au școli (în rezultatelor ultimelor reforme generate de lipsa copiilor!) și nici grădinițe.

 „Vom vota steaua roșie socialistă. E logic” trâmbițează Dodon și Valeții lui. Chiar au dat-o în bară cu acest slogan. E cel mai alogic. Votând steaua roșie votezi satana. Această stea adusă pe vârfurile baionetelor a înlocuit crucea! Cei cu steaua roșie în frunte i-au deportat, împușcat, lichidat prin genocidul din  1946-47 pe părinții și bunicii noștri (inclusiv, ai tovărășiilor lor Greceanîi și Diacov – acesta este chiar alogic cu totul), au distrus și închis bisericile, iau băgat în robia colhoznică.  Deunăzi pseudo-președintelui Dodon (dar și asistentei sale bășcăniței Vlah) iar îi curgeau mucii la Moscova. Sosit de acolo ne-a fericit cu un nou mare succes: de la 1 ianuarie 2019 produsele moldovenești vor fi scutite de taxe vamale, dar doar până după alegeri. Să-l întrebăm pe acest mancurt Dodon cum o va face dacă la 29 decembrie 2018 prin decretul lui Medvedev (la porunca lui Putin!) vama rusească a fost închisă pentru toate produsele din Ucraina și cele tranzitate prin Ucraina. Din care mare dragoste față de ruși, dar și de noi, ucrainenii ar crea acest coridor de tranzit. Nu există nicio logică. Minciuni electorale (la acestea Dodon este campion). Că moș Ion va înțelege că toate acestea au fost o minciună îndată după alegeri va fi un fapt, dar trenul electoral va fi plecat.

Și hoțul Șor nu rămâne în urmă. În ultimul timp a devenit o vedetă pe toate televiziunile. „Pensionarii merită mai mult”. Aici chiar îi dau perfectă dreptate. Din miliardele furate ar putea fi dublată pensia de o mie de lei a lui moș Ion pentru câțiva ani. O merită pe deplin cei care și-au stricat sănătatea pentru construirea „raiului colhoznico-comunist” – o trăsnită idee născută în mintea mentorilor bolnavi mintal a acestor trei. Noi ne umplem de oftigă la auzul acestor baliverne, care prind la unii creduli, iar ei sub paravanul acestei campanii electorale își fac trebuirile personale. Mai țineți minte scandaloasa lege privind „vânzarea” cetățeniei investitorilor străini, prezentată de democrați și socialiști drept unică cale de a aduce învestiții în Republica Moldova. Iată ca au apărut și primele nume. Cine credeți că este acest mult așteptat investitor? Nimeni alta decât ,,Sara Livovna Manaximova” (pseudonimul Jasmin) care din întâmplare este soția lui Șor. Dar nu vine de una singură. Ca și ocupanții sovietici de altădată vin cu cățel și purcel: tatăl (Lev Iakovlevich Manaximov), mama (Margarita) și fratele (Anatolii). Iar cei câte 100000 de Euro (plată pentru cetățenie) de unde-i vor lua? Evident de la Șor, adică din miliardul furat de la noi. Bună investiție, n-ai ce spune! Să fim siguri că și celelalte investiții vor fi la fel.

Și noi, cei mulți, dar…(vorba lui Lăpușneanu!) ce facem? Ne batem înde noi ca proștii câte 4-5 eurounioniști pe o circumscripție, iar hoții își rezolvă problemele personale. Să luăm lista națională. S-au înregistrat tocmai 15 partide, printre care tocmai 7 eurounioniste. Aproape jumătate se vor bate pentru împărțirea a maxim 30-40% din electorat, iar dușmanii Neamului se vor simți de unii singuri confortabil pe segmentele lor. Pe unele circumscripții uninominale lucrurile nu stau mai bine. De ex. pe circumscripția nr. 15 (Călărași) se vor bate între ei 3 eurounioniști: I. Munteanu (ACUM), Iu. Chirinciuc (PL) și I. Leașcenco (independent), creându-i șanse reale candidatului PDM N. Ciubuc. Pe circumscripțiile: nr. 18 (Orhei) – V. Munteanu (ACUM, ex. PL) și D. Zghibarta (PL), creându-i șanse reale lui I. Șor; nr. 19 (Ivancea) – M. Cușnir (ACUM), R. Boțan (PL) și V. Marinuța (PVE, ex. PL); nr. 20 (Strășeni) – I. Grosu (ACUM), N. Malai (PL) și E. Blanovschi (PNL),  contracandidatul nr. 1 al tuturor fiind P. Filip; nr. 21 (Criuleni) – L. Carp (ACUM) și Gh. Ojog (PL), împreună ar avea șanse să-i bată pe candidații PDM și PSRM; nr. 23 (Ialoveni) cu candidatul PDM              M. Babuc se vor bate fiecare în parte tocmai 4 eurounioniști (L. Vovc, ACUM; A. Ursu (PPDA), D. Nicoară (PNL) și V. Tabunșcic (PL)); nr. 23 (Chișinău, 1) – V. Grădineanu (ACUM) și O. Rățoi (PL); nr. 25 (Chișinău-3) – I. Grigoriu (ACUM) și C. Fusu (PL); nr. 26 (Chișinău-4) – V. Bilețchi (PL), Iu. Reniță (ACUM) și D. Manole (PVE); nr. 27 (Chișinău-5) – V. Bolea (ACUM) și I, Casian (PL); nr. 28 (Chișinău-6) – A. Sliusari (ACUM), I. Ciobanu (PL), creându-i șanse reale socialistului V. Batrâncea (da acel care ne-a rupt harta!); nr. 29 (Chișinău-7) – R. Verbițchi (ACUM) și D. Jelescu (PL), ajutându-l pe socialistul A. Lebedinschi; nr. 30 (Chișinău-8) – D. Perciun (ACUM), V. Herța (PL), V. Lesnic (PNL), V. Fotescu (PVE), V. Dolganiuc (independent, ex. PPPDA), în total 4 eurounioniști din 14, care se vor lupta între ei pentru a-l aduce în fotoliu pe democratul Nae-Simion Pleșca (ce nume frumos românesc dar ce umplutură hidoasă; nr. 31 (Chișinău-9) – L. Nicolaescu-Onofrei (ACUM), I. Crețu (PL), IU. Deleu (PNL) se vor lupta între ei pentru ai aduce pe socialistul Gr.Novac sau PDM-istul C. Gaburici (da, acel cu diplomele false!); nr. 32 (Chișinău-10) – D. Chirtoacă (PL) și M. Popșoi (ACUM) se vor bate înde ei pentru a o aduce în parlament pe PDM-sta N. Costiuc; nr. 33 (Chișinău-11) – A. Năstase (ACUM), care va trebui să se lupte cu clona A. Nastas și doi eurounioniști C. Vieru și B. Volosatîi, totul făcut pentru a-l aduce pe controversatul analfabet PDM-ist C. Țuțu. La ce s-au gândit ultimii doi când și-au înaintat candidaturile; nr. 35 (Căușeni) – A. Gămurari (ACUM) care se va bate cu încă trei euronioniști (Z. Bolboceanu (PPDA), N. Ermurache (PL) și I. Calmâc (PNL); nr. 38 (Hâncești) – Gr. Cobzac (ACUM) se va bate cu alți doi eurounioniști (S. Ioniță (PNL) și M. Șura (PL) pentru a-l aduce pe PDM-stul A. Botnari; nr. 39 (Sărata Galbenă) – Ch. Moțpan (ACUM) și S. Roșca (PL); nr. 40 (Cimișlia) – D. Manole (ACUM) se va bate cu unionistul primar (prima autoritate municipală semnatară a Declarației de Unire cu România) Gh. Răileanu, asigurându-i loc în parlament veșnicului parlamentar D. Diacov; nr. 42 (Cantemir) – C. Boeștean (ACUM) se va bate cu E. Damașcan (PL) și maestrul N. Botgros (independent) pentru a-i asigura șanse reale socialistului V. Țurcan; nr. 43 (Cahul) – S. Tutovan (ACUM) cu Șt. Secăreanu (PL) și independentul I. Groza se vor bate între ei pentru victoria socialistului Osadcenco; nr. 47 (Camenca, Râbnița, Dubăsari) – stimata profesoară E. Cercavschi (ACUM) se va bate cu A. Mocreac (PNL); nr. 48 (Slobozia, Tiraspol, Tighina) – I. Iovcev (ACUM) cu mai mulți independenți. Cu totul alogică este îmbulzeala pe circumscripția nr. 50 (Vest), unde sunt tocmai 14 candidați, dintre care vreo 10 eurounioniști. M. Sandu (ACUM) se va lupta cu eurounioniștii Gh. Furdui (PNL), V. Calmațui (PL) N. Iațco (PVE) și cu alți 6 eurounioniști independenți! Aceeași situație este și pe circumscripția nr. 51 (SUA, Canada), în total 14 candidați, unde D. Alaiba (ACUM) se va lupta cu vreo 8 eurounioniști independenți.

Ce e cu această debandadă care nu se explică nici printr-o logică? Se pare că candidații de pe dreapta-centru dreapta nu cunosc defel proverbul românesc „Când doi se bat al treilea câștigă”. Dar când se bat între ei cinci? O prestanță sub orice nivel a avut la una din televiziuni D. Chirtoacă. Cu câtă satisfacție prezenta el plicurile cu compromat (tocmai așa făcea în vară și candidata PNL A. Can și unde a ajuns cu cele 0,17% luate?) pentru Plahotniuc, Dodon, Șor și al Țopilor. E la mintea cucoșului că atunci când ești slab nu te bați cu toată lumea fiindcă nu ai nicio șansa de succes. Trebuie să te bați cu fiecare în parte, asigurându-ți aliați. Ceea ce face D. Chirtoacă este o pură răzbunare a lui pe ACUM pentru „eșecul” aderării la bloc, dar pătimim noi toți. Vina pentru acest eșec este în mare parte a lui D. Chirtoacă. Dacă ar fi fost ales președinte al PL măcar în septembrie și dacă lăsa capul în jos și aduna toate așchiile liberale plecate din cauza unchiului său M. Ghimpu avea suficient timp și argumente pentru a discuta condiții optime de aderare la blocul ACUM. Ce a făcut D. Chirtoacă după divorțul de ACUM? A pus mai în toate circumscripțiile câte un candidat propriu alături de cel al ACUM.

E slut de tot în această așchie de țară care numai stat nu poate fi numit. Nu e greu de imaginat ce tablou vom avea după 24 februarie, dacă nu se va schimba nimic în tărtăcuțele celor cu putere de decizie de pe dreapta-centru dreapta. Vom avea tabloul din a. 2001, când comuniștii au luat majoritatea absolută. O analiză sumară arată că în situația de astăzi pe circumscripții PSRM are șanse să ia 15 mandate, PDM – apr. 14 și Șor – 2. Astfel de astă dată această majoritate absolută o poate forma trinomul Plahotniuc+Dodon+Șor. Dar deoarece filozofia vieții ne spune că lumânarea speranței trebuie să se stingă ultima în acest sens mai există niște șanse. Măcar pe unele circumscripții mai este posibil de a face unele modificări și atunci avem anumite șanse de a câștiga circumscripția. Părerea mea (poate e subiectivă dar fără nici un interes ascuns (doar interesul național!)) că mai pot fi făcute unele modificări: pe circumscripția 32 (Chișinău-12) ar putea să rămână drept unic candidat de pe dreapta-centru dreapta D. Chirtoacă (PL) care, în pofida a tot ce s-a întâmplat cu el în ultimul timp are șanse de a câștiga; nr. 33 (Chișinău-11) drept unic candidat al centru-dreptei trebuie să rămână A. Năstase (ACUM); nr. 50 (Vest) trebuie să rămână drept unic candidat dna Maia Sandu (ACUM); nr. 12 (Sângerei) -dl O. Nantoi (ACUM); nr. 14 (Telenești) ar trebui acordată susținere totală dnei Maria Ciobanu; nr. 15 (Călărași) – lui Igor Munteanu (ACUM); nr. 18 – lui V. Munteanu (ACUM); nr. 26 (Chișinău-4) – tânărului V. Bilețchi (PL); nr. 36 (Căușeni) – A. Gămurari (ACUM); nr. 38 (Hâncești Nord) – Gr. Cobzac; nr. 40 (Cimișlia) – indiscutabil trebuie să rămână unic candidat Gh. Răileanu. Și circumscripțiile Cantemir și Cahul ar putea fi câștigate dacă candidații eurounioniști ar găsi o soluție de unificare a forțelor. Trebuie să gândim cu capul nu cu inima. Oricum după alegeri, în cazul că vor trece în parlament, eurounioniștii vor trebui să facă alianță cu ACUM.

Dacă nu se vor face măcar acești ultimi pași cei vinovați de eșec vor trebui să fie puși la stâlpul infamiei după alegeri.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

3 februarie 2019

Cristian Petru BĂLAN: La spovedanie

Într-o duminică, înainte de slujba de vecernie, ca niciodată parcă, soarele îmbrăcase cu multă dărnicie și cu minunate raze de aur ceresc frumoasele turle ale mănăstirii „Sfântul Andrei” de pe vârful colinei înconjurată de o mare pădure de tei. Privită de jos, întreaga mănăstire părea o mică fortăreață care decora cu strălucirea ei toată colina făcând-o să semene cu o mică gură de rai prin imaginea stranie a turlelor ei luminoase.  Cucii și turturelele concertau dulce prin desișurile din jur,  în timp ce rândunelele și porumbeii zigzagau prin aer, rotindu-se spectaculos deasupra chiliilor cufundate în liniște și în umbre tainice, cu ceardacurile lor primitoare unde locuiau cei doisprezece călugări ai acestei frumoase  mănăstiri. Ea era vizitată anual de sute de creștini veniți de pretutindeni, care soseau acolo atât pentru frumusețea arhitectonică a bisericii, cât, mai ales, pentru a primi binecuvântările bătrânului preot călugăr Onufrie, starețul acelei mănăstiri, vestit prin puterile rugăciunilor sale de a vindeca pe cei bolnavi și de a le induce o reală liniște sufletească multor deznădăjduiți ai sorții care îl căutau cu încredere de-a lungul anilor.

Înainte și după terminarea slujbelor, zilnic veneau la el din toată țara destui credincioși să se spovedească, să se împărtășească sau să primească binecuvântări, iar marele avantaj de care se bucurau toți vizitatorii era acela că niciodată bătrânul preot călugăr nu cerea cuiva bani și chiar îi refuza pe aceia care insistau să-i ofere. „Dacă vrei neapărat să ajuți cu bani sfânta mănăstire, spunea bătrânul Onufrie, atunci pune-i la cutia milelor, atât cât te lasă inima, iar dacă nu-i ai, nici eu nu mă supăr și nici bunul Dumnezeu,  fiindcă Preasfântul ne îndestulează pe fiecare gratis, știind cel mai bine nevoile inimilor noastre… Vă spun că eu nu slujesc aici pentru bani, căci îmi ajung ceea ce primesc ca stareț al acestei sfinte mănăstiri și de aceea dau slavă Domnului, că sunt încă sănătos și că nu-mi trebuie nimic altceva decât mântuirea veșnică dăruită de El”. 

Așa rostise sfinția sa într-una din ultimele lui predici și nimeni nu se îndoia că spune un simplu adevăr ce s-ar putea verifica oricând, deoarece toți aflaseră că acest bătrân Onufrie devenise cunoscut atât prin frumusețea lui fizică, de eremit înalt și impunător, ce amintea din marii sfinți din icoane, cu bărbi albe mari și dese, cu chipuri radioase, dar mai cu seamă se făcuse cunoscut prin glasul lui blând, sfătos și cuceritor, prin respectul ce-l afișa față de toată lumea.  Deși părea al tuturor, de fapt, el nu avea pe nimeni altcineva decât pe Dumnezeu și pe cei doisprezece călugări din jurul lui, pe care îi păstorea cu tot devotamentul în parohia mănăstirii, iar aceștia îl ascultau și-l iubeau ca pe un tată. Și tot ca un tată devenea, din prima clipă, îndrăgit de toți ce au avut curiozitatea să-l cunoască, deci de toți vizitatorii care veneau curioși să-l vadă, să-l audă și să-l admire predicând, fiecare dorind să fie binecuvântat de sfinția sa. Dacă înainte putea să dea binecuvântări zilnice, discutând cu toți, în ultimii ani el a decis ca spovedaniile și împărtășaniile să aibă loc numai în zilele de miercuri și vineri. Atunci mulțimi de enoriași  așteptau să le vină rândul să discute personal cu preacinstitul preot călugăr Onufrie.

Înainte de vecernia din seara aceea, călugărul de serviciu înconjura biserica bătând toaca cu precizie și în  ritm crescendo-sacadat. El se oprea din când în când făcând plecăciuni și ținând în mână ciocanul de lemn cu care, sigur de măestria lui,  lovea în scândura lungă de lemn bine uscat. Ciocăniturile alternau când slabe când puternice și scoteau niște plăcute rezonanțe sonore, ce se auzeau repetate de valuri de ecouri…

Curând, după toacă, toată valea bisericii s-a umplut de măreția sunetelor armonioase ale celor trei clopote care păreau că dialoghează între ele cu cerul.  Toate aceste vibrații metalice înălțătoare aveau darul să-ți  destindă sufletul umplându-l de fiorii sfințeniei. Trăiai cu certitudine un sentiment cald și nou, rareori cunoscut înainte, iar asta parcă te pregătea să asiști la miracole tainice ce le descopereai înlăuntrul bisericii parfumată de mirosul de smirnă și tămăie atât de liniștitor… La vecernie, patru călugări de la strană, după ce au citit cu tonalități cantabile din Psaltire, au psalmodiat pe patru voci cu inflexiuni melodice aproape gregoriene, răspunzând slujbei ținute de părintele paroh care, în ciuda vârstei lui înaintate, încă mai avea ceva din vocea aceea frumoasă a fostului solist principal al corului seminarului teologic, de pe vremea studenției.

De data aceasta însă, la serviciul religios nu erau decât vreo treizeci de persoane, majoritatea femei, și vreo câțiva turiști străini care au făcut și câteva fotografii. Toți au părăsit, rând pe rând, biserica, ieșind cu pași liniștiți, ultima fiind o bătrână cu o broboadă neagră pe cap. Deodată, parcă răzgândindu-se, băbuța se opri și nu se mai grăbea să iasă ci, sprijinindu-se într-un baston ținut în mâna stângă, se întoarse încet spre altar. Cu dreapta se închina pios și săruta pe rând toate icoanele, făcând cruci mari și îngenunchind cu mătănii la icoanele împărătești de la ușile mari ale catapeteasmei. Acolo s-a rugat ea cel mai mult. Când a încercat să se ridice, din fața icoanei Mântuitorului, deodată bătrâna s-a dezechilibrat  și a căzut lată pe covorul din fața iconostaselor, exact în momentul în care  părintele Onufrie ieșea pe ușa din dreapta.  Acesta, văzând-o pe biata femeie lungită la pământ, s-a îndreptat grăbit spre ea și, cu mișcări încete, s-a aplecat cu grijă și a ajutat-o pe bătrână să se ridice.

       –  Văleu, măicuță, te-ai lovit rău? o  întrebă călugărul.

       –  Săru’  mâna, părinte. Nu prea rău, fiindcă văz că nu mă doare.

       – Te-a ferit bunul Dumnezeu și Maica Preacurată cărei i te-ai închinat… Dar de unde ești?

       – De departe, părinte Onufrie. Tomnai din Muntenia…

       – Oo, da, da… Așa e. Cam departe. Și cum ai ajuns mata aici? Cine te-a adus?

       – Niște vecini ai mei, cu mașina lor, părinte. Au fost și ei acilea, la vecernie, dar au ieșit adineauri și mă așteaptă afară. Uitați-i la ușă,  că ies în curte… Este o familie care a mai fost la sfinția voastră și, de data asta, i-am rugat să mă ia acum și pe mine cu ei. că tare voiam să mă spovediți.

        – Păi, haide că te ajut să ajungi la dumnealor, fiindcă azi e duminică și eu spovedesc lumea numai miercurea și vinerea..

         – Vai de mine; asta înseamnă că am străbătut atâta drum de geaba? Of, că tare rău îmi pare, dar v-aș ruga frumos să vă îndurați de mine, că la cei 78 de ani ai mei, altă dată nici c-o să mai pot veni. N-ați putea oare acum? Fiindcă cei de afară mă așteaptă și vreau ca la urmă să vă plătesc osteneala… Poate vă îndurați de mine. Ce ziceți?…

         – Dacă-i vorba de plăți, nu prea ai nimerit bine, fiindcă eu niciodată nu am putut să iau niciun ban de la nimeni și va trebui să te refuz. Haide că te conduc până la ușă…

         – Nu, nu, părinte. Lăsați… Și așa nu aveam bani, că sunt tare săracă, dar v-am adus vreo douăzeci de ouă proaspete și o să vi le dea vecinii mei.

         – Liniștește-te, soro; nu-mi trebuie nimic, dar iaca, cu dumneata, pot face acum și o mică excepție, că am mai făcut. Așteaptă-mă un pic, te rog, lângă strană, că mă întorc mintenaș în altar să-mi iau Sfânta carte și epitrahilul – și revin îndată…

Chiar așa a și făcut. Părintele Onufrie, vestitul preot-călugăr, s-a întors îmbrăcat preoțește cu o cruce în mână, și-a pus ochelarii și s-a apropiat de femeia care revenise cam în dreptul icoanei, unde căzuse. îngenunchind din nou. Părintele a venit lângă ea, și-a deschis cartea, i-a pus patrafirul pe cap, i-a citit din carte, binecuvântând-o cu niște cruci deasupra capului peste patrafir, după care și-a început spovedania cu niște întrebări specifice actului de mărturisire ortodox, la care femeia răspunde pe scurt spunând de câteva ori cu „da” și de mai multe ori cu „nu”:

        – Ești botezată ortodox, fiica mea?

        – Da.

        – Mergi deseori la biserică?

        – Da.

        – Iubești legea ortodoxă?

        – Da.

        – Cunoști Biblia?

         – Da… Adică nu o cunosc personal, căci nu am avut niciodată în casă această carte, dar știu din ea ce ne-a spus taica popa la biserică, unde am putut vedea câteva pagini din ea și nu-mi dau seama dacă părintele ne-o fi spus chiar tot ce-i scris acolo…

        –  Nu cred că a putut să vă spună tot, căci nu e treabă simplă pentru orice preot. Dar dumneata postești?

        – Da, totdeauna – miercurea și vinerea?

        – Ai furat?

        – Nu, părinte.

        – Ai ucis?

        – Nu, Doamne ferește !

        –  Ești căsătorită?

        –  Nu, dar am fost; soțul mi-a murit. Sunt văduvă…

        –  Ai preacurvit?

        – Nu, niciodată !

        – Ai blestemat vreodată?

        – Da, părinte, recunosc, da. Am blestemat.

        – Cum așa?

        – Așa cred că a trebuit… De mică și până acum, am blestemat de multe ori, nu numai o dată, ci de zeci de ori.  Am blestemat chiar în fața icoanelor și, uneori, cu crucea în mână ori, cu ură și cu lacrimi în ochi… Dumnezeu să mă ierte… Recunosc.

        – Începi să mă înspăimânți ! Cum să faci asta? Nu se poate!

        – Ba s-a putut și vă mărturisesc că nu-mi pare rău, fiindcă am simțit că Dumnezeu mă înțelege și-mi dă dreptate…  Trebuia să…

        – O, tată!   Șșșt, taci, taci !  Oprește-te!… Ai greșit mult! Ăsta este un mare păcat… Tare mare păcat, că și blestemul este un păcat grav, venind de la duhul cel rău… Iar Dumnezeu află că nu permite așa ceva, mai ales că spui că ai repetat răul acesta cu ură, chiar de mai multe ori. Nu se poate face așa ceva… Dar cam pe câți oameni crezi că ai blestemat cu atâta ură, pe mulți?

         – Nu pe mulți, părinte. Nu pe mulți… Doar pe unul singur, care mi-a nenorocit întreaga viață, chiar dacă asta s-a întâmplat tare de demult, încă de pe vremea când eream tânără. Dar ce zic eu tânără – că asta s-a întâmplat  chiar de pe timpul când eream o biată copiliță nevinovată, o fetiță de vreo 7-8 ani. Și de atunci cineva mi-a făcut un mare rău care mi-a distrus viața, liniștea și sănătatea, și de aceea n-am putut să-l uit și să-l iert niciodată…

         – Mda, răspunse părinte Onufrie gânditor. Îmi pare rău. Aș putea să te înțeleg într-un fel, dar oare ai uitat totuși că în Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Mântuitorul ne-a zis: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”? Ai uitat asta?  Toți greșim, fiica mea, și de aceea toți trebuie să devenim iertători și blânzi precum Mântuitorul nostru Iisus Hristos, căci dacă noi nu iertăm niciodată, atunci nici bunul Mântuitor, la dreapta Lui judecată, nu ne va ierta pre noi. El este drept, măicuțo, nu-i așa? Vezi, asta-i problema… Așadar, mare rău ai făcut, fiica mea!  Și ce blesteme vei fi rostit?

        – Cum să vă spui?  Vedeți? Sunt mulți, mulți ani de atunci, precum v-am zis…  Iar eu eream o copiliță care nu mersesem la biserică decât de puține ori și îmi amintesc că, din cauza răului ce am pățit, mai mult am plâns decât am vorbit, iar vorbele acelea ale mele, unele spuse doar în gând, nici nu știam bine dacă ce ziceam eu ereau chiar blesteme adevărate sau doar dorințele mele de răzbunare și de a mi se face dreptate, căci nici nu știam prea multe despre Dumnezeu, așa că Lui îi spusesem cam așa: Doamne, fă-l, Doamne, să sufere cum sufăr eu; și fă-l, Doamne, să plângă cum plâng și eu; și omoară-l, Doamne, iar dacă nu-l omori, atunci ia-l la Tine și bate-l cum m-a bătut și el pe mine sau fă-l bun ca mine, nu rău cum văd că este…. Cam așa știam eu să blestem..

         –  Stai, stai, stai… Oprește-te oleacă, măicuță, căci mă obligi să fac ceva eforturi ca să te înțeleg mai clar și să te cred…  Bine, până aici am priceput și eu că ai o amintire urâtă care te apasă și acum, fiindcă îmi pomenești de un mare rău pe care l-ai pățit din frageda copilărie fără să precizezi la cine te referi… Deci, ca să n-o mai lungim: cine era, de fapt, persoana care zici că te-a bătut și te-a chinuit atâta? Și de ce nu ai reclamat crima asta părinților dumitale? M-ai făcut să devin un pic cam sceptic și destul de confuz căci, la un moment dat, chiar îmi vine să te întreb: oare nu cumva minți sau nu cumva ai avut atunci așa…. niște momente infantile fanteziste care, deși false, te-au convins, după o vreme, că ar fi fost reale? Psihologii spun că se mai întâmplă – și nu chiar atât de rar… De ce nu te-ai plâns de asta cuiva care să te scape? De ce nu ai spus asta, bunăoară, mamei tale, tatălui tău?

          – Nu mint, părinte. Și nu am avut nicio impresie falsă, ci am trăit o copilărie și o viață cu adevărat nefericită. În plus, nici nu aș fi avut cui să mă plâng… Tata murise; nici nu l-am cunoscut vreodată. Cât despre mama… vai de ea!

          – Ei, dacă zici că-i așa, atunci te rog să-mi povestești mai pe îndelete aceste amărăciuni din viața dumitale, căci poate ne-ar fi de folos să știm necazurile prin care ai trecut. Uite, mai amân puțin ce aveam de făcut în seara asta și te ascult cu răbdare…

          – Bine, prea cuvioase părinte. Vă mulțumesc și am să vă spun, mai pe scurt, unele mărunțișuri din viața amărâtă prin care am trecut, chiar dacă nu vă sunt toate spusele mele de folos sau interesante.

Stând în genunchi, sub patrafir, într-o poziție mai odihnitoare, cu palmele lipite de covor, băbuța îl lăsă pe cuviosul Onufrie să-i asculte viața. La început, se opri din când în când și tușea uneori să-și dreagă glasul. Se temea că preotul nu o aude bine sau că dânsul nu este prea interesat de ce înșiră ea acolo. De aceea, vorbi un pic mai tare. Într-adevăr, dacă din primele cuvinte ale pacientei lui, confesorul  avusese impresia că ascultă un șir de întâmplări oarecum banale, cu cât bătrâna adăuga mai multe detalii biografice. cu atât relatările ei i se păreau mai interesante și de aceea o asculta din ce în ce mai atent…

Iată ce aflase părinte duhovnic din gura celei care i se spovedea! După ce îi murise tatăl, pe care nici nu-l cunoscuse vreodată, mama fetiței, o femeie frumușică, s-a recăsătorit cu un bărbat morocănos și foarte pretențios, care nu prea o iubea deloc pe fetița soției lui și de aceea respectivul nu știa ce să mai facă spre a scăpa cât mai curând de ea. Mai mult decât atât: el i-a spus soției sale că dacă nu dă mai repede fata cuiva să o înfieze, atunci va divorța. Totuși, nimeni nu s-a grăbit să o ia de suflet pe fiica lui adoptivă și întreba în dreapta și-n stânga să găsească vreun binefăcător. Într-o zi a găsit o soluție și  a venit vesel acasă spunând că a vorbit cu o familie foarte bogată unde lucrase el înainte ca slugă prin curtea lor, o treabă bine plătită, iar acum familia aceea chiar avea nevoie de o fetiță serioasă care să le spele vasele și rufele și să le deretice prin casă iar uneori prin curte. Zis și făcut. Ca atare, a luat fetița ducând-o la acești oameni înstăriți și destul de cumsecade care, primitori din fire fiind, cum au văzut-o cât de frumoasă, de curată și harnică este, au angajat-o imediat, i-au pus la dispoziție o cameră specială și un program de lucru nu prea încărcat. Acolo copila mânca bine (ea învățase să și gătească), fusese îmbrăcată frumos și o înscrisese și la o școală din apropiere, unde se remarcase printre cei mai buni elevi.  Dar, îndată ce se întorcea de la  școală, trebuia să se apuce imediat de lucru. Cum-necum, mica servitoare devenise fericită, făcând față cu bine tuturor solicitărilor, iar stăpânii ei o apreciau din ce în ce mai mult, în special stăpâna casei care era o mare doamnă, blândă și de o frumusețe rară. Dânsa avea mare încredere în noua angajată constatând și cât de cinstită este. De aceea chiar începuse să o iubească cu adevărat și singura mare răsplată ce i-a oferit-o a fost gestul că uneori o lua cu dânsa la biserică unde totuși nu se duceau decât din când în cînd, fiindcă familia aceea nu era prea bisericoasă.

Amândoi soții erau funcționari bine plătiți, deoarece doamna lucra la o bancă, iar soțul ei era notar la primăria locală. Cei doi aveau și un băiat de vreo 16-17 ani, elev de liceu într-un oraș vecin, unde stătea la internatul școlii. Într-una din vacanțele de vară, când proprietarii erau la serviciu, băiatul, rămas singur cu fetița acasă, imediat după ce părinții au plecat la slujba lor, el a intrat în camera servitoarei, a tăbărât pe ea și a violat-o cu sălbăticie.  Fetița l-a respins, s-a opus cu îndârjire, dar el a bătut-o și neputându-se apăra, a profitat de ea, amenințând-o că dacă îl pârăște părinților, o va omorî. Asta s-a întâmplat zile de-a rândul , în toate vacanțele, iar părinții tânărului nu știau și nici măcar nu bănuiau nimic. Așa au trecut câțiva ani, încasând deseori bătăi la orice încercare, până când, într-o bună zi, fata și-a luat inima-n dinți și l-a pârât pe agresor mamei lui care, cu tristețe, i-a înțeles necazurile slujitoarei sale. Când dânsa împlinise paisprezece ani, stăpâna casei i-a adus fetei pe un flăcău chipeș de la țară, acesta fiind fiul unor rude mai îndepărtate care căutau o fată bună; și s-a căsătorit cu ea. Numai că nici acesta nu s-a dovedit un om de omenie, căci îi plăcea să stea mai mult prin cârciumi. De la el, prima mare bătaie a căpătat-o imediat după nuntă, când a descoperit că mireasa nu fusese fecioară, apoi bătăile s-au repetat luni în șir, până ce jandarmii i-au adus vestea că soțul ei a fost ucis la o cârciumă într-o altercație cu alți bețivi cuțitari. Cu soțul alcoolic a avut o fetiță care a murit la câteva zile după naștere, căci se născuse cu niște malformații congenitale grave. Atunci ea a decis să rămână toată viața singură și așa au trecut peste ea valuri de ani, trăind din munca de simplă spălătoreasă.

Totdeauna această victimă nevinovată a considerat că ființa care i-a distrus viitorul a fost acel băiat răutăcios care a violat-o și a ținut-o deseori în bătăi, terorizând-o ca să-și satisfacă poftele cu ea.  Numai de la el a pornit tot răul și tot ghinionul întregii sale vieți.  De aceea, doar pe el l-a blestemat tot timpul. Ceilalți indivizi răi nu meritau atenție. Dar nici acea familie nobilă la care a slujit înainte nu a rămas prea multă vreme ferită de necazuri, deoarece mama băiatului agresiv a devenit și ea văduvă, căci soțul dânsei a dispărut într-un subit atac de inimă, iar soția lui, femeie frumoasă fiind, a fost mai târziu cerută în căsătorie de un foarte cumsecade și înțelept preot văduv care nu avea copii.

La spovedania ei, bătrâna i-a relatat preotului duhovnic toate aceste amănunte, cu simplitate, fiindcă alte detalii nici nu prea mai știa, iar părintele Onufrie, în cele din urmă, o asculta cu atenție, chiar parcă cu o prea exagerată atenție… După ani și ani de zile, fosta servitoare nu mai aflase deloc ce altceva se mai întâmplase cu acel tânăr – și nici nu ar fi avut cum și de unde să afle, deoarece și ea și familia preotului își schimbaseră de câteva ori domiciliile prin țară. De pildă,  bătrâna nu avea de unde să știe că preotul recăsătorit cu mama băiatului s-a preocupat în modul cel mai serios de fiul adoptiv rămas orfan, descoperind că el era totuși extrem de inteligent, că era pasionat de filosofie și deosebit de ambițios să devină cineva în viață.  De aceea, prin metode educative deosebit de iscusite și prin exemplul lui personal,  preotul l-a orientat cu succes pe tânărul adoptat de dânsul pe o cale creștină solidă și luminoasă, reușind să-l schimbe radical, mai ales după ce a observat că băiatul se maturiza repede și avansa spiritualicește cu vizibil succes de la o zi la alta.

       – Marioara? A întrebat-o deodată bătrânul preot călugăr Onufrie pe bătrăna ce-și depănase șirul amintirilor  ce-l lăsase cu ochii în lacrimi.

       – Da, cuvioase părinte.  Știu că aveți puterea să cunoașteți dinainte numele oamenilor și tot ce este în sufletul lor.

       – Marioara Dorogan?

       –  Eu sunt, sfinția ta. Chiar eu…

        Părintele a închis cartea cu mâinile tremurânde, și-a scos ochelarii să-i șteargă de lacrimi, a făcut trei cruci peste anteriul de pe capul femeii și cu voce stinsă a rostit după tipicul ortodox:

       – Te binecuvântez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ! Iertate îți sunt păcatele, sora mea minunată. Amin!  Haide, ridică-te… Și a ajutat-o să se ridice privind-o în ochi, după care a continuat: Îți  amintesc ce-mi spuseseși mai înainte, când mi-ai zis că în blestemele tale contra tânărului acela rău îi ceruseși lui Dumnezeu așa: „Bate-l, Doamne, cum m-a bătut și el pe mine și schimbă-l,   Doamne, și fă-l bun ca mine…” Cam așa spuneai că prin vorbe din astea te-ai răzbunat pe el… Dar află că Dumnezeu te-a auzit și a lucrat cum numai El știe să lucreze în viața și la inimile oamenilor. Privesc acum în urma mea și mă minunez, căci nici eu, nici tu nu mai suntem ce am fost. De aceea, dacă Dumnezeu te-a iertat pe tine, Îl rog acuma în fața ta să mă… Să mă  ierte și pe mine, căci… trebuie să-ți spun… Căci, de fapt, eu sunt acela care… Și te rog să mă ierți și tu, fiindcă eu am fost acela care…

La aceste cuvinte bătrânul s-a oprit și a izbucnit în hohote de plâns…

         – Mircea?…  Mircea Ionescu? – a întrebat deodată bătrăna, făcând ochii mari și acoperindu-și gura cu ambele palme. Chiat tu? O, Doamne !  Nu se poate!  Nu-mi vine să crez… O, Doamne Dumnezeule!  Ce minune! Și ce schimbare! Ce schimbare minunată!  Cum s-a putut asta?!…

        – Iartă-mă, micuță Marioara!  Eu sunt… Eu am fost tânărul acela ticălos și nemernic care mi-am bătut mult timp joc de tine și te-am chinuit… Cât te-am batjocorit !  Dar eu am fost… Eu am fost ticălosul și nemernicul fără minte și fără bunăcuviință… Toată viața să știi însă că m-a mustrat cugetul de răul ce ți l-am făcut… N-am avut deloc liniște… Nu am avut. I-am cerut Părintelui Ceresc iertare, dar totdeauna mi-am regretat marele păcat față de tine și totdeauna ți-am cerut în rugăciunile mele și în gând iertare, deși nu știam dacă mai existai sau nu. Aș fi dat orice să știu dacă mai trăiești. Și aș mai putea chiar să-ți spun că în dorința de a-mi repara acel păcat, acea crimă, din ce în ce mai mult simțeam  îndemnul să mă retrag în pustnicie și să o repar printr-o viață de monah… Și iată am făcut-o, iar Creatorul m-a ajutat, în sfârșit,  acum să te descopăr și pe tine să-ți cer în mod nemijlocit iertare. Venirea ta aici eu zic nu a fost întâmplătoare. Ea a fost o minune, un răspuns la rugăciunile mele.  De aceea, te rog acum din tot cugetul să mă ierți, să mă ierți! Și să mai știi că fără acel preot minunat care mi-a arătat calea spre lumină, nu cred că aș fi devenit ceea ce sunt. Și preotului aceluia,  trecut demult la Domnul  trebuie să-i mulțumesc, dar lui nu am de ce să-i cer iertare. Acum iată că am nevoie în primul rând de iertarea ta. De ea am nevoie și din nou te rog să mă ierți, micuță Marioara!

        – Te iert, părinte Onufrie… Sigur că te iert, Mircea. Fiindcă eu zic că… Fiindcă eu văd că ești… Că ești acum un alt om, o ființă omenească mare, superioară mie. Și sunt convinsă că ești altul, cu adevărat. Că ești un om sfințit, un om al lui Dumnezeu!

         – Da, Marioara. Mircea nu mai există. Sunt un alt om, pentru că Dumnezeu m-a renăscut și m-a transformat, măicuță Marioara. Pe toți El îi poate transforma dacă ei ar vrea…

         – Doamne, ce minune mare! Ce minune!  Ce om mare ai ajuns! Să-i mulțumim cerului, rosti bătrâna făcându-și cruce – și-l îmbrățișă pe bătrânul preot călugăr. Amândoi aveau lacrimi în ochi. Iartă-ne, Doamne, pe amândoi, mai zise bătrâna, ținându-l de braț.

        – Măicuță Marioara, soră Marioara. Aș mai avea o mică rugăminte. Așteaptă-mă puțin să duc Psaltirea în altar și să-ți aduc de acolo ceva…  Preotul a intrat și s-a întors cu o cutie măricică în brațe pe care i-o înmână bătrânei spunându-i:  Ține cutia asta de la mine și de la sfânta mănăstire, căci eu nu mai am nevoie de ea. Mie nu îmi mai trebuie, și am să te rog să nu o deschizi deloc până ajungi acasă și să nu lași pe nimeni să o deschidă. Îmi promiți?

        – Da, promit. Nu o deschid decât acasă. Și îți mulțumesc, părinte Mir… părinte Onufrie…

De fapt, preotul Onufrie îi oferise vechii lui cunoștințe cutia în care păstra acolo o mare sumă de bani, bani mulți cu care bătrâna și-ar fi putut cumpăra o casă mare, o casă splendidă. O luă fără să bănuiască ce este în ea, iar preotul o îmbrățișă cu brațele lui largi. Chiar atunci cei  trei tovarăși de drum ai bătrânei au intrat în biserică și văzându-i pe cei doi îmbrățișați, s-au apropiat de ei și cu multă nedumerire au îngenunchiat pentru câteva clipe la picioarele lor, apoi s-au ridicat cu fețe zîmbitoare în timp ce unul din ei și-a dat cu părerea:

       – N-am știut că sunteți rude. Coana Marioara nu ne-a spus asta. A vrut să ne facă o surpriză.

       – Suntem frați ! i-a răspuns bătrâna cu voce înlăcrimată. Da, el este fratele meu!…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

31 ianuarie 2019

 

 

Constantin-Ștefan ȘELARU: Migratorii

La ce mă gândesc? Păi mă tot gândesc și-mi răsfoiesc notițele dar nu reușesc să descopăr ședința Parlamentului în cadrul căreia, parlamentarii au aprobat și totodată, astfel au mandatat pe Meleșcanu ca să semneze în numele Poporului Român, acordul României astfel acordat ferm pentru aderarea Țării noastre la măsura de acceptare a migratorilor în scopul nedeclarat formal de colonizare a Țării și asigurarea deficitului de forță de muncă de care Țara noastră ar suferi de pe urma emigrării unui număr mult prea mare de cetățeni români.

La prima vedere problema ar putea avea un foarte aparent miros de simț gospodăresc, o oarecare logică și implicit, de bănuită justificare din partea celor care au întocmit un asemenea document – dacă el chiar a existat în realitate – și aceasta deoarece, mult prea multe sunt informările, zvonurile și știrile privitoare la strădaniile celor care, după ce li s-ar fi sleit puterile străduindu-se în fel și chip ca să ne jefuiască Țara cât mai mult ușurându-ne de bogățiile minerale, de bogățiile din Marea Neagră, de proprietatea noastră asupra Portului Constanța și chiar al porțiunii din marea teritorială care ne aparține și astfel, apelând chiar și la măsura banditească a invadării Țării noastre cu migratori din Asia și Africa ca motivație a faptului că, vezi Doamne, posibilitățile reale de viață în Africa nu ar mai fi permisibile numărului mult prea mare de locuitori?!

Păi, dacă acest principiu ar putea fi acceptat ca justificare pertinentă, ce-ar însemna ca și românii, luând act de suprapopularea Transilvaniei și al Județelor Harghita, Mureș și Covasna, să expulzeze în Ungaria pe toți locuitorii de etnie maghiară care și-au declarat această origine în cadrul ultimului recensământ? Oare, marii specialiști ai acestei probleme de importanță vitală din cadrul Uniunii Europene cum ar caracteriza și cum ar susține o asemenea măsură? Oare problema numărului populației și astfel, soluționarea acesteia, nu revine exclusiv guvernatorilor fiecărei țări în parte cu excepția cazului în care, exprimându-și liber propria voință oamenii emigrează acolo unde doresc adaptând astfel propria soluție pentru a beneficia astfel de speratele condiții de viață ceva mai bune.

În ceea ce ne privește însă, starea de fapt nu stă tocmai așa și aceasta deoarece, am aflat cu consternare că, domnul ministru Meleșcanu, într-un consens care nu ne mai surprinde avut în prealabil cu așa zisul nostru președinte Iohannis, s-ar fi dus la Bruxelles unde, cu zâmbetul pe buze și astfel, tare mândru de importanța misiunii care astfel i-a fost încredințată, Meleșcanu a semnat fără nici o reținere acordul pentru migrație potrivit căruia, Țării noastre i-au și fost repartizați nu se știe câte sute de mii de migratori pe care Guvernul să-i primească cu brațele deschise iar pe cale de consecință, poporul român să-și mai reducă rațiile rahitice de hrană, medicamente și alte necesități vitale pentru a le putea asigura și acestor cohorte de indivizi toate cele necesare traiului pentru ei și copii lor, fără ca autoritățile să cunoască cu exactitate cine sunt acești colonizatori trimiși ad-hoc de amicii noștri din UE, care fac încă parte din ISIS și ce misiuni au ei de îndeplinit în România. ce boli au avut și însă mai au sau ai căror viruși îi transportă cu ei și așa mai departe și toate astea pe fondul declarat de Guvern al reducerii destul de drastice al posibilităților financiare ale Țării aflată astfel în imposibilitate de a mai putea satisface măsurile promise pentru majorarea salariilor și a pensiilor, fără să mai amintească și de faptul bine cunoscut că, din aceleași motive, soldele și pensiile militarilor vor mai rămâne într-o așteptare nedeterminată încă până se va putea proceda în sfârșit la majorarea promisă.

Și pe acest fond, numărul celor pe care Guvernul va fi obligat ca să-i hrănească, să-i cazeze și să-i îngrijească se va majora instantaneu cu un număr imens și încă neprecizat de persoane și aceasta numai datorită imensei bunăvoințe și a grijei părintești pe care, așa zisul nostru președinte Iohannis împreună cu zeii cei buni de la UE ne-au cadorisit cu acești chiriași nedoriți ca viitori cetățeni români pe care astfel să-i preluăm spre alăptare?!

Cât de mândru trebuie să se simtă ministrul Meleșcanu că i-a fost încredințată o asemenea imensă onoare de a valida cu propria lui semnătură un asemenea document jegos?! De fapt, cu toată reticența și respectul meu nu-l pot compara decât cu așa zisul tratament medical de clismă făcută pe curul altuia!!

Dacă lui Iohannis i-a fost și continuă să-i fie total indiferentă Constituția noastră, dar Meleșcanu cum a putut ca să semneze o asemenea enormitate esențialmente nelegală, în fapt, să aprobe o colonizare a Țării fără aprobarea ei prealabilă, ca atare și expresă de către Parlament?! Indiferent cum și pe ce cale i-a fost transmisă această dispoziție de semnare a acordului măsurii, oricând se putea dezice de un asemenea ordin pe care trebuia și era de fapt obligat ca să-l refuze, denunțând viciul evident al nelegalității lui prin încălcarea flagrantă și de necontestat a dispozițiilor constituționale de la ar. 3 alin. 3 al Constituției Române!

Cert este că, indiferent de previzibilele opuneri și comentarii inevitabile foarte previzibile din partea unor membri ai UE care sunt părtași evidenți la nemernicia care ni s-a înscenat prin semnarea acelui document internațional al acceptării de către Țara noastră a migratorilor consider că, nu poate fi luat în considerare și executat ca atare nici de poliția de frontieră și nici de vameși care au obligația certă și expresă ca să nu permită acostarea nici unei ambarcațiuni și implicit, debarcarea nici unei persoane fără un acord prealabil, expres și scris din partea Primului Ministru al Guvernului României revenindu-le astfel obligația fermă ca să îndepărteze orice ambarcațiune scoțând-o în afara apelor teritoriale Române și considerând-o astfel ca nelegal pătrunsă prin încălcarea legilor și a dispozițiilor internaționale iar concomitent, Parlamentul României să dezbată în procedură de urgență valabilitatea acordului astfel semnat nelegal de Meleșcanu și astfel, dispunând de îndată anularea acestuia ca fiind dat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor constituționale și totodată, adoptarea hotărârii de sancționare corespunzătoare a tuturor celor implicați care, direct ori indirect, au determinat semnarea respectivului document internațional cu nerespectarea dispozițiilor constituționale ale art. 3 alin. 4 referitoare la colonizare a unor populații străine.

––––––––

Col. (retr) av. Constantin-Ștefan ȘELARU

București, 1 februarie 2019

 

Nicolae BĂLȚESCU: Apocalipsa e în toi…

Apocalipsa e în toi…

 

Apocalipsa

E în toi,

Pe Pământ

Multă ură,

Teroare,

Minciună

Desfrâu, fanatism,

Foame, crime,

Războaie, mizerii,

Impertinenţă, dezmăţ,

Declin, vandalism.

În ţări – alocări

De Gulag-uri,

Bliţ lansări

De Siberii.

Letalitate,

Morbiditate,

În cifre imense,

Copii născuţi neimuni,

Guverne

Descumpănite,

Popoare

Conduşe trufaş de nebuni.

…Îşi şuşotesc

Peste tot,

Febril aşteptând.

Multe zvonuri

Se aud în ţări,

Între triburi

Şi multe popoare.

Anticristul,

Spun, va veni,

Va păşi

Pe Pământ.

Credincioşii

Strâng Biblii

La piept,

Cuprinşi de fiori,

Disperare…

Oameni,

Treziţi-vă!

Fiţi vigilenţi!

Nu vă lăsaţi derutaţi

De alţi semeni

Şi de alte biserici.

Ei vă mint

Când vă spun

Să aşteptaţi.

Anticrist este de mult

Pe Pământ,

Acţionează

Prin oameni

În Asia,

Africa, Australia,

Europa

Şi în Americi.

Priviţi,

Este acelaşi tablou,

Apocaliptic!

Nu vă miraţi!

Este acelaşi

În Asia, Africa,

Australia,

Europa şi în Americi.

 

24 noiembrie

Chişinău 2008

———————————-

Nicolae BĂLȚESCU

 

Lilia MANOLE: Murală

MURALÃ

 

În absența unui singur om
Pe care l-ai adus pe lume
Tu nu ești…
Nu …
Cine ți-a adus trupul scund

înapoi?

Se cunosc incidente,
Prin care sufletul trăiește,
Trupul însă demult a opinat
Despre prezent –
Timpul prezent
ar sugera un timp mort,
Ca și cum în tine
Cineva ar căuta
Semne și adevăruri.
De aceea,
Cu siguranță,
Trebuie să-ți admiți
În totalitate
Banalitatea –
Se trăiește
Acum erodant,
Fără emoții, se știe-
Oameni cu ei înșiși
Devin insuportabili
Și atunci
Înțelegi,
cu tine
E destul de plictisitor…
Pe când în suflet
Îți străluce un limpede
Vas –
Apa suferințelor
E plină…
Revarsă în acoperișul
Înalt
Frescele adâncurilor.
E primăvară și îți e dor de moarte…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

3 februarie 2019

Corneliu NEAGU: Cântecul ursitei

CÂNTECUL URSITEI

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,
lângă poarta sorții, mă recheamă iar,
să privesc prin vreme trupul Afroditei,
ridicat din valuri de un zvon bizar…
Se întinde zvonul dincolo de zare
peste amintirea unui vis pierdut,
iar în crucea nopții chipul tău apare
aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,
cu apa vrăjită de un mag pribeag,
revenit în lume să găseasc-o zână
rătăcită-n visuri lângă un drumeag.
Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,
tu veneai spre mine, c-un surâs senin,
umbrele-nserării se-ntindeau afară
adunând sub ele tufe de pelin.

Și gustând pelinul cu arome brute,
lângă mine timpul parcă se oprea
să primesc ofranda zânei neștiute
care-n crucea nopții încă mă iubea.
Mitul Afroditei stă acum de strajă
să-mi aline trupul prea îmbătrânit,
ascultând povestea, simt venind o vrajă
care-mi cerne doruri dinspre infinit.

————————————

Corneliu NEAGU

3 februarie 2019