Lavinia BUD: Spune ceva, pasăre

Volumul de versuri ,,SPUNE CEVA, PASĂRE”

Lavinia Bud

Editura Singur 2018

 

Și litera este creație. Ea vine să formeze cuvântul pe care tremurul mâinilor îl caută în sufletul nostru plin de întrebări. Fiecare cuvânt format nu vine să dea răspunsuri, ci creează mai departe alte întrebări care ne fac să explorăm mai mult drumurile deschise prin tot ce înseamnă viață.

Noi, oamenii, nu suntem decât o reprezentare a puterii divine universale care ne-a creat, întru lumină și adevăr, mai înzestrați și mai perfecți, din El și mai aproape de El și poate mai iubiți…

Suntem copii ai unui univers care se rotește, aruncându-ne pe câte un țărm după ce sufletul nostru, însămânțat cu lumină, își primește forma sa viitoare. Și forma noastră, completă odată cu trezirea conștiinței, întinde între pământ și cer un cântec de aripi nesfârșit ce-și caută nesingurătatea.

Se vor recunoaște, știu, cei care au sus inimile, se vor recunoaște într-o zi…

Dedic acest volum de poezie copiilor mei, Lucian și Simona, ca să mă vadă și să audă glasul de dincolo…(Lavinia BUD)

 

 ***

NU SUNTEM PĂSĂRI

 

Nu suntem păsări

să fâlfâim din aripi spre înalturi.

Toate dorurile se prind

de sufletul nostru

și rămânem legați

de pământ și de ape,

iar fruntea noastră,

doar ea, crede că a cuprins

măreția stelelor.

Tu, ia-mă de mână!

Lângă tine voi crede

că sunt pasăre

și dorul meu va deveni

zbor si iubire…

 

SPUNE CEVA, PASĂRE

 

Spune ceva, pasăre,

despre bucurie,

o porți pe aripi

când te înalți,

apropii nemărginirea

de malurile strâmte

și aduci speranță.

Mă zbat în râul ce curge

și mă prind de aripa ta.

Vreau să învăț drumul

ca să mă pot întoarce

ancorată de curcubeul

legământului cu veșnicia.

Spune -mi ceva, pasăre,

despre nemurire…

 

POATE CĂ TREBUIA

 

Da,poate că trebuia să rămân

aproape de rădăcini,

acoperind cerul

cu aripile mele verzi,

împăcată cu trecerea anotimpurilor,

visând o altă lume a veșniciei.

Da,poate că trebuia să rămân

aproape de stele,

mângâind cerul

cu aripile mele albe,

ca îngerii din somnul copiilor,

împăcați cu apariția lor trecătoare.

Da…poate că trebuia să rămân

între cer si pământ,

răspântia unui zbor neîmpăcat

cu condiția mea

de stea căzătoare…

 

MUGURI

 

Mă apropii încet

cu obrazul de muguri

ce se deschid ca niște aripi

la chemarea cântecului

adus pe valul depărtărilor.

Primul zâmbet al florii

înfioară căușul

din palmele însingurate

pe țărmul cu întrebări și vise.

Aș poposi în miezul roadelor,

dezlegate de taina

înălțării în lumină,

trăită prin jertfa din miresme.

Și eu, sămânță venită din muguri,

voi coborî în ceasul învierii

rostuind un alt început.

 

DEFININD IUBIREA

 

Fiind lacrimi de inimă albastră,

curgând la margine de lume,

cântând mereu iubirea noastră,

lucind în stea fără de nume,

nu căutând, nu întrebând

de ce iubind e dureros,

răspuns nu vom găsi nicicând

decât țipând în alb de albatros.

Când înălțând aripi ce se ating,

duios foșnind a primăvară,

lăsând sălbatic să te strâng

învăluind o lacrimă de seară,

atunci vom defini

prin noi, iubirea…

—————————-

Lavinia BUD

Timișoara

3 ianuarie 2019

Lasă un răspuns