Dragii mei enoriași!

Ale lumii două fețe. În pilda Vameșului și a Fariseului întâlnim mai multe învățături folositoare de suflet pentru toți. Pe cât de simplă, pe atât de profundă, așa cum sunt toate pildele Mântuitorului. Cei mai mulți comentatori și predicatori s-au oprit asupra unui aspect foarte important: rugăciunea și această temă au dezvoltat-o de câte ori au vorbit despre această pildă. Nu este rău să ne amintim și noi, acum, aici, că rugăciunea noastră către Dumnezeu trebuie să fie făcută cu inimă smerită, cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, așa cum a fost rugăciunea vameșului. Rugăciunea noastră nu trebuie să fie prilej de lăudăroșenie, așa cum a fost rugăciunea fariseului. Și comentariile pot continua

Alt aspect aș vrea să analizez în rândurile de față. Vedeți Dvs., oamenii aceștia din pildă erau niște persoane publice. Fariseul era un fel de profesor, care învăța pe popor legea. Era socotit de popor un om drept, corect, cinstit, însăși întruchiparea binelui, adică omul model pentru orice credincios al religiei mozaice. Vameșul era un fel de perceptor, care strângea birurile de la popor. Stăpânirea romană impusese popoarelor învinse tot felul de taxe și impozite, care de care mai mari, pentru ca să obțină cât mai mare profit. Aceste dări erau strânse de funcționari aleși din rândul poporului respectiv, fiindcă ei cunoșteau limba și obiceiurile poporului. Altfel spus, romanii scoteau cartofii din spuză cu mâna acestor perceptori. Mai mult, pe lângă faptul că impozitele erau mari, acești perceptori sau vameși aveau dreptul să smulgă sume mai mari de la popor, pentru ca din  plusul obținut să-și realizeze solda lor, salariul,  ca să folosim un termen de azi. Pentru a strânge birurile, vameșii recurgeau la constrângeri cumplite. Confiscau bunuri, animale, băteau și schingiuiau pe locuitori, până când aceștia plăteau. Din această cauză, poporul îi socotea pe vameși oameni foarte păcătoși. Îi disprețuiau și îi huleau în ascuns, iar uneori chiar pe față. În felul acesta romanii vânau doi iepuri în același timp. În primul rând își obțineau banii de pe impozite, iar în al doilea rând nu intrau ei direct în conflict cu populația.

Iată că în fața lui Dumnezeu, oamenii aceștia își descoperă o altă față, pe care poporul, oamenii de rând nu le-o cunoștea. Fariseul, omul model, lăudat de toți, se dovedește a fi un om mândru, disprețuitor, plin de sine, arogant, prefăcut, în stare de a face rugăciunea un mijloc de ,,negociere” cu Dumnezeu. Altfel spus, ,,pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. El, care înșelase încrederea, lauda și respectul tuturor, nu impresionează pe Dumnezeu, ba dimpotrivă. ,,Păcătosul” de vameș, cel disprețuit de lume, este un om smerit, conștient de limitele sale, de starea sa de păcătoșenie. Își făcea slujba ce i se încredințase ca să-și câștige existența, făcea uneori și el abuzuri, silnicii, dar nu le făcea cu plăcere, ci fiindcă era permanent între ciocan și nicovală, între lege și conștiință, între stăpânire și popor. Cu siguranță că nu-și constrângea semenii cu plăcere, ci fiindcă trebuia s-o facă. Era om sub vremuri  și sub ordine. Dincolo de serviciu, dincolo de obligațiile profesionale, el era alt om: blând, omenos, cu conștiința propriei păcătoșenii, un om care avea regrete, remușcări, poate și coșmaruri pentru comportamentul ,,oficial”. Ne amintim, de asemenea, de Zaheu vameșul. La fel disprețuit de oameni, el Îl caută pe Dumnezeu, se hotărăște să-și dea jumătate din avere săracilor, să despăgubească împătrit pe cei pe care i-a nedreptățit. Nu mai recunoaștem într-un astfel de om pe zbirul și vampirul de care tremurau ceilalți.

Cea dintâi față a celor două personaje din pildă este fața pe care o văd semenii zi cu zi, fața pe care  și respectivii vor să fie văzută. Dincolo de aceasta, însă, personajele acestea au o a doua față, pe care o descoperă doar în intimitatea lor, poate în cadrul unui cerc foarte restrâns de prieteni, dar pe care nu o pot ascunde niciodată în fața lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că aceasta a doua față este cea adevărată de fapt, cea dintâi este o față artificială, fardată, rujată, boită din interes, pentru a face impresie semenilor, lumii. A doua față este cea judecată cu adevărat de Dumnezeu. Aceea este sinele, eul omului, ființa lui adevărată. Dacă față de oameni această față poate fi ascunsă, de Dumnezeu Cel ce cunoaște cele mai ascunse ale rărunchilor noștri nu poate fi ascunsă.

Și în viață întâlnim pe mulți, pe foarte mulți care duc  o viață dublă, care vor să pară în fața lumii altfel de cum sunt în realitate. Uneori o astfel  de situație poate să ne fie chiar folositoare. Într-un regim totalitar, în care este urmărită fiecare faptă și fiecare vorbă cu multă atenție, oamenii se ascund în ei înșiși, așa încât una gândesc, alta vorbesc și, de cele mai multe ori, alta fac. Este și aceasta o formă de rezistență. Tot așa de bine o situație de genul acesta poate fi de folos pentru propria noastră mântuire sau pentru decădere. Cazul personajelor din pildă este edificator: vameșul s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, fariseul și-a mai adăugat unul sau mai multe păcate.

O pildă ne-ar fi de folos ca să înțelegem mai bine că nu întotdeauna ,,fața” pe care o vedem la cineva este cea adevărată. Se spune că la o mânăstire era un călugăr foarte sârguincios la ale rugăciunii. Dorea din tot sufletul să se mântuiască. După o vreme i s-a părut că în mânăstire nu face suficient pentru mântuirea lui. I se părea că acolo e o viață prea liniștită. Dorea o viață tumultoasă, în care să se lupte cât mai energic cu păcatul, cu ispita, cu patima. Într-o zi și-a luat tălpășița din mânăstire și s-a dus într-un orășel destul de departe. Acolo lucra cu ziua orice. Se pricepea la toate, dar accepta și muncile cele mai umile. Nu se târguia niciodată asupra plății pentru munca prestată. Cât îi dădeau, atâta lua, pe atâta se mulțumea. S-a aflat că este călugăr. În fiecare zi se interesa și el despre locuitorii orășelului aceluia. A aflat, spre exemplu, că-n localitate este casă de prostituție,  unde femeile își vindeau trupul pe bani. Unele dintre ele erau femei ușoare, dar erau și unele sărace, cu familii grele, cu copii mulți, care vedeau în această activitate singura posibilitate de existență. S-a gândit călugărul nostru, s-a gândit și s-a hotărât să treacă la treabă. Cu economiile modeste pe care le făcuse și el s-a dus într-o seară la casa deocheată. Toți au rămas înmărmuriți. Niciodată nu le mai trecuse pragul un călugăr. S-a interesat cât este taxa pentru o femeie și a văzut că are bani pentru vreo patru. A plătit pentru patru și s-a dus cu ele în cameră. A doua zi toată localitatea fierbea. Cine îl vedea scuipa după el, îl înjura, îl zburăturea și-l ocăra. El tăcea și-și căuta de treabă. Greu, tot mai greu găsea de lucru. Nimeni nu mai voia să-l angajeze. Tuturor le era scârbă de el. Dacă vedea așa, se ducea prin alte localități, muncea, iar când aduna bani suficienți venea la casa de prostituție și mai plătea pentru trei-patru femei. După câțiva ani în care a fost mereu centrul discuțiilor, s-a întâmplat de a murit. Nimeni nu voia să-l înmormânteze. Erau prea curați, ca să pună mâna pe un asemenea spurcat. Iată că au venit femeile de la casa de prostituție, au pus mână de la mână și i-au făcut o înmormântare de casă mare. Lumea era uimită. Femeile acelea îl plângeau ca pe unul din familia lor. Când era lume mai multă, una dintre acele femei a luat cuvântul și a spus în auzul tuturor adevărul. Călugărul se purtase cu ele ca un părinte. Din munca lui plătea taxa pentru ele și sâmbătă noaptea, spre duminică,  mergea cu ele în cameră. Acolo discuta cu ele despre ale credinței și le învăța părintește cum să lupte cu păcatul, cum să se mântuiască. Le răspundea la întrebări, le dădea sfaturi de viață. După miezul nopții, când ele picoteau de somn, le lăsa să doarmă, iar el ședea pe scăunel în fața sobei și băga lemne în foc, ca să nu stea ele în frig. Dimineața le sfătuia să se ducă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească. Prin munca lui reușea să le ferească pe ele de păcat măcar o noapte și asta i se părea că este important și pentru ele și pentru el. Lumea a rămas uimită și rușinată la auzul acestor dezvăluiri și toți au fost convinși că numai un sfânt a putut să rabde atâta nedreptate pe care ei i-au făcut-o!

Să ne străduim și noi ca să plăcem  mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor!

*

,,Jocul” cu Dumnezeu. În istorioara Vameșului Zaheu întâlnim un lucru extraordinar, care ar putea să fie călăuză în lucrarea noastră de mântuire. Acolo omul se ,,joacă” cu…. Dumnezeu și invers. Am putea spune că sunt urmați niște pași, de care Zaheu nu era conștient, dar pe care Dumnezeu îi folosește cu mult tact pedagogic. Pasul I: Dumnezeu se naște din Sfânta Fecioară Maria, ia chip de om și se pregătește pentru a se aduce pe Sine jertfă pentru mântuirea întregii lumi. Așadar, vine pentru întreaga lume; Pasul al II-lea: Zaheu,  asemenea multor contemporani ai săi, simțeau nevoia de Dumnezeu, de o reformare a vieții religios-morale a lumii în general și a lor în mod special. Vechile religii și filozofii de viață nu-i mai mulțumeau; Pasul al III-lea: Dumnezeu vine spre Zaheu și-l caută  în mod discret, în sensul că vine în orașul lui Zaheu, parcă știind că acesta nu poate să absenteze de la serviciu și să se ducă în alte regiuni sau localități să-L întâlnească; Pasul al IV-lea: Zaheu află de prezența Mântuitorului în orașul său, le lasă pe toate și se duce să-l vadă măcar. Nu poate pătrunde până la El prin mulțime, nu-L vede peste capetele celor prezenți, fiind mic de statură, dar se urcă într-un pom ca să-L vadă mai bine. Așadar, se umilește pe sine, el, înalt demnitar al statului, mai marele vameșilor de acolo. Nu era un oarecare. Pasul al V-lea: Domnul Iisus Hristos când se apropie de pomul în care se cățărase Zaheu își ridică privirea și-l strigă pe nume, spunându-i că ,,astăzi se cuvine să rămân în casa ta”. Așadar, Dumnezeu parcă pentru Zaheu venise anume în acel oraș; Pasul al VI-lea: Zaheu aleargă și face pregătirile necesare ca să-L primească pe Mântuitorul; Pasul al VII-lea: Domnul Iisus Hristos se duce la Zaheu, în ciuda  oprobiului public, în ciuda protestelor celor ,,drepți și credincioși”, că ,,a intrat să ia masa la un păcătos”; Pasul al VIII-lea: Zaheu este copleșit până peste cap de cinstea ce i s-a făcut și se hotărăște să se schimbe radical. Își donează jumătate din avere săracilor, iar celor pe  care-i păgubise le dă înapoi împătrit. Pur și simplu se leapădă de omul cel vechi și de toate ale lui pentru bucuria întâlnirii cu Dumnezeu; Pasul al IX-lea: Dumnezeu încununează acest ,,joc” cu binecuvântarea Sa: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”

Așadar, în lucrarea de mântuire a omului participă atât Dumnezeu, cât și omul. Este o împreună-lucrare, o conlucrare. Dumnezeu nu ne obligă să ne mântuim, cum nici omul nu poate intra în rai fără voia lui Dumnezeu. Această lucrare de mântuire a omului s-a făcut posibilă prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Ea a creat cadrul, a dat posibilitatea oamenilor să se mântuiască, dar nu i-a și mântuit. Pentru mântuire este necesar efortul fiecăruia în parte, prin credință, rugăciune, post și fapte bune. Dumnezeu nu rămâne indiferent față de strădania noastră și contribuie și El cu harul Duhului Sfânt, pe care ni-l dă prin Sfintele Taine(Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Maslu și Hirotonia) și Sfintele ierurgii și slujbe. Am putea spune că omul este ca un luntraș cu barca pe mare. În mâini ține vâslele, adică credința de-o parte, rugăciunea, postul și faptele bune de cealaltă parte. Trăgând numai de o vâslă, adică dacă are numai credință fără fapte,  barca nu înaintează, ci se învârtește pe loc. Dacă face fapte bune fără credință, se învârtește tot pe loc, dar în sens invers. Este nevoie să pună în acțiune ambele vâsle și atunci, din spate, începe să sufle harul Duhului Sfânt ca un vânt ajutător, care ne mărește viteza spre limanul Hristos.

Așadar, este un ,,joc”, din care omul, cu puțin efort, poate câștiga premiul cel mare, adică mântuirea și viața veșnică. Este că se merită să încercăm și noi?

*

Sfaturi părintești. Din scrierile regretatului  Arhiepiscop Justinian Chira(1921-2016) al Maramureșului și Sătmarului, selectăm câteva învățături pline de miez, de mare folos:

♦,,Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu(…).♦Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă(…).♦Când Iisus este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume(…).♦ Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu. ♦ Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă. ♦ Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. ♦Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. ♦Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.”

*

File de jurnal – 14 iun. 1982(II). ,,Taica Ion Bârnea a plecat cu fiul său Ion și cu nora sa la Cluj, unde era programat pentru tratamentul ulcerului varicos la doctorul Paul Petre. La Armeniș le-a explodat roata din față a mașinii și erau pe punctul de a-și pierde viața.

 Sâmbătă a venit Frumosu Gheorghe și Mughiuruș Mircea din Timișoara și ne-au adus încă două policandre la Malovăț. Sunt adevărate bijuterii. Au adus și unul mai mare pentru biserica de la Godeanu, la părintele Gheorghe Achimescu. Continue reading „Al. Stănciulescu-Bârda: Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 391(1 –15 Februarie)” →