Omul se ridică deasupra materiei
Francezul Émile Durkheim (1858 – 1917), întemeietorul sociologiei moderne și filozof, dezvoltă concepția lui Feuerbach și Marx despre raportul dintre religie și societate. După el, religia are un important rol în societate, ceea ce justifică o cercetare a religiei din perspectiva sociologiei. El spune că religia este viață serioasă (c’est de la vie sérieuse) și că religia se bazează pe realitate. Durkheim pornește de la Hegel când spune că, în religia naturală, lucrurile cele mai evidente și uluitoare sunt soarele și luna. Acestea sunt respectate ca fiind cele mai importante divinități.
Soarele, luna și stelele fascinează și sunt adecvate pentru a simboliza trăirile poetice luminoase ale ciobanului din Miorița, care își proiectează sufletul pe cer. Acest fenomen este bine-cunoscut la mulți poeți culți. Soarele și luna îi țin ciobanului cununa, la nunta sa cosmică. Versurile prezintă apoteoza ciobanului, ca personaj mitologic, nu ca un oarecare cioban în carne și oase. În unele variante ale Mioriței, Mândra crăiasă este chiar sora soarelui. În altele ea e o fată de crai. Dar acest crai nu apare în niciun fel. Oricum, ea este divinitatea supremă din religia ciobanului și a autorilor anonimi ai Mioriței, divinitatea supremă din matriarhat, nicidecum subordonată vreunui crai.
Arheologii nu au găsit niciun echivalent masculin al miilor de statuete feminine din paleolitic și din matriarhat, de la Atlantic până în estul Siberiei, ce reprezintă zeița mamă. Nu există nicio divinitate masculină în Miorița. Și niciun echivalent masculin al mamei ciobanului, decât ca adaosuri sporadice, în versuri șchioape, fără rimă și nesemnificative, în câteva variante alterate de modificări individuale, târzii. În limbile romanice, soarele este de genul masculin iar luna feminin. În limbile germanice este invers: soarele este feminin die Sonne iar luna masculin der Mond. Limbile germanice păstrează memoria vremurilor matriarhale, când soarele era divinitatea femeilor iar luna divinitatea bărbaților, care plecau la vânătoare noaptea, sub protecția lunii. Se pare că și în actuala zonă a limbilor romanice a putut fi la fel. La celți, soarele era feminin iar luna masculin. La noi, luna nouă se mai numește Crai nou. Avem opereta Crai nou de Ciprian Porumbescu.
Durkheim spune că primul sentiment religios se ivește din trăirea sau uimirea stârnită de admirarea unui fenomen al naturii. Prin efectul magic al limbii, aceste trăiri sunt transpuse în idei bizare1 El etichetează toate sistemele religioase ca fiind un fel de aiureală sau delir (species of delirium that every religion is)2. Eu notez că afirmația lui ateistă este confirmată de Tertulian (160 – 220), părinte al bisericii catolice, care a zis celebra vorbă: „Eu cred, tocmai fiindcă e absurd” (Credo quia absurdum). Putem constata că trăim într-o lume plină de paradoxuri. Asta și este una din fascinantele frumuseți ale vieții.
Durkheim deosebește două sisteme religioase. Unul este îndreptat spre fenomene ale naturii: forțe cosmice, vânturi, fluvii, stele, cerul sau alte elemente naturale ca plante, animale, munți. Acest sistem religios se numește animism.3 Toate elementele naturii numite de Durkheim se regăsesc în ansamblul variantelor Mioriței. În unele variante, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Apșoara, cu Ceața și cu Sfânta Negurice. Acestea îi răspund ca niște femei bătrâne și înțelepte din satul ei. Ele sunt propria ei oglindire. Ea vorbește cu sine însăși. Dialogul ei cu forțele naturii este un monolog interior. La fel cum dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Însă Dunărea și celelalte îi răspund cam obosite, nu întotdeauna sunt dispuse să o ajute ca să își găsească fiul și o trimit de la una la alta. Aceste divinități ale naturii prezintă simptomul pe care Mircea Eliade îl numește deus otiosus, zeul obosit. Asta înseamnă că divinitățile naturale își pierduseră vitalitatea din concepțiile oamenilor, își trăiseră traiul și erau pe cale de a nu mai satisface nevoile societății, din vremea când a fost creată Miorița. Aici avem unul din numeroasele indicii, care ne ajută să facem o datare relativă a compunerii Mioriței, în epoca de trecere de la matriarhat la patriarhat și dinspre paleolitic spre neolitic. Înseamnă că Perechea de Gânditori de la Hamangia auziseră și puteau cânta Miorița, sub forma ei de pe atunci, numită convențional Urballade.
Un alt sistem religios pus în evidență de Durkheim este îndreptat către ființe spirituale: duhuri, spirite, suflete, genii, demoni, zeități. Aș adăuga strigoi, vârcolaci, moroi, vampiri și ce mai știți dumneavoastră. Acestea sunt însuflețite și sunt agenți conștienți ca oamenii, dar au altfel de puteri și în mod obișnuit sunt invizibile pentru ochiul omului. În cele mai multe variante ale Mioriței, este prezentă doar divinitatea din cer, divinitate uranică (de la Uranus, zeul cerului) legată de forțele vitale ale soarelui. În aproape la fel de multe variante, ea este înlocuită cu un echivalent al ei: o Fată Frumoasă, împodobită cu vreun nelipsit obiect de culoare galbenă, deci un evident simbol solar, ce apare din senin pe munte și caută ciobanul. Ea este o divinitate chtonică, adică legată de forțele vitale ale pământului. Apariția divinității sub o formă vizibilă se numește hierofanie. Cele două divinități feminine din Miorița reprezintă cele două căi de a veni în contact cu divinitatea: sau omul caută divinitatea sau divinitatea îl caută pe om. Lucian Blaga spune în Trilogia culturii că aceste două sunt simbolizate în arhitectura religioasă prin bolta sau cupola unor biserici (ca la catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol) și prin turnurile cu acoperiș în formă de săgeți ascuțite, ale altor biserici (ca la bisericile în stil gotic). Moscheile au și cupolă și minaret cu vârful ascuțit, pentru a simboliza cele două căi de contact cu divinitatea, oricât ar vedea cineva în asta un simbol falic, de sfidare a cerului. Simbolurile sunt polisemantice.
Cercetarea anterioară a crezut că Fata Frumoasă ce apare pe munte este o nimfomană fără rușine. Fiecare din noi putem să înțelegem Miorița și orice operă literară cum vrem, după cadrul de referință pe care ni l-au format cărțile citite și experiența de viață.
Amândouă aceste sisteme religioase de care vorbește Durkheim concep divinitatea pornind de la sentimentele pe care anumite elemente ale naturii le trezesc oamenilor.4 Nici omul și nici natura nu au vreo calitate sacră lăuntrică – deci asta trebuie să vină de altundeva. Pentru ca această calitate sacră să capete sens, trebuie să mai fie o altă realitate, de care să o putem lega. Dincolo de religia naturii și de animism, trebuie să fie un și mai fundamental și mai primitiv cult, din care ele provin. Durkheim identifică acest cult de la origini în ceea ce el spune că etnologii numesc totemism. După el, cea mai elementară și mai simplă formă de religie în istoria omenirii e totemismul. Multe elemente din cadrul religiilor avansate vin din totemism.5 Totemismul este un stadiu primar în care omul pentru prima oară în istoria religiilor a făcut deosebirea între sacru și profan. Gaston Richard (1860 – 1945), profesor universitar de sociologie, explică teoria lui Durkheim, care consideră că „totemismul este o religie primitivă, a unei societăți care trăiește în cele mai simple condiții imaginabile și n-a mai existat vreo altă religie înainte.”6
Durkheim spune că totemul poate fi o plantă, un animal sau un obiect, ce are un înțeles simbolic anume, fiind respectat cu toată grija și este un component important în activitățile rituale. A mânca animalul care este totemul grupului e permis numai în cardul unor ceremonii speciale. Totemul e sfânt, deoarece simbolizează însuși grupul și reprezintă valorile care dirijează grupul. Atunci când este permis să se mănânce animalul totemic, mâncatul nu e cu totul liber, ci trebuie mâncat în cantități mici. Depășirea limitelor e un sacrilegiu și poate avea consecințe grave. Este o obligație rituală a mânca animalul totemic în timpul anumitor ceremonii religioase și cu măsură, dar este exclus ca aceasta să fie luată drept o mâncare obișnuită. Dimpotrivă, mâncarea consumată în timpul ceremoniilor este sacră prin ea însăși, și deci e interzisă pentru scopuri profane.7
Durkheim, ca și mulți istorici ai religiilor, spune că în totemism, oamenii se îmbracă cu blănurile animalului venerat și își fac din imaginea animalului totemic un simbol reprezentativ pentru apartenența etnică sau socială. Astfel putem să înțelegem mai bine de ce ciobanii tradiționali se îmbracă în sumane din blănuri de oaie și au cojoace și căciuli din blană de miei. Sumanele, cojoacele, pieptarele și căciula sunt elemente tradiționale simbolice, oricât de justificată este utilitatea lor practică. Oaia a avut încă din vechime o importanță hotărâtoare pentru hrana și pentru prosperitatea materială a oamenilor din mediul geografic carpato-danubian. De aceea a fost din străfundurile vremurilor considerată animal sfânt, de tip totemic, iar oamenii arhaici puneau pe ei blănurile animalului totemic. Reticența ciobanilor serioși de a sacrifica miei pentru a se hrăni, cât și asceza sau restricțiile alimentare în anumite perioade din an, desigur că au și cauze raționale, pe care oricine le cunoaște. Oaia este simbolul totemic al ciobanilor noștri arhaici. Pe de altă parte, dacii afișau ca simbol totemic capul de lup în drapel. Dar și romanii aveau capul de lup ca simbol totemic, pe căștile militare. Sunt multe întrebări la care căutăm răspunsul.
Religia are pentru Durkheim, ca și pentru Feuerbach, un important rol în viața socială, fiindcă ține oamenii uniți în societate. Ceremoniile sunt importante pentru ca valorile grupului să fie continuate, ceea ce este mai important pentru viitorul societății decât faptul că indivizii mor. Așa zice Durkheim. Ritualurile îi ajută pe cei îndurerați să se reorienteze, să se adapteze la noile situații. Toate felurile de ceremonii confirmă și conștientizează apartenența individului și întărește sentimentul de solidaritate cu grupul.
Durkheim consideră că, în culturile tradiționale, religia pătrunde în toate aspectele vieții. Aproape toate activitățile se fac într-un mod ritual. Fiecare nouă acțiune este o nouă ceremonie, care creează noi idei sau categorii și întărește valorile deja stabilite. Religia în aceste culturi dirijează sentimentele, activitățile, cât și felul de a gândi și a lua decizii. Temelia opțiunilor morale decurge de la ceea ce e sfânt, iar nu de la criterii utilitariste.
Cu referire la Durkheim, cultura orală era temelia valorilor umaniste ale ciobanilor și țăranilor care au compus Miorița și ne-au transmis-o. Pragmatismul sau utilitarismul valorilor lor morale sunt impregnate de religiozitate. Oile și oieritul puteau fi baza materială a ciobanilor pentru un fel de a gândi tradițional și pentru valori morale călăuzitoare în grupul de muncă și în restul societății.
Mama ciobanului toarce lână în timp ce merge și întreabă de el. Revenind la Durkheim, consider că opțiunile și acțiunile ei au motive sacre, iar nu profane și utilitariste. Implicația religioasă a torsului este mai importantă pentru ea decât sporirea productivității. Fusul e rotit întotdeauna în sensul soarelui. Lâna netoarsă poate fi un simbol adecvat pentru haos, iar firul tors poate simboliza ordinea. Ea poate toarce dintr-un impuls nervos, ca să-și domine angoasa, dar în același timp ea își ordonează gândurile și spațiul înconjurător în care se reorientează. Torsul poate fi pentru ea un ritual sacru, ca să transforme haosul în cosmos – o condiție pentru a putea să-și găsească fiul. Fusul și furca par să fie cel mai adecvat material didactic pentru a ilustra mersul astrelor pe cer.
Cele mai primare sau elementare categorii de gândire, cum ar fi concepția despre timp și spațiu, afirmă Durkheim, sunt formulate în termeni religioși și au diferite grade de calitate religioasă. Noțiunea de timp a apărut ca urmare a faptului că oamenii numărau zilele de la o ceremonie religioasă la alta, adică numărul de zile profane între zilele sfinte. După Richard, Durkheim spune că „există ceremonii sfinte, făcute de membrii unui grup totemic, pentru a obține o sporire a numărului de animale totemice.”8 Sporul și bunăstarea oilor preocupă ciobanul în multe variante. Versurile precizează adesea ca locuri importante la stână sărita berbecilor și jocuțul mieilor, în legătură cu ritualul prin care va trece ciobanul. Sporul turmei este unul din scopurile ritualului.
Gaston Richard zice că Durkheim deosebește sinuciderea religioasă de cea altruistă. Sinuciderea religioasă este expresia unei solidarități sociale [sinucisul stă în centru]. „Sinuciderea altruistă este o formă de sacrificiu” [alții stau în centru]. „În civilizația noastră se vede asta printre soldați. În societățile simple, dimpotrivă, asta ia o formă religioasă.”9 Durkheim nu vorbește de sinuciderea printre oamenii din anturajul puterii, cu două gloanțe în ceafă, ca în ultimii ani ai mandatului lui Mitterand sau ca în alte țări civilizate. Richard se întreabă dacă religia este capabilă să învețe oamenii să aibă „respect pentru natura lor principală și în special pentru propria lor viață.”10
Durkheim arată că în toate religiile se zice că durerea generează puteri excepționale. „Credința asta nu e lipsită de temei. Măreția unui om se arată după cum suportă durerea.”11 Niciodată nu se ridică omul mai presus de sine însuși și mai spectaculos, decât atunci când își domină propria sa natură, într-atâta încât merge împotriva a ceea ce natura îi poruncește. Prin această capacitate, omul este unic între toate ființele, care merg orbește mânate de bunul plac. În felul acesta, omul ocupă un loc special în univers. Când durerea e dominată, se dau semne că unele legături cu lumea profană sunt rupte. Durerea dominată dovedește că omul e parțial eliberat de lumea materială. De aceea durerea, pe bună dreptate, este considerată ca un instrument pentru eliberare. Omul care s-a eliberat în acest fel nu este supus vreunei iluzii, când crede că posedă un fel de stăpânire asupra naturii. Prin a renunța la materie, omul se ridică deasupra materiei. Deoarece omul a făcut natura sa să tacă, este mai puternic decât întreaga natură.
„Un veritabil exercițiu religios e posibil numai dacă omul este antrenat la renunțări, la râvnă și la distanțare de sine însuși – adică la suferință. Omul să nu se teamă de suferință, fiindcă își poate îndeplini obligațiile cu bucurie, dacă într-o anumită măsura iubește asta.”12 Extrema asta e necesară, pentru a menține în societate un anumit dezgust față de plăcerile lumești. O elită spirituală trebuie să pună linia sus de tot, pentru ca masele să nu o pună prea jos. Durkheim este adeptul ideii de elitism social pe criterii morale, ca fiind mai onorabile decât criteriile economice, oricât ar fi acestea de puternice sau dominante.
După Durkheim, formele de credință și riturile sunt fapte sociale, deoarece existența lor e independentă de individ, se află în afara individului și constrâng individul la un anumit fel de a gândi și acționa.13 El mai spune că „sunt unele ceremonii în care se folosește un limbaj special, interzis în situații profane. Acest limbaj ocazional e începutul unei limbi sfinte.”14 Culegătorii de folclor au consemnat în diferite variante ale Mioriței cuvinte ce conțin metagrame sau alte abateri fonetice, cum ar fi intercalarea unui –r– epentetic în expresia strărinel străinătate sau altele, ori forme verbale neobișnuite, derivate de la substantivul lege, cât și un limbaj diferit de limbajul obișnuit. Unele formațiuni lexicale din variantele Mioriței nu le-am găsit consemnate în Dicționarul Limbii Române, al Academiei, ce cuprinde uneori câteva volume pentru o literă. Sunt formațiuni lexicale pe care nu le-a mai folosit niciun autor și presupun că au derutat colectivul de redacție al dicționarului. Acestea pot fi exprimări cifrate, pentru a transmite și totodată a ascunde anumite idei pe care ascultătorii profani, ce nu erau inițiați în tainele în care era inițiat personajul principal din Miorița, nu trebuiau să le priceapă. În cazul lui strărinel, cu bizarul adaus străinătate, textul sugerează o alterare a sensului concret și ne trimite să ne gândim la un sens abstract, de înstrăinare față de gândirea profană și de interesele lumești, ce scapă atenției celor neatenți.
Durkheim observă atașamentul față de două alcătuiri religioase și afirmă că în toate sistemele religioase, mai vechi sau mai noi, putem vedea cum două religii cu forme diferite pot totuși să coexiste. Se împacă una cu alta, se împletesc și sunt unite încât se întrepătrund una cu alta. Cu toate acestea, rămân foarte bine delimitate. 15
Durkheim consideră crima (the crime) ca un factor pentru sănătatea publică, o parte componentă a societăților sănătoase (a factor in public health, an integral part of all healthy societies), deoarece conștiința colectivă apreciază unele acțiuni ca fiind criminale și astfel crima joacă un rol în dezvoltarea moralei și a legilor.16
Tema centrală sau cea mai importantă și mai neatacabilă a teoriilor lui Durkheim este că timpul și spațiul se împart în sacru și profan și că manifestările relatate la aceste două categorii religioase au consecințe sociale. Această temă a fost preluată și dezvoltată de către Mircea Eliade în Le Sacré et le profane (1965), publicată întâi în germană Das Heilige und das Profane (1957).
Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973) atacă unele teorii ale lui Durkheim și spune că „deosebirea dintre religiile naturale și cele revelate este greșită și creează confuzii. Lumea exterioară și înțelepciunea au revelat întotdeauna pentru oameni existența divinității și i-a ajutat să conștientizeze propria lor ființă și soartă.”17 Evans-Pritchard îl citează pe Sfântului Augustin (354 – 430), care de meserie era jurist și unul din cei mai inteligenți oameni ai secolului său, după care „creștinismul este religia care a existat de când există omul, înaintea momentului când Christos a devenit om. Această religie adevărată, care deja exista, a fost numită atunci religia creștină.”18
Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (4)” →
Bătrânii 
Lucian Boz l-a cunoscut pe Nicu Steihardt la Paris, unde Lucian Boz se ducea din doi în doi ani să se întâlnească cu colegii de generație, Eugen Ionescu și Emil Cioran, iar într-una din aceste veri s-a nimerit să fie la Paris și Nicu Steinhardt, venit să-l caute pe Emil Cioran. Acesta i l-a recomandat lui Boz pe Steinhardt și cei doi au petrecut clipe frumoase împreună, păstrând apoi legătura prin intermediul scrisorilor.
„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea”
Sacrificiul de sine este un fel de a se eterniza în istorie
Nugent spune că: „Martiriul întărește afinitatea dintre misticism și moarte. (…) Rareori au fost misterul morții și misticismul atât de aproape și atât de clar relatate ca în cazul lui Ștefan. Chiar de la începutul lovirii cu pietre, el strigă: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor, Capitolul 7:56). Viziunea lui mistică și moartea sunt simultane.5
