Nicoleta GORDON: N-am rodit a primăvară, să tot ning cu ierni în om

N-AM RODIT A PRIMĂVARĂ, SĂ TOT NING CU IERNI ÎN OM

 

Prin clepsidre cern nisipuri, grele pietre sfărâmate,
Când îmi plânge coasta stângă, ce-mi ținea inima vie…
Rostul mi-e bezmetic iarăși, simt arterele trădate,
Agonia îmi pulsează într-un rest de poezie.

N-am știut să-mi leagăn pruncii înfășând minciuni la piept,
Mângâind dulcele nopții, adevărul le-am cântat.
De-or veni furtuni și umbre, ei să-și țină drumul drept,
Și din când în când s-asculte al părintelui oftat…

Nu am căutat prin cufăr avuții și rang înalt,
Am țesut din modestie orișice cuvânt rostit.
Mâna mi-e mereu întinsă spre durerea celuilalt,
Zămislită din iubire, în iubire m-am zidit.

Las o lacrimă pe bolta unui cer ce-mi plânge-amiezi,
Și pe gene scriu, cu norii, neputințele de om…
Parcă-i tot mai frig în oameni, și prin suflete zăpezi,
Cum să înfrunzești viața, dacă sevă nu e-n pom?

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Anatol COVALI: Contraste

Contraste

 

De n-aş fi din contraste croit, al meu destin
ar fi ca o băltoacă încremenită-n lin

şi nu doresc aceasta
chiar dacă pentru asta

dau bir câteodată demonicului chin.

În mine se înfruntă
c-o disperare cruntă

săracul mult cu foarte bogatul meu puţin

şi-n luptă nu ştiu mila
atracţia şi sila

aşa cum fără ură-n iubire nu-s deplin.

Îmi hohoteşte hăul
de binele şi răul

prin care trec adesea când crunt şi când blajin,

cu disperarea-n braţe
gata oricând să-nhaţe

speranţele ce poartă cununi de flori şi spini.

Chiar Sufletul în mine
neîncetat devine

când cupă cu licoare, când cupă cu venin.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 aprilie 2019

Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)

„Omul meu drag, fă-ţi timp şi pentru tine: stai locului, ai puţină răbdare şi ascultă-mă măcar în această clipă supremă.”

– Mi-e greu să mă opresc, am foarte multe de făcut… Nici nu-ţi dai seama că sunt atâţia ani care au trecut ca nişte adieri suave pe lângă mine, dar nu mi-a păsat fiindcă mă aflu într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. „Mereu te aud că-mi spui aceleaşi cuvinte, dar nu ai mers până la capăt cu ideea.”

– Bine, bine… eu te aud perfect chiar dacă nu-mi vorbeşti cu voce tare, dar aş dori din tot sufletul ca să înţeleg odată pentru totdeauna… existenţa fiinţei mele, şi să-mi fie înţeleasă străduinţa. Poţi să-mi arăţi pe cel care nu se va bucura din inimă dacă reuşeşte să găsească armonia deplină a formei şi a magiei cuvântului, care-i mai rezistent decât oţelul şi mai strălucitor decât sclipirea diamantului?

„Dacă nu ţi-aş fi fost cel mai devotat confident, nu-ţi înţelegeam frământările, dragul meu.”

– Formidabil!… Tu îmi vorbeşti zi şi noapte că-ţi simt răsuflarea în urechi şi-ţi recunosc glasul dintr-o mie de inşi. Devii din ce în ce mai interesant. Îmi place cum mă dojeneşti. Cinstit să fiu, simt lipsa bunei mele mame care-mi da sfaturi destul de utile şi mă ajuta să nu greşesc în viaţă, funcţie pe care văd că ai luat-o tu de un timp de vreme. Stau în cumpănă: de ce nu te-am întrebat niciodată de unde vii şi cine eşti? Crezi că sunt cumva indiscret? Nu-i aşa că între tine şi mine nu trebuie să păstrăm secrete?

„Deloc. Am să-ţi spun, dar te rog să te concentrezi şi să fii atent. Alungă zbuciumul din tine, desprinde-te numai câteva minute de lume ta materială. Ia forma pe care ţi-a dat-o demiurgul. Înalţă-te ca să priveşti opera micului ziditor, omul, care se străduieşte să pună cărămizi durabile la temelia edificiului cultural al omenirii, palat supus încontinuu degradării, ruinării şi distrugerii în timp, şi-ţi va fi clar precum lumina zilei că… mai de vreme sau mai târziu, uitarea îşi va depune patina ei nemiloasă peste tot ce ai făcut într-o viaţă de om.”

– Nu te recunosc!… Nu mi-ai vorbit aşa niciodată. Ce vrei? Da, îmi dai sfaturi să renunţ? Cine ţi-a sugerat această idee!?

„Am spus să încerci, numai.”

– Dacă trebuie să renunţ, de ce aş mai încerca?!…

„Ascultă-ţi gândul şi vei păşi în sanctuarul eternităţii.”

– Adică… pe tine, nu?

„Desigur, nu eu sunt cel care te ajut de-ţi clădeşti lumi imaginare şi te sfătuiesc în clipele de taină? Hai, recunoaşte! Nu-ţi sunt un amic de real folos în găsirea soluţiilor celor mai optime (asta o ştii foarte bine), numai şi numai să-ţi atingi ţelul de creaţie pe care-l urmăreşti cu atâta asiduitate. Acum pricepi de ce-ţi cer să fii ascultător?”

– Te-am ascultat de-o viaţă, şi totuşi…

„Cred că nu îndrăzneşti să mă contrazici, amice? Văd că ai pretenţii absurde şi ceri la unii şi alţii să-ţi urmeze sfaturile. Omule, nu toţi sunt ca tine, iar dacă ar fi, monotonia nu-i place Ziditorului.”

– Nu, nu!… Te înşeli! Spusele mele nu-s literă de lege, eu vreau să îndrept acolo unde observ că un lucru sau altul nu-i la locul său, dar ar fi o mare greşeală să mă strecor prin viaţă ca o umbră şi să nu-mi pese de cei care mă înconjoară. Nu mi-aş ierta niciodată pasivitatea, lipsa de opinie. Asta ar însemna să fiu un om mort. Nici eu nu vreau uniformizarea absolută, fiindcă fiecare dintre noi est un mic univers de sine stătător care-şi duce existenţa după bunu-i plac. Eu intervin acolo unde individul a depăşit pragul moralităţii, face notă discordantă faţă de semenii săi şi, să fie clar! nu vreau să avem indivizi care sunt o tară greu de suportat de către societate. Cumva găseşti că eu greşesc? „ Îmi place că te revolţi şi vrei să te iei de piept cu mine. Te admir!

– Nu mai spune!…

„Omul meu, tu eşti un truditor din fire, ai un chip adorabil şi meriţi toată atenţia mea. De ce nu ţi-aş arăta că mă simt bine în preajma ta? Te-am îndrăgit de când ai scos din gură primul strigăt de om. De-atunci am căutat să-mi fac din acest locaş trecător, hai să-i zicem, un loc de lucru cald, pe care l-am folosit în permanenţă ca să-ţi satisfac plăcerile şi vanităţile. Dar, ia aminte : cum eu sunt întruchiparea veşniciei, viaţa trimisă pe pământ de Tatăl meu, ca să-ţi slujesc şi să-ţi îndeplinesc toate poftele trupului; sunt sufletul care-ţi dă farmec şi frumuseţe şi, cu mute regrete, va trebui să-ţi dau de ştire că ne putem despărţi în orice clipă… după câte am luat la cunoştinţă de felul cum te porţi; dar după cum te văd, aşa-i că nu prea vrei asta? Cinstit să fiu cu tine mi-ar părea rău să te las singur, fiindcă nici mie nu-mi e uşor să-mi găsesc alt chip, să iau o altă înfăţişare.”

– Sunt foarte atent la ce-mi spui. Gata, m-am desprins de lumea materială, şi este pentru prima dată când te văd. Îmi placi, semeni cu mine şi, dacă n-ai fi spus cine-mi eşti, aş crede că stau de vorbă cu un bun frate de cruce, de care m-am despărţit în fragedă pruncie, care a venit să mă vadă la ceas de taină, fiindcă i s-a făcut dor de mine. Ştii ceva, acum nici nu mai vorbeşti tu, aceste cuvinte le recunosc, sunt numai ale mele, iar miliardele de atomi din care am fost clădit au intrat demult în ciclul de integrare, sunt în trupul mamei TERRA. Deja au trecut mii şi mii de ani, şi din micul pumn de ţărână, care a fost odată un om adevărat, poţi privi o floare minunată care te încântă cu nuanţa albului imaculat al petalelor şi a mirosului adormitor.

Continue reading „Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)” →

Dunia PĂLĂNGEANU: Dimineața la Giurgiu

Dimineața la Giurgiu

 

Bună dimineața,floare de cireș,
zorile palpită blând pe pleoapa mea,
Dunărea trezită bate-n malul sur
fluturii adastă pe o peruzea.

Orașul tresare sub pașii grăbiți
trece-o lăptăreasă pe strada mahmură
cântă stins un clopot în turle prelungi
se-mbracă câmpia în verdea armură.

Norii se răsfiră ,zarea e senină,
Turnul cerne ora ,aripă în zbor ,
cade o petală de gând diafană
învinsă de rouă și de aprig dor.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU – DONARIS

Giurgiu

15 aprilie 2019

Claudia BOTA: Ca un înger ai venit

Ca un înger ai venit

 

Ca un înger ai venit în noaptea vieții
Senin și palid ca lumina dimineții,
Și mi-ai bătut la geam cu raza ta ușor,
Mărgăritare s-au prelins din lacrima de dor.

Când am deschis a mea carte n-am crezut,
Că printre rânduri eu te-am revăzut.
Și ca o umbră ce apare și se stinge,
Iar taina vieții gândul să mi-o dezlege.

La brațul tău netulburată am pornit
Sub razele de soare ne-am privit,
Când flori din cer și pe pământ,
Din inimă au izvorât într-un cuvânt.

———————————

Claudia BOTA

15 aprilie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Atingerea

Atingerea

 

Când toate zidurile înălțate cad unul câte unul, când barajele gândurilor se surpă,
când simți cum se scufundă, în apele memoriei, toate palatele Veneției,
când visele, cândva suspendate, se trezesc la viață,
când nimic nu mai rămâne între noi,
când pornim unul în celălalt,
privindu-ne adânc,
deschizându-ne,
acceptându-ne,
atunci, doar atunci,
lăsăm iubirea
să curgă
din unul în altul.
Îmbrățișăm totul.
În centrul nostru, un templu al focului!
Fără să ni le vadă cineva
două aripi
ne-au crescut,
la fiecare, pe spate.
23 noiembrie 2018

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Ioana CONDURARU: Te mai aștept la porți de vis

Te mai aștept la porți de vis

De mult tăcută-i astă lume
Și eu tăcută-s precum ea,
Rătăcind visând la tine,
Prin zările de catifea.
Doar liliacul mi-i alintul
Cu gingășia florilor,
Când înserarea dă tributul
La întâlnirea astrelor.
Ce rece este fără tine!
Am înghețat în așteptări,
Sperând căldura mâinii tale,
Cuprinsă în îmbrățișări.
Dar e deja trecută ora
Și ticăie printre suspine.
Te- ai întrebat ce face, Nora
Când visul din eden revine?
Nu este drept și nici corect
Cu vorba să mă porți într-una
Apoi uitându-mă-n caiet,
Să rupi fila una, câte una.
Croșetându-mi fericirea
Prin diamantul unui gând,
Am înțeles că principală
Este iubirea pe pământ.
Te mai aștept o clipă doară
Lângă izvorul învolburat.
De n-ai să vii, te las pe afara
Să m-aștepți cum te-am așteptat
Căci nu-mi doresc acea povară,
De-a fi un vis la țărm de dor.
Mai bine merg spre altă gară,
Unde mă așteptă alt decor.

———————————-

Ioana CONDURARU

12 aprilie 2019

Pictură -Francois Martin Kavel

Elena VOLCINSCHI: Uitarea

UITAREA

 

Uitarea-ți sfredelește în adâncuri
Ori te îngenunchează, înnodâd tăceri,
Atâtea vorbe ce-au părut –nimicuri,
Te-au osândit în patima din Ieri…

Și împovărat cu tăinuiri prea grave
Te-acoperi cu lințoliul unor trucuri,
Țesut din gânduri negre, reci, concave
Și doar cu-un fals curaj mă picuri…

Te mai aștept. Dacă ai să vii,
Am să-ți aprind, lumina pe cărare…
Și pașii plânși-ți-voi șterge, din orele târzii,
Apoi te-oi ocroti în cuib de sărutare..

Dar m-amăgesc; căzând, îmbrățișez pământul,
Parcă te văd gonind prin iarba, proaspăt ninsă,
Pe care zac doar eu, când rece vântul,
Mă spulberă-n apusuri fără simțire, stinsă…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Nostalgii din vremurile trecute’’, 2019)

 

Alina CRISTIAN: Fă-mă Doamne

Fă-mă Doamne-o lacrimă,
Să m-așez pe un obraz…
Coborâtă dintr-un nor
Ce-mi apasă pe grumaz.

Fă-mă Doamne-o pasăre,
Cu aripi largi, ţesute-n ceruri…
Să mă poarte peste lumi,
Peste dorurile-mi grele.

Fă-mă Doamne, un fluture,
Să culeg culori din flori…
Să-mpletesc viaţa cuiva…
Dintr-un fir de curcubeu.

Fă-mă Doamne-o apă lină,
Să alin setea cuiva…
Să mă soarbă cu nesaţ,
Să nu mă poată nicicând uita.

Fă-mă Doamne, anotimpuri,
Cum viaţa e schimbătoare…
Să pun vara într-un zâmbet,
Iarna să fiu așteptarea.

Fă-mă Doamne, o vioară,
Cu arcușul fermecat…
Sa îmi cânt tristeţea-n lume,
S-adorm în visul cuiva…

Fă-mă Doamne-o punte-n mare,
Să unesc lumile toate;
Să pașesc fără de teamă,
Apele ce-s tulburate.

Fă-mă Doamne, o speranţă,
Să m-agaţ de cineva…
Să îmi spună două vorbe
Ce destinul mi-ar schimba.

Fă-mă Doamne, un înger bun,
Să fac strajă la o ușă…
Dă-mi aripi de s-ar putea,
Să îmi port povara grea.

Fă-mă Doamne, nemurirea,
Nemurirea fericirii…
S-o pot dărui cuiva,
Să-mi păstreze amintirea.

——————————–

Alina CRISTIAN

Anatol COVALI: Amurg

Amurg

 

Amurg… Din ce în ce mai singur… Ning
regrete ce m-acopăr şi mă-nving…

Printre dihănii
de prezent trec sănii

de amintiri, cântând prelung cling, cling…

Pierdut în zloată
de dureri dau roată

destinului care a fost un ring,

plin de speranţă,
şi de cutezanţă,

dorind ca ţelu-n treacăt să-l ating…

Se face noapte-n
gânduri şi în fapte

şi că-i târziu încep să mă conving…

Nu-i cu putinţă
nici o biruinţă,

atâta timp cât stelele-mi se sting…

La ultima mea vamă-s
şi mi-e teamă

întredeschisa uşă s-o împing!…

————————————–

Anatol COVALI

București

14 aprilie 2019