„Omul meu drag, fă-ţi timp şi pentru tine: stai locului, ai puţină răbdare şi ascultă-mă măcar în această clipă supremă.”

– Mi-e greu să mă opresc, am foarte multe de făcut… Nici nu-ţi dai seama că sunt atâţia ani care au trecut ca nişte adieri suave pe lângă mine, dar nu mi-a păsat fiindcă mă aflu într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte. „Mereu te aud că-mi spui aceleaşi cuvinte, dar nu ai mers până la capăt cu ideea.”

– Bine, bine… eu te aud perfect chiar dacă nu-mi vorbeşti cu voce tare, dar aş dori din tot sufletul ca să înţeleg odată pentru totdeauna… existenţa fiinţei mele, şi să-mi fie înţeleasă străduinţa. Poţi să-mi arăţi pe cel care nu se va bucura din inimă dacă reuşeşte să găsească armonia deplină a formei şi a magiei cuvântului, care-i mai rezistent decât oţelul şi mai strălucitor decât sclipirea diamantului?

„Dacă nu ţi-aş fi fost cel mai devotat confident, nu-ţi înţelegeam frământările, dragul meu.”

– Formidabil!… Tu îmi vorbeşti zi şi noapte că-ţi simt răsuflarea în urechi şi-ţi recunosc glasul dintr-o mie de inşi. Devii din ce în ce mai interesant. Îmi place cum mă dojeneşti. Cinstit să fiu, simt lipsa bunei mele mame care-mi da sfaturi destul de utile şi mă ajuta să nu greşesc în viaţă, funcţie pe care văd că ai luat-o tu de un timp de vreme. Stau în cumpănă: de ce nu te-am întrebat niciodată de unde vii şi cine eşti? Crezi că sunt cumva indiscret? Nu-i aşa că între tine şi mine nu trebuie să păstrăm secrete?

„Deloc. Am să-ţi spun, dar te rog să te concentrezi şi să fii atent. Alungă zbuciumul din tine, desprinde-te numai câteva minute de lume ta materială. Ia forma pe care ţi-a dat-o demiurgul. Înalţă-te ca să priveşti opera micului ziditor, omul, care se străduieşte să pună cărămizi durabile la temelia edificiului cultural al omenirii, palat supus încontinuu degradării, ruinării şi distrugerii în timp, şi-ţi va fi clar precum lumina zilei că… mai de vreme sau mai târziu, uitarea îşi va depune patina ei nemiloasă peste tot ce ai făcut într-o viaţă de om.”

– Nu te recunosc!… Nu mi-ai vorbit aşa niciodată. Ce vrei? Da, îmi dai sfaturi să renunţ? Cine ţi-a sugerat această idee!?

„Am spus să încerci, numai.”

– Dacă trebuie să renunţ, de ce aş mai încerca?!…

„Ascultă-ţi gândul şi vei păşi în sanctuarul eternităţii.”

– Adică… pe tine, nu?

„Desigur, nu eu sunt cel care te ajut de-ţi clădeşti lumi imaginare şi te sfătuiesc în clipele de taină? Hai, recunoaşte! Nu-ţi sunt un amic de real folos în găsirea soluţiilor celor mai optime (asta o ştii foarte bine), numai şi numai să-ţi atingi ţelul de creaţie pe care-l urmăreşti cu atâta asiduitate. Acum pricepi de ce-ţi cer să fii ascultător?”

– Te-am ascultat de-o viaţă, şi totuşi…

„Cred că nu îndrăzneşti să mă contrazici, amice? Văd că ai pretenţii absurde şi ceri la unii şi alţii să-ţi urmeze sfaturile. Omule, nu toţi sunt ca tine, iar dacă ar fi, monotonia nu-i place Ziditorului.”

– Nu, nu!… Te înşeli! Spusele mele nu-s literă de lege, eu vreau să îndrept acolo unde observ că un lucru sau altul nu-i la locul său, dar ar fi o mare greşeală să mă strecor prin viaţă ca o umbră şi să nu-mi pese de cei care mă înconjoară. Nu mi-aş ierta niciodată pasivitatea, lipsa de opinie. Asta ar însemna să fiu un om mort. Nici eu nu vreau uniformizarea absolută, fiindcă fiecare dintre noi est un mic univers de sine stătător care-şi duce existenţa după bunu-i plac. Eu intervin acolo unde individul a depăşit pragul moralităţii, face notă discordantă faţă de semenii săi şi, să fie clar! nu vreau să avem indivizi care sunt o tară greu de suportat de către societate. Cumva găseşti că eu greşesc? „ Îmi place că te revolţi şi vrei să te iei de piept cu mine. Te admir!

– Nu mai spune!…

„Omul meu, tu eşti un truditor din fire, ai un chip adorabil şi meriţi toată atenţia mea. De ce nu ţi-aş arăta că mă simt bine în preajma ta? Te-am îndrăgit de când ai scos din gură primul strigăt de om. De-atunci am căutat să-mi fac din acest locaş trecător, hai să-i zicem, un loc de lucru cald, pe care l-am folosit în permanenţă ca să-ţi satisfac plăcerile şi vanităţile. Dar, ia aminte : cum eu sunt întruchiparea veşniciei, viaţa trimisă pe pământ de Tatăl meu, ca să-ţi slujesc şi să-ţi îndeplinesc toate poftele trupului; sunt sufletul care-ţi dă farmec şi frumuseţe şi, cu mute regrete, va trebui să-ţi dau de ştire că ne putem despărţi în orice clipă… după câte am luat la cunoştinţă de felul cum te porţi; dar după cum te văd, aşa-i că nu prea vrei asta? Cinstit să fiu cu tine mi-ar părea rău să te las singur, fiindcă nici mie nu-mi e uşor să-mi găsesc alt chip, să iau o altă înfăţişare.”

– Sunt foarte atent la ce-mi spui. Gata, m-am desprins de lumea materială, şi este pentru prima dată când te văd. Îmi placi, semeni cu mine şi, dacă n-ai fi spus cine-mi eşti, aş crede că stau de vorbă cu un bun frate de cruce, de care m-am despărţit în fragedă pruncie, care a venit să mă vadă la ceas de taină, fiindcă i s-a făcut dor de mine. Ştii ceva, acum nici nu mai vorbeşti tu, aceste cuvinte le recunosc, sunt numai ale mele, iar miliardele de atomi din care am fost clădit au intrat demult în ciclul de integrare, sunt în trupul mamei TERRA. Deja au trecut mii şi mii de ani, şi din micul pumn de ţărână, care a fost odată un om adevărat, poţi privi o floare minunată care te încântă cu nuanţa albului imaculat al petalelor şi a mirosului adormitor.

Continue reading „Marin VOICAN-GHIOROIU: Drum spre Sanctuarul Eternității (creaţie şi pasiune)” →