Episcopia Tomisului. Numărul tot mai mare de creştini, ca şi dezvoltarea oraşului, a capitalei, a dus în mod firesc la înfiinţarea unei episcopii în Scythia Minor, cu reşedinţa la Tomis. Nu cunoaştem cu certitudine data şi împrejurările în care a luat fiinţă episcopia în această provincie, ea este atestată documentar în 369. Şi înainte de acest an, sunt menţionaţi unii episcopi la Tomis, dar în izvoare nesigure. Astfel, în contextul pătimirii mucenicilor Epictet şi Astion la Halmyris, este amintit şi episcopul locului, Evangelicus, pe care unii istorici îl consideră primul episcop cunoscut al Tomisului. După păstorirea lui, avem informaţii despre un episcop, Efrem, pomenit în sinaxar la 7 martie, care a propovăduit în Sciţia şi a fost martirizat în timpul persecuţiei lui Diocletian. Alte sinaxare amintesc despre pătimirea ca martir a episcopului Tit, în vremea lui Licinius. La sinodul I de la Niceea, din 325, a participat şi un episcop din părţile Sciţiei, cf. mărturiei lui Eusebiu de Caesareea: „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Se pare că ar fi vorba despre episcopul Marcu de la Tomis (Marcu Tomensis, cf. lista). Oricum ar sta lucrurile, primul episcop a cărui existenţă este neîndoielnică a fost Vetranion, amintit în scaun în 369, în contextul conflictului cu Valens (364-378). Conform relatării lui Sozomen (sec. V), în Istoria bisericească, împăratul, arian convins, aflat în drum spre Constantinopol, s-a oprit la Tomis, unde a intrat în basilica episcopală. Vetranion, netulburat, a rostit un cuvânt în care a apărat învăţătura celor 318 Părinţi de la Niceea, apoi a părăsit biserica cu credincioşi săi. Ofensat, Valens a decis exilarea episcopului Vetranion, dar a revenit curând asupra deciziei temându-se de o „revoltă a sciţilor”. În relatarea sa, Sozomen îl înfăţişează pe Vetranion ca pe un „bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale”, iar episcopul Teodoret al Cirului (392-458) scria despre el că era „plin de credinţă…a înfruntat stricarea dogmelor şi fărădelegile săvârşite de Valens împotriva sfinţilor (credincioşilor)”. Nu ştim cât a păstorit, însă după moartea  sa, episcopul Vetranion a fost canonizat, fiind pomenit în fiecare an, în ziua de 25 ianuarie.

După Vetranion, în anul 381, printre participanţii la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol, se afla şi episcopul Gherontie al Tomisului- Sozomen îl aminteşte sub numele de Terentius. Se pare că el este urmaşul direct al lui Vetranion, iar la sinod a condamnat învăţătura greşită a lui Macedonie despre Sf. Duh. La rândul său, împăratul Teodosie îi cerea în acelaşi context să vegheze la păstrarea dreptei credinţe în Scythia Minor. După un timp, în 392, ca episcop la Tomis este menţionat Teotim I, despre care Sf. Ieronim (m. 420), în lucrarea sa „De viris illustribus” scria în acel an: „a scos scurte tratate sub forma unor dialoguri, în stilul vechii retorici”. Ulterior, Ioan Damaschin (m. 749), în „Sfintele Paralele” aminteşte că Teotim a scris omilii la texte evanghelice, iar Sozomen scria despre el că era „scit” de neam şi ducea „un trai modest”. Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune şi el că era „cunoscut de toţi pentru evlavia şi corectitudinea vieţii”. Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioşilor, reuşind să-i îmblânzească prin daruri şi ospeţe. La rândul lor, hunii îl respectau ca pe un „zeu al romanilor”. Teotim a încercat chiar să facă misionarism printre huni, fiind ajutat de Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, care a trimis misionari la „nomazii de la Istru”. Trebuie să subliniem că Teotim a fost un prieten devotat al marelui părinte al Bisericii. În două rânduri, el a fost la Constantinopol, în 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan împotriva acuzaţiilor infame ale lui Teofil de Alexandria. El a apărat pe sfânt, acuzat de origenism, şi mai mult decât atât, a apărat memoria marelui învăţat şi teolog al creştinătăţii, Origen din Alexandria (185-254). Trecut în rândul sfinţilor, după moartea sa, Teotim I este pomenit la 20 aprilie.

După el, pe scaunul de la Tomis s-a aflat episcopul Timotei, amintit în legătură cu lucrările Sinodului III ecumenic de la Efes, din 431, la care a fost condamnată erezia lui Nestorie. El a semnat cele „12 anatematisme”, propuse de Chiril de Alexandria, şi sentinţa de  condamnare a lui Nestorie. Nu ştim în ce împrejurări şi-a încheiat păstoria. Urmaşul său direct a fost episcopul Ioan, amintit înainte de 448, care s-a implicat în disputele teologice din vremea sa. Marius Mercator, scriitor latin conzemporan, scria că Ioan era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi monofizismului”, aflat constant pe linia dreptei credinţe. Episcopului Ioan i se atribuie unele traduceri din scriitorii bisericeşti greci în latină, precum Teodor de Mopsuestia şi Teodoret al Cirului. Lui i-a urmat în scaunul de la Tomis, Alexandru, amintit în 449. Păstoria lui a început contextul marilor frământări şi dispute provocate de monofizism, învăţătură greşită a călugărului Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la sinodul de la Constantinopol din 449, în schimb n-a participat la Sinodul IV Calcedon, probabil din cauza incursiunilor hunilor în Scythia Minor. Ulterior, după încheierea dezbaterilor, a semnat hotărârile sinodului. Nu ştim cât a durat păstoria lui, dar în 458, episcopia Tomisului era condusă de Teotim II. Numele este menţionat în legătură cu frământările provocate de monofizism, nepotolite nici după sinodul IV. Solicitat de împăratul Leon I (457-474) să-şi spună părerea despre hotărârile sinodului, episcopul Teotim răspundea în scris că primeşte fără rezerve ceea ce s-a stabilit la Calcedon, încă o probă că ierarhii de la Tomis erau fideli liniei ortodoxe.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XII)” →