Dorel SCHOR: Adevărul în față (schiță)

– Ce sunt alea „minciuni convenţionale”? îl apostrofează Menaşe pe Şimon Şeinerovici. Nu se poate să spui atâtea minciuni încât să ajungi în situaţia că nu te mai crede nimeni. Omul trebuie să fie sincer, să spună adevărul în faţă cu orice risc. Numai aşa vom avea o societate sănătoasă…

– Vorbeşti ca un politician, îi răspunde Şimon. Dar n-am să te contrazic. Dacă promiţi aici, faţă de martori (şi arată spre mine), că îţi iei răspunderea pentru ce mi se poate întâmpla dacă spun numai adevărul, eu mă angajez ca măcar câteva zile să nu spun nici o minciună, nici măcar una convenţională.

– Bravo! zice Menaşe entuziasmat. Promit.

Chiar în ziua acea, Şimon a întâlnit-o pe madam Gurnişt.

– Am auzit, i-a spus, că vrei să-l însori pe băiatul matale cu una Dina de la bancă. Am văzut-o zilele astea.

– Da? s-a bucurat madam Gurnişt. Ei, ce spui?

– Am să fiu sincer, i-a răspuns Şimon. Nu-l invidiez de loc pe fecior. Că fata arată aşa cum arată, mai treacă meargă, în viaţă nu-i totul frumuseţea, cu toate că oricum, ar trebui să fie mai puţin şleampătă şi să se mai pieptăne din când în când. Dar mă gândesc ce viaţă o să aibă, că are aia o gurăăă…

A doua zi dimineaţa, Şimon a telefonat de la serviciu domnului Ştrudelman:

– Scumpe nene Ştrudelman, am primit invitaţia la aniversarea soţiei matale, care am uitat cum îi zice. Nu te supăra, dar n-am să vin. Nu, nu am nici o problemă de sănătate şi nici chestiuni urgente la serviciu, cu toate că petrecerea e în timpul săptămânii. Dar mi-am făcut socoteala şi nu-mi convine. Costă o groază drumul, plus un cadou pentru care cheltuiesc cât pentru o pereche de pantofi. Ca să fiu sincer, decât să-i fac un cadou soţiei matale, mai bine mi-l fac mie. Lasă că te descurci matale şi fără cadoul meu, că doar nu m-ai invitat pentru că nu mai poţi după mine, m-ai invitat din cauză că ai crezut că o să mă supăr altfel. Ei, uite că nu mă supăr!

Domnul Ştrudelman i-a închis nervos telefonul.

Vineri seara, Şimon l-a vizitat pe Aron, antreprenorul.

– Aaaa, ce surpriză plăcută, a rostit gazda la intrare.

– Nu te bucura chiar aşa de mult, i-a spus musafirul. Să nu crezi că nu mai puteam de dorul tău. Dar ştiu că la voi se găseşte un păhărel bun de wisky şi o gustărică pe gratis. În plus, voi bârfiţi pe toată lumea şi pe mine chestiile astea mă amuză grozav. Iar la urmă, vreau să-ţi cer un împrumut pe care nu sunt prea sigur că ai să-l vezi înapoi. Înţelegi?

– Înţeleg, s-a încruntat Aron şi nici nu l-a mai lăsat să intre. Ştiam că eşti un mare mincinos, dar nu te credeam măgar..!

Astăzi, Şimon Şeinerovici ne-a convocat pe mine şi pe Menaşe la el. Ne-a relatat ce i s-a întâmplat de câte ori a spus adevărul adevărat.

– Acum vă rog să-mi spuneţi care e concluzia voastră. Că eu revin la felul meu de dinainte, n-au decât să creadă toţi că-s mincinos, eu nu mă supăr. Ce, voi vă supăraţi dacă afirm că sunteţi teribil de inteligenţi şi de orientaţi, foarte apreciaţi şi iubiţi de toată lumea? Cu toate că ştiţi că nimic nu e adevărat…

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

3 mai 2019

Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Voi începe această motivaţie de lectură a volumului de faţă, cu o consideraţie care nu obligă la nici un soi de păreri adiacente. Este pur si simplu o formulă personală de-a vă invita să fiţi cunoscătorii unui excurs… senin. Aşa cum ne asigură şi titlul, „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.

Orce lectură se asemuie cu un drum. Dintr-o subtilă şi tainică legătură, cititorul se leagă de subiectul cărţii pe care o deschide şi care-i devine partener de conversaţie. Uneori conversezi cu un text nerostind cuvinte, participi la toate provocările fiind fermecat de cele ajunse prin fraze la tine-n gând sau, nefiind total de acord, sau, de ce nu, căutând ceva din propria-ţi fire sau experienţă, în toate cazurile însă, tu, cititorul eşti loial. O convenienţă de la sine înţeleasă. Simplă frăţietate între cititor şi carte. O colaborare vremelnică dar, în multe situaţii, lăsând urme de neuitat. E o asumare bilaterală. Autorul scrie ştiind din start că va avea un aliat sau un… partener de mărturie, iar cel care se apleacă asupra paginilor, acceptă neconvenţional ba chiar cu emoţie şi sinceritate, această legătură. Niciodată nu ştie nici unul nici celălalt câte cărări se pot desprinde, cîte nebănuite sentimente se vor intersecta de-a lungul lecturii. Dacă vei fi la sfârşitul excursului datorită personajelor sau întâmplărilor, mai bogat cu o informaţie sau cu o trăire, că vei fi alteori mirat de cele scrise-citite, că vei vrea să-l urmezi în experienţele tale viitoare pe vreunul dintre exemplele oferite, asta e altă poveste. Important şi de netăgăduit rămâne faptul că, mereu, tu, cititorul vei fi onest. Chiar şi când, să zicem, te-ar irita un fel de-a prezenta anume situaţii într-o carte, tu, cititorule, rămâi acelaşi. Pentru că dacă ţi-ai dăruit o parte din timp şi din curiozitate, deja ai făcut pactul. Pornesc şi eu de la ideea de mai sus. Volumul primit în fază de bun de tipar are de la bun început o mică istorie. Acordată cu formula contemporană de circulaţie a veştilor şi, iată, şi a cărţilor, dovadă că, manuscrisul ajunge la mine, via Australia, deşi cartea e scrisă ici-colea la Vaslui. Mi-o trimite unul dintre autorii prezentaţi în paginile sale, un prieten, coleg de breaslă jurnalistică, Ben Todică. Am luat totul ca pe o invitaţie la colaborarea despre care vorbeam mai sus. A citi, însemnă a fi un timp, pe acelaşi drum cu autorul. Timp de lectură şi dăruire, loialitate şi bucuria că, orce manuscris tipărit, va deveni odată şi odată un document. De orce fel poate fi. Un document al trăirilor, al consideraţiilor despre vremi sau viaţă, un document despre vremelnicie şi răbdare, toate salvate de ceea ce rămâne între coperţile unei ediţii. Sunt aşadar, onest-responasabiliă despre cele ce cred în legătură cu acest volum.

Mi-am gândit intervenţia şi ca o ademenire spre lectură, fireşte. Volumul are un titlu atractiv… Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Şi cine nu reacţionează cât de cât când aude cuvântul inimă? Vasilica Grigoraş a ştiut şi a mizat pe aceasta, a reuşit să atragă cititorul chiar prin sugestia cuvintelor care întregesc titlul cărţii.

Seninul din inima cărţilor, este un sumum de exegeze despre mai mulţi autori şi o parte dintre cărţile lor. Nu ar fi normal nici corect să enumăr fiecare autor şi cartea sa aleasă ca subiect. Autoarea, doar ea este intrepretul avizat, supervizorul acestor fresce foarte diverse cu tonalităţi poetice sau în proză, cu nume sonore prezente în intreviuri sau convorbiri cu valoare de mărturii, cum rezultă spre exemplu din exegeza cărţii semnată de Ben Todică şi Rătundean-Ferghete.

Structura cărţii are un eşafodaj bine ales. Un motto de cele mai multe ori, sau, la fel de inspirat ales, referiri, corelări cu nume prestigioase din literatura noastră sau străină. Supratitlul ales, citatele ilustrative, argumnetele unor opinii referitoare la valoarea scrierilor, sunt absolut convingătoare.

Continue reading „Veronica BALAJ: Cine n-ar vrea doar seninul, oriunde-ar fi? Postfață la volumul „Seninul din inima cărţilor”, semnat de Vasilica Grigoraş.” →

Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…

Cum ar suna cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a altcuiva către noi?

Ar putea suna aşa: „Ştiu că nu eşti al meu…”.

Pentru că aşa se deschid ferestrele fiinţei noastre către dimensiuni la care nu ne-am gândit vreodată. Pentru că aşa aflăm că nu numai el (nu numai ea) ne iubeşte. Pentru că tresărim când auzim că suntem împărţiţi cu altcineva, şi nu trupeşte. Pentru că aşa aflăm că iubirea pe care o avea un prieten pentru noi, iubirea pe care o avea o mamă pentru copilul ei, un soţ pentru soţia lui, un fiu pentru tatăl lui – cedează trecerea, cu nobleţe, unei iubiri noi şi extraordinare. O iubire care dezleagă legăturile de rudenie şi le leagă cu sânge nou şi lege nouă, sub Cer.

Să ne oprim puţin la intersecţie şi să cedăm trecerea, din dreapta, a unei Alte Iubiri. S-o observăm cum trece…

Şi când trece, avem sentimentul că ea e marea şi noi suntem râul care aştepta să se verse în ea.

Şi de ce aşa? Pentru că noi am fost învăţaţi, de la naştere, că aparţinem mamei. Apoi, pe măsură ce l-am recunoscut pe tata, am învăţat că aparţinem şi tatei. Şi ne-am dat seama că suntem şi fraţii şi surorile cuiva. Pe urmă ne-am făgăduit câtorva prieteni, unui soţ/soţii şi propriei noastre familii. Apoi, ne-am învăţat că aparţinem copiilor şi nepoţilor. Iar reprezentările noastre ale iubirii au rămas legate de ceea ce ştim din fiecare. De ceea ce este fiecare pentru noi. De mama ca mama. De tata ca tata. De fraţi ca fraţi. De copii ca copii. De prieteni ca prieteni.

Dar ceva în sufletul nostru ne-a spus dintotdeauna că deşi îi iubim şi ne iubesc, cumva, nu le aparţinem. Că n-am fost făcuţi să le aparţinem, decât aşa, într-un joc frumos şi particular. Şi nici ei nu ne aparţin. Ne aparţin doar cei pe care-i ştim. Ne aparţine tata ca tatăl nostru, soţul ca soţul nostru, copiii ca copiii noştri. Cunoscuţii ca cunoscuţi noştri…

Dar dacă, o, minune!, eu n-aş fi numai cunoscutul cuiva? De ce n-aş fi – la o altă scară – necunoscutul tuturor? Şi de ce n-ar fi ei… necunoscuţii mei? Căci dacă mă dau pe mine „la o parte” din ei, deodată descopăr o lume fără sfârşit în care cineva mă împiedica dintotdeauna să văd: eu. Ceea ce credeam că reprezint eu pentru ei. Pentru că mi se părea mai important ce sunt eu în ei, decât orice altceva din ei, şi asta mă oprea să văd lumea minunată din ei. Lumea în care ei nu-mi mai aparţin mie, ca intim al lor, şi nu aparţin, fiinţial, rudelor şi cunoscuţilor lor, ci lumea în care aparţin omenirii întregi, Creaţiei şi Cerului. Lumea în care ei sunt liberi să nu fie ai nimănui, ci copii ai lui Dumnezeu, fraţi şi surori ai omenirii, aşa cum au fost rânduiţi de la început – acceptând cu drag, în particular, să fie fraţii şi surorile cuiva anume, soţii şi soţiile cuiva anume, prietenii cuiva anume. Primind cu o caldă nobleţe ca ei, oameni cu inimă liberă, care face loc tuturor făpturilor lui Dumnezeu, să facă loc – cu un soi de simpatie particulară – unui frate, unei soţii, unui părinte. Un fel de-a spune:

– „Doamne, Tu m-ai făcut să fiu omul tuturor, să fiu chipul Tău pentru toţi. Şi primesc cu un zâmbet invitaţia Ta de a fi – din tot ceea ce sunt – şi copilul părinţilor mei, şi soţul soţiei mele, şi tatăl/mama copiilor mei. Pentru că le voi da la fiecare din acea iubire mai presus de minte, care nu aparţine nimănui şi tuturor desăvârşit, în egală măsură. În Tine, eu sunt fără mamă şi fără tată, căci Tu eşti începutul meu. Şi de aceea, primesc cu drag să mă dai unor fraţi si surori de-ai mei sub Cer, unor alţi copii ai Tăi, care să-mi fie mamă şi tată. Să mă dai unui soţ/soţii, să mă dai unor copii, să fiu părintele lor. Căci mai înainte să fiu al lor, sunt al Tău. Şi ei, mai înainte să fie ai mei, sunt ai Tăi. Şi-i voi iubi ca pe necunoscuţii Tăi, pe care i-ai dat să fie cunoscuţii mei. Şi-i voi privi ca pe copiii lumii Tale, şi voi fi bucuros că nu sunt ai mei – decât ca daruri – pentru că aşa vor rămâne ai Tăi, şi ai lumii întregi. Şi aşa nu mă voi sătura de cunoscuţii mei care sunt necunoscuţii lumii Tale”.

– „Iar ei, dacă vor primi să le fiu necunoscutul Tău – şi orice altceva decât mă ştiau –, mă vor avea cu totul, cu tot ceea ce m-ai făcut Tu pentru lumea întreagă. Mă vor împărţi cu toate făpturile de sub Cer cărora M-ai dat să le aparţin. Mă vor împărţi cu şopârliţa care trece pe sub picioarele mele ca să fugă la soare. Căci şi ei i-ai dat – într-un mod frumos şi minunat – dreptul la fiinţa mea. Mă vor împărţi cu copacul care îmi ţine umbră, şi care mă revendică, de fiecare dată când mă opresc lângă el, ca fiind (şi) al lui. Şi eu voi fi bucuros să-i împart cu toate făpturile Tale. Căci pasărea care le-a tăiat calea are şi ea dreptul asupra lor. Şi eu îi dau bucuros ei, ca să văd cum sunt iubiţi şi de alte făpturi decât mine. Şi ei – fraţii fraţilor lor, şi soţii soţilor lor, şi copiii părinţilor lor – n-au încetat niciodată să aparţină lumii mai presus de legături a dragostei Duhului. Acolo ei sunt ai mei cu totul, fără rest, pentru că sunt, mai întâi, ai Tăi. Şi numai ce este al Tău eu pot avea cu adevărat. Şi poate fi al meu, pe de-a întregul.”

Continue reading „Monah IUSTIN T.: Necunoscuţii din noi trebuie iubiţi altfel…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Surâsul Soarelui

(închinat FECIOAREI MARIA, FEMEII, ca FECIOARĂ şi MAMĂ: tuturor iubitoarelor de FRUMOS)

O, FRUMUSEŢE, NUMELE TĂU ESTE FEMEIE!

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Surâsul de Soare se prelinge în inima Ei, ce se reflectă ca o coadă de Păun urzită din Stele, susurând sub năzuinţele de azur ale Destinului, ca o împlinire apoteotică a unei înalte meniri sublime!

În privirea Ei, emoţia Cerului se pogoară ca o linişte serafică, ca o rouă albastră ce scânteiază în verdele heruvimic al Primăverii Învierii!

Surâsul Soarelui Ei, se reflectă ca o ritmare sublimă, ca o simfonie angelică, ce transfigurează misterul vieţii dincolo de poezia sufletului peste care înfloreşte Frumosul apoteozei cosmice!

Muzicalitatea graiului Ei dă o fermecătoare religiozitate cugetului peste care Providenţa aşterne menirea FEMEII de a înrâuri destinul Omului ales!

Dăruirea Ei se prelungeşte dincolo de vastitatea infinitului iubirii sale, ca o lirică divină în care simetriile sufletului răspândesc spontaneitatea cântării diafane!

În sinele spiritului Ei sălăşluiesc fenomenele astrale ca o paradigmă a suspinului ancestral după Frumuseţea lui Dumnezeu în care se îmbrăţişau Cerul şi Pământul!

Înveşmântată în aurora Destinului, FEMEIA se răsfiră în petalele zenitului ca o transfigurare a Creaţiei în care se reflectă aureola divină!

Chemarea Ei – vâlvătaie de foc a sufletului, aprinde Surâsul Soarelui ca pe o Culme a Zorilor, ca o încântare a Muntelui, ca un susur de Izvor al primenirii, ca o mireasmă a Florilor, ca un concert de Păsărele, ca pe o sacră Corolă de minuni ce te entuziasmează, te fascinează, te încântă şi te copleşesc într-un fior sublim.

Ruga Ei se revarsă ca un Râu cristalin care înaintează cântând, cu undele sale albastru-verzui, aliniate ca o partitură de Cer, ca o multicoloră scânteiere de Curcubeu, ca un zbor azuriu de licurici ce presară peste noi pulberea lor de aur.

Peste brocartul de argint al înserării, brodat cu splendoarea unei pulberi de stele, cad meteorii de bucurie ai muzicii FEMEII, ca o frumoasă pajişte de Cer.

Sub urma paşilor ei cresc câmpuri de maci, ca nişte picături mirifice de sânge.

Chipul FEMEII este o Boltă serafică care murmură diafan. Se aude chemarea ei. Se aude cântarea ei. Surâsul Soarelui ei e Simfonia Primăverii noastre!

O, FEMEIE, Trandafirul sufletului tău îmbrăţişează toate petalele de Dor ale Iubirii!

O, FECIOARĂ, peste inima ta se pogoară catapeteasma Surâsului de Soare!

O, MAMĂ, întreaga ta fiinţă răsună de încântarea dumnezeieştii tale persoane!

––––––––––––

Dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

+ Sfânta Vineri, MAICA DOMNULUI – Izvorul Tămăduirii.

3 Mai 2019

Galina MARTEA: Importanța jurnalistului și a jurnalisticii în societate

Dacă să ne referim la importanţa genului jurnalistic, atunci acesta este inegalabil în existenţa umană, deoarece fără informaţia publică, fără informaţia zilnică a presei despre tot ceea ce se petrece în propria societate şi universalitate omul devine extrem de limitat în posibilităţile intelectuale. Având la bază obiectivul principal de a promova creaţia și arta jurnalistică, în mod special, de a reflecta și a transmite publicului înformația adecvată despre evenimentele ce au loc în viața socială, jurnalismul, domeniu distinct al vieţii spirituale, își dedică întreaga activitate intereselor sociale ale cetățenilor, totul fiind realizat în limite posibile de transparentă, formă a cunoașterii ce garantează dreptul la libertatea cuvântului și dreptul de a obține libertatea necesară pentru a exista într-o societate civilizată. Astfel, realizându-se prin diverse forme ale mass mediei (presa scrisă, presa online, audiovizuală etc.) importanța gazetăriei/jurnalisticii în viața omului este inegalabilă, deoarece este concepută pentru a susţine o cauză nobilă, o cauză socială și anume: de a onora societatea prin respectarea normelor juridice ce reglementează raporturile de drept civil, întemeiate pe adevăr și dreptate; de a asigura transparența informațiilor conform realității prin care există omul și societatea acestuia. Cu certitudine, nu este absolut deloc ușor de a realiza uneori acest lucru într-o societate, însă obligația legală/ morală/ profesională a ziaristului este raportată către rigori de o anumită etichetă care trebuiesc respectate în limitele decente ale conviețuirii sociale și în limitele principiilor prevăzute de legislaţia naţională şi, respectiv, cea internaţională din domeniul jurnalismului. Însă, cu regret, realitatea prin care există individul, realitatea prin care există omenirea deseori este contradictorie regulilor și principiilor decente de coabitare socială. Acest lucru limitează așteptările omului, iar valorile și libertățile sociale care urmează a-i fi atribuite în totalitate sunt limitate, uneori chiar reduse la minim. Astfel, se formează un mediu social nesătătos unde personalitatea omului este supusă umilinței/ sentimentului de inferioritate, iar ziaristul, același om al societății umane, este impus deseori să-și onoreze profesiunea prin forme mai puțin transparente, fiind nevoit în multe cazuri să-și expună opinia publică prin informații controversate realității, doar ca aceasta să placă unor grupări de interese sociale sau, în mai multe cazuri, acelor persoane ce fac parte din puterea statală. Asemenea lucruri se întâmplă și au loc în comunitățile unde dezvoltarea umană și socială este plasată încă în limitele involuției. În respectivele societăți și jurnalistul este supus aceluiași proces, însă, în același timp, acesta tinde și își îndreaptă năzuințele/ activitatea spre atingerea unui obiectiv și anume: de a-și realiza profesiunea cu demnitate, necătând la riscurile ce îi pot afecta viața. În așa mod, indiferent de dificultatea și riscul împrejurărilor, jurnalistul este acel care evoluează continuu spre o anumită direcție: de a transmite știrea respectivă a evenimentelor sociale în limitele care să corespundă așteptărilor autentice ale omului. Astfel, numai prin forma corectă și veritabilă a informațiilor difuzate se contribuie benefic la formarea unei societăți sănătoase, existența umană fiind orientată pe libertatea individuală și socială, pe posibilitatea de a acționa liber după propria voință, pe posibilitatea de acțiune conștientă în condițiile cunoașterii adevărului social și a legilor decente ce pot dezvolta o societate, pe posibilitatea de a exista după bunul plac și pe deplinătatea drepturilor civile într-un stat, pe posibilitatea de a nu fi umilit de clasa dominantă și a celor persoane care vor să domine lumea/ societatea și să o transforme într-un lagăr al obscurității etc.

Urmând calea civilizației, omul tinde mereu spre acele culmi prin care să obțină posibilități cât mai pozitive în a forma întregul necesar pentru o dezvoltare adecvată cerințelor contemporane. În așa mod și jurnalistul, prin acțiunile sale, tinde să se manifeste în modul cel mai transparent, aducând numai beneficii vieții sociale. Astfel, informaţiile publice cotidiane, uneori prin eforturi majore, sunt oricum urmate de realitatea existentă a lumii înconjurătoare. Toate sursele de informație, în majoritatea cazurilor, sunt prezente într-un mod cât mai transparent și ele, la rândul lor, sunt ca o punte plină de semnificaţii ce deschide omului orizonturi nelimitate în a-și evolua capacitatea, puterea de înțelegere şi de orientare, evoluţia în nivelul intelectual/ spiritual/ material. Este un adevăr şi o realitate extrem de interesantă, aceasta fiind tratată sau înţeleasă prin noţiunea materiei care există în afara conștiinţei omeneşti şi independent de ea, dar care, la rândul ei, atrage şi uneşte în sine colectivități de oameni; personalităţi din viața politică, socială, culturală; unităţi administrative, instituţii, asociaţii, parteneriate etc., care doresc să desfăşoare activități onorabile menite culturalizării şi dezvoltării propriei societăţi. Nemijlocit, acesta este un proces social care dezvoltă lumea prin cele mai înalte forme ale civilizației umane. Deci, prin intermediul jurnalistului și/sau prin intermediul jurnalismului, domeniu și profesiune extrem de importantă pentru viața socială, au loc acele schimbări prin intermediul cărora se pun bazele unor rigori în a obține libertatea deplină a mass-mediei publice pentru ca aceasta să stimuleze existența omului, deschizându-i nemijlocit drumul către informații veritabile despre realitatea vieții umane. Aici este cazul de menționat cuvintele lui Thomas Jefferson, acesta afirmând: “libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută”.

Continue reading „Galina MARTEA: Importanța jurnalistului și a jurnalisticii în societate” →

Baki YMERI: Foc sacru

Poeme alese din volumele Kaltrina, 1994, Dardania, 1999,i Lumina Dardaniei, 2004, Drumul iadului spre Rai, 2005, toate publicate în Bucureşti. Volumul Lumina Dardaniei a apărut sub egida Muzeului Literaturii Române. Volumul respectiv cuprinde şi poeme inedite.

Inspirat de fiinţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri, este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab)

CÂNTEC POPULAR

Prin Rai alergând,
Coborând
Pe aşternutul de vânt
Sânii ei tremurau
Undele lor mă loveau,
Mă trănteau la pământ.

PASTEL

Scoica sânilor tăi
Era sfântă ca luna,
Culoarea lor albă
Era precum spuma
La marginea mării.

PERLA PLĂCERII

Parcă eşti un desert
De şoapte-nsetate!
Tu aprinzi focul sacru
În clipele
Rugăciunilor reci.
Vii şi-mi arăţi
Perla plăcerii
Strălucindu-ţi la sân.
Din bătrânele nopţi
Se furişează
Din nou tinereţea.
La marginea mării.

POEM PUFOS

Revoluţia se face
În numele unui ideal pufos
Într-o legalitate pufoasă.
Lupta miroase a moarte pufoasă
Şi iubitei mele i-se înmoaie picioarele
După o bătălie pufoasă.
Fericirea devine o realitate pufoasă
În aşternutul pufos.

Până aici e totul simplu
Ca într-un roman.
Fericirea începe
Când se deschide Poarta Raiului
Pentru un vulcan setos
Ca o surpriză pufoasă
Şi foarte pofticioasă.

PERLA POETULUI

Eşti ca boarea cea uşoară
Ca o poftă legănată
La un piept de domnişoară.
Eşti, oricând, ca niciodată.
Niciodată nu ştii când
Eşti ca pasărea furată
De văzduhuri pe pâmânt.
Eşti aripa care-n ceruri
Lasă-n urma ei un rând
Din poemul care zboară.

PUTEREA IUBIRII
Cu pielea ta luminezi stelele,

Cu gasul tău sorbi izvoarele,

Cu buzele tale încălzeşti iernile,

Cu gura ta rosteşti rugăciunile,

Cu ochii tăi orbeşti zorile,

Cu numele tău albeşti zilele.

Cu sângele tău înroşeşti rodiile,

Cu sânii tăi străpungi nopţile,

Cu pântecul tău roteşti soarele,

Vezi?!

Cu pântecul tău roteşti soarele.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer Continue reading „Baki YMERI: Foc sacru” →

Nina TĂRCHILĂ: Gravura unei despărțiri

Gravura unei despărțiri

sunetul uitării lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape,
sângerăm sub semnul dorului strivit
între dinți de geruri ce s-au dezgolit,
degete de ceață se lovesc de zare
despletind neșterse semne de-ntrebare,
beată de-ntuneric luna amăgește
o speranță oarbă ce te-adăpostește
și-n dans de ciuleandră face să mă doară
poate-un fel de viscol curs pe dinafară,
poate un nesomn dezlegat de vânt
foșnitor a taină-n ultimul cuvânt
ce se zbate încă-n ceasul cel târziu
zdrențuind trei versuri care nu se scriu,
sufocând trei vise ce-așteptau să bea
apă din fântâna ce-a secat și ea.
ne călcăm pe inimi cu umbre mioape,
cerul ni se-nchide într-un ochi de șarpe
și impudic ploaia sângeră prin noi
cu silabe sparte pline de noroi.

sunetul durerii lunecă pe ape,
ne călcăm pe umbre cu inimi mioape …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

3 mai 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Zbenguiala literelor

ZBENGUIALA LITERELOR

târziu în noapte joc rolul principal
într-un scenariu literar-ludic
şi scot din joben
un număr considerabil de litere
le las să se zbenguie precum vrăbiile
pe paginile pline de omăt

amestecate în golul tăcerii
viermuiesc cu foşnet tainic liniştit
în jocul onest al alfabetului creaţiei
legănate cu ardoare de braţele muzei
pe scena câmpului semantic
peliculă a sufletului zvăpăiat şi vivant

se îngrămădesc în interiorul cuvintelor
de tot felul întunecate şi triste
eclatante şi zâmbitoare
cu ochii aţintiţi spre
labirintul stufos dar provocator
al unui poem în faşă

un surplus de litere plutesc
într-o stare de covalescenţă
revarsându-se la vreme potrivită
ca o ploaie de Sânziene
pe câmpia fertilă a poeziei

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

2 mai 2019

(Imagine internet)

Alexandra GĂLUȘCĂ: La mal de Dunăre

La mal de Dunăre

Trăiesc la mal de Dunăre
Printre salcâmii infloriți,
Sălcii pletoase plângatoare,
Şi nuferii de fete doriți

Viata mea aici e poezie
Din lacrimi îmi fac stele,
Scrierile-mi sunt ocazie,
Să împlinesc visele mele

Doar iubirea-mi e stăpână,
Ea este-n inimă şi gând,
Dunărea de dor mă-ngână,
Nu pot trai decât iubind

Trăiesc cu prietenii în locul
In care salcâmii regi sunt,
Aici eu mi-am aflat norocul
La malul Dunării cel sfânt

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Anna-Nora ROTARU: Pe fruntea sufletului meu (poeme)

VERDELE…

Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…
E-n mugurii, ce ţâşnind plesnesc pe ram…
În frunza de sub brumă, timidă şi fragilă,
De soare alintată ascultând febrilă
”Oda bucuriei „-n sărbătoare, ca la hram…

Verdele… e-al speranţei-ndrumătoare-n viaţă…
E-n mucegaiul, ce-orice-atinge putrezeşte…
În iedera, ce tânjind lumina se-agaţă,
De tot ce-i la-ndemână-nalt, chiar fortăreaţă
Şi-n trifoi… chipurile norocul ţi-l trezeşte…

E-al lucernei, buruienilor ce cresc pe glie…
Al brazilor, ce-ntind spre cer vârfuri avide…
Crudităţilor strepezind dinţii-n copilărie,
Al scaieţilor, ce-ţi zgâriau glezna-n bălărie
Şi-al muschiului, din locuri umbroase şi aride…

Verdele… e-al tinereţii, ce te priveşte-n faţă…
Al grânelor, din lanurile-ntinse-n luna mai…
Al visurilor, ce-n noapte-adâncă te înhaţă,
Ca firul de lumină să-l găseşti, te-nvaţă,
Săltând în zboruri, pe coamele de cai…

E… şi-al minciunii spuse cu ipocrizie…
Al dezamăgirii, cu gust de-amărăciune…
Al şerpilor venin, ce-ţi produc paralizie,
Al mării furtunoase, în adâncu-i de te-mbie,
Al… mlaştinilor cu miros de mortăciune…

Dar… e şi-n ochii mei, plini încă de speranţă…
Al libelulei, crăiasă mică, oglindită-n apă…
Mă prind în zbor cu ea, plină de cutezanţă,
Ca Verde să rămân, în ultimă instanţă
Şi nu lăcustă, ce-n seva lumii se adapă…

PE FRUNTEA SUFLETULUI MEU

Pe fruntea sufletului meu,
Cernit-au astăzi flori de măr…
Din ceruri poate, de vreun Zeu,
Când ruga mi-auzit… sau Zmeu,
Coroană-mi împletind în păr !

Visul, rămas în iarnă priponit,
Pe stâlpul deznădejdii înspre cer,
Până mai ieri, de viscol prigonit,
Mi-a sângerat la poale, surghiunit,
De mâna crud-a unui temnicer…

Azi, însă, parcă ies din labirint,
Soarele mă întâmpină, mă scaldă…
Cuvinte nu pot scrie din ce simt,
Îmi picură ca stropi de mărgărint,
De bucurie, o sevă dulce, caldă !

Prezentă-s primăverii-n sărbătoare,
Mă inundă parfum de flori de măr,
De parcă ies dintr-o vâltoare,
Putând fi iarăși visătoare,
Prinzând din zbor fluturi în păr…

Și am de-astâmpărat atâta sete,
Ce-am adunat în sufletu-mi arid…
Că vreau să șterg cu un burete,
Amare lacrimi și regrete,
Din mine să-nfloresc timid !

Să cred în zile noi și încercări,
Să-mi vina, făr-a scrie-o jalbă
Și-n loc de vifor și întunecări,
Doar primăveri m-aștepte pe cărări,
Din flori de măr să-mi fac o salbă !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

3 mai 2019