George ROCA: Vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat… cu concerte, cu turnee, cu apariţii pe diferite scene ale lumii. Un cântăreţ country, un cantautor cu o viaţă complexă! De unde vă trageţi seva? Câteva amănunte vă rog!
Marian FILIP: M-am născut la 12 septembrie 1958, în orașul Beiuş, judeţul Bihor, din părinţii Filip Ioan şi Filip Victoria, pe numele ei de fată… Marian. Din 1962 locuiesc în Oradea, unde am studiat la Şcoala Generală Nr. 8, după care la Liceul „Emanuil Gojdu”, pe care l-am absolvit în 1977. În 1990 am absolvit cursurile Şcolii Superioare de Aviaţie Civilă din Bucureşti, devenind controlor de trafic aerian. Am absolvit mai apoi Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative din cadrul Universităţii de Vest „Vasile Goldis”, cu specializarea: Limba Engleză în Transporturi Aeriene.
George ROCA: Deci prenumele „Marian” vi s-a dat după numele de familie al mamei?! Interesant. Care au fost primele dumneavoastră încercări muzicale şi care au fost paşii spre culmea succesului? De unde provine pasiunea pentru muzică?
Marian FILIP: Primele încercări muzicale le-am avut în timpul liceului, prima mea compoziţie, pe versurile lui George Toparceanu, aparţinând acelor momente, este intitulată „În Drum”, o piesă folk, piesa care figurează, de astădată orchestrată în stil country, şi pe primul meu album, apărut în 2012 şi intitulat „Lampa lui Aladin”. Compoziţiile de pe acest prim album şi scrise până în 2012 sunt: „Lampa lui Aladin” (muzica şi text Marian Filip), „În Drum”, piesa menţionată deja, „Cântă cu mine” și „Prima noapte”, ambele având atât versurile cât şi muzica semnate de mine, apoi „Vis”, o piesă în care muzica îmi aparţine iar versurile sunt ale Alexandrinei Chelu. Tot pe acest album se mai află piese ale unor cunoscuţi compozitori sau artişti, piese pe ale căror linii melodice am aşternut propriile versuri. Aceste piese sunt: „Stele”, „Inima-mi știe”, „Îţi cânt”, „Cândva în viitor” şi „Trage-mi una!”. După apariţia acestui album m-am apucat să-l pregătesc pe următorul, probabil în decursul lui 2019, unde sunt de menţionat piesele „Fata din Vecini” (unde semnez muzica şi versurile), „Picura”, o piesă pe versurile lui George Toparceanu („Noiembrie”), „Noapte de Crăciun”, un duet interpretat împreună cu Anastasia Suru (versurile scrise de mine fiind puse de această dată pe muzica lui Sandy Deac), „Tejgheaua” (aparținându-mi în totalitate), precum şi „I’ll Be Waiting For You” (o piesă pe care am scris-o în limba engleză), piesa ajunsă în semifinalele concursului de compoziţie din Nashville „Unsigned Only”, în 2016. O mare parte din piesele mele au şi varianta înregistrată în limba engleză, de exemplu: „The Aladdin Kit”, „Raining”, ș.a. Printre cele mai recente compoziţii figurează propria-mi varianta de linie sonoră pe versurile scrise de Mihai Eminescu în poezia „De-aş Avea”, „I Feel Like Burning”, „Never Adieu” şi „Visezi, Lindo”! Ar mai fi de menţionat faptul că toate înregistrările mele sunt realizate şi masterizate în studioul lui Sandy Deac din Cluj Napoca.
George ROCA: Extraordinar! Ați ajuns și la Nashville, Tennessee, SUA, unde se ţine de două ori pe an cel mai mare festival de muzica country din lume… Cum a fost posibil?
Marian FILIP: În 2014 am participat pentru prima dată la un festival country în Germania, la Country Music Messe, în Bergheim, după care am continuat, ajungând în 2016 la un număr de 6 festivaluri (în acelaşi an), iar ca urmare a prestaţiei mele artistice în cadrul acestor festivaluri şi a apariţiei mele în presă germana de specialitate, un exemplu fiind prestigioasa publicaţie „Fair Play Country Music”, am fost recomandat ca nominalizare şi acceptat la „Josie Music Awards”, din Nashville, în 2016 şi 2017. În 2016 am concurat la secţiunea „Male Rising Star” şi la „Voice Of The Year”, iar în 2017 am fost nominalizat la secţiunea „World Artist”.
George ROCA: Devenind cunoscut nu numai peste hotare ci şi în ţară… (sic!) aţi avut apariţii pe mai multe scene autohtone şi la diferite posturi de televiziune şi radio. Puteţi menţiona câteva? Continue reading „George ROCA: Interviu cu Marian Filip – country, music singer și cantautor de notorietate internațională”
E puţin cunoscut faptul că o mărturisitoare târzie a gulagului românesc a fost scriitoarea Oana Orlea, o nepoată vitregă a lui George Enescu. Se trăgea dintr-o veche familie aristocrată bizantină Cantacuzino, aşa că în perioada de „liberalizare” a comunismului a trebuit să-şi ia pseudonimul de Oana Orlea ca să poată publica. Orlea era numele soţului. Maria Ioana Cantacuzino s-a născut la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, fiind fiica lui marelui as al aviaţiei Constantin (Bîzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, fiind nepoata lui George Enescu şi legatara testamentară a acestuia. De copilă a trăit în atmosfera anticomunistă a familiei şi a luptei împotriva URSS.În 1952, la numai 16 ani, ca elevă in clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. A organizat ca elevă o organizaţie subversivă anticomunistă. A împărţit manifeste în cutiile poştale şi a tras cu praştia după maşina premierului dr. Petru Groza. În singura carte de memorii, de fapt interviuri luate de poeta Mariana Marin în 1991 poveşteşte aventura sa împotriva regimului comunist: „Mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căptătat o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la activul meu un singur episod « eroic », şi acesta consumat înainte de a « activa » în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu « Zoia Româncă »!“ trece prin multe puşcării. E bătută, dar nu bestial, dar cel mai mult o deranja cătuşele. „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“ Ideea le fusese dată tinerilor, paradoxal, de faptele eroice ale Zoiei Kosmodemianskaia, proslăvită în nesfârşite ore de propagandă. A fost trădată de un iubit adolescent şi arestată. A fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison. Cele mai ignobile amintiri le are despre tineta puşcăriei. Era o formă de umilinţă dusă la extrem pentru dezumanizare. „Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (…) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna.“ În timp ce nepoata vitregă se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza să susțină un concert la București. Enescu respinge această invitație atâta vreme cât Oana nu va fi eliberată de acest regim. Face greva foamei timp de opt zile la Jilava, ca un război declarat administraţiei, iar apoi, aflată la închisoarea de la Malmaison, încearcă să se sinucidă. Deşi condamnată patru ani, este eliberată după doi ani la presiunea compozitorului George Enescu.
După ce a ieșit din închisoare, nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să-și câștige existența ca sudor pe șantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheată de Securitate și, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR. După 1965 profită de „liberalizare” şi urmează liceul la seral şi începe să publice povestiri cu pseudonimul Oana Orlea.Publică cărţile: „Calul de duminică” (schiţe şi povestiri), Bucureşti, 1968; „Ţestoasa portocalie” (roman), Bucureşti, 1969; „Numele cu care strigi” (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970; „Pietre la ţărm” (roman), Bucureşti, 1972; „Competiţia” (roman), Bucureşti, 1974; „Cerc de dragoste” (roman), Bucureşti, 1977; „Un bărbat în rîndul lumii” (roman), Bucureşti, 1980. În 1980 Oana Orlea fuge în Franţa unde continuă cariera scriitoricească.După revoluţie Mariana Marin îi ia un interviu scriitoarei la Paris, pe care îl publică în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!” cartea are succes la public în ciuda întrebărilor destul de lungi şi encomiastice ale reporterului. Textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. În ultimii ani ai vieţii îl critică dur pe Traian Băsescu petnru ignorarea patrimoniului George Enescu din ţară. Moare în 2014 la Maignelay-Montigny (Franţa). Oana Orlea rămâne o figură a memorialisticii concentraţionare româneşti la un nivel incandescent ca cel al Adrianei Georgescu.Scriitoare a reuşit să ofere într-un realism dostoievskian absurdul gulagului bolşevisc şi demnitatea tinerilor faţă de o forţă de ocupaţie.
Am o cunoştinţă bună, aproape că aş putea să-i spun bun amic, cu care mă întâlnesc la şedinţele umoriştilor din oraşul nostru. Şedinţele astea au loc a dată pe lună şi se desfăşoară într-o atmosferă foarte prietenească şi amuzantă. Amicul meu, să-i spunem Sandu, este foarte apreciat pentru că râde la toate poantele, chiar şi la ale mele, şi are numai cuvinte de laudă pentru toţi. În plus, omul fiind pomicultor în celelalte zile, aduce la întâlnirile noastre, de fiecare dată, o lădiţă cu fructe de sezon. Spre lauda lui, deşi locuieşte într-un sat, la vreo 12 kilometri distanţă de oraş, nu a lipsit nici odată de la aceste întâlniri. Venea cu maşina lui, un ford vechi dar bine întreţinut pe care îl lăuda mereu.
