Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)
Între timp, ungurii au provocat noi agitaţii, a fost organizată o grevă generală la căile ferate, pentru a paraliza mişcările armatei, dar comandamentul român a acţionat energic, a pus capăt grevei, prin arestarea agitatorilor şi a sute de grevişti, iar profesorul Apathy a fost arestat pentru agitaţie, dus la Sibiu, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi expulzat. O revoltă a muncitorilor din regiunea minieră Petroşani a fost potolită în acelaşi mod.
Mai grav era faptul că, în zona limitrofă, care separa cele două armate, s-au produs numeroase incidente armate, la nord-vest de Cluj, trupe maghiare se concentrau în valea Crişului Repede, şi spre nord, în zona Jibou-Zalău, ceea ce ameninţa aripa dreaptă a trupelor române de pe valea Someşului. Încurajaţi de prezenţa trupelor ungureşti, locuitorii maghiari din regiune au prins curaj şi, în noaptea de 4-5 ianuarie 1919 (st.n.), circa 800 de lucrători de la minele de aur din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi grenade de mână pe români. În apărarea lor, a fost trimis din Cluj, un batalion de infanterie român, dar incidentul, neaşteptat şi grav, i-a determinat pe Aliaţi, prin intermediul generalului Berthelot, să acorde comandamentului român permisiunea de a ocupa zona Sighet-Baia Mare-Zalău.
Pentru a prelua controlul regiunii, Divizia 7 infanterie, cantonată la Cluj, a organizat două detaşamente mixte, alcătuite dintr-un regiment de infanterie, cu artilerie şi cavalerie, care au fost direcţionate spre Baia Mare-Sighet şi Jibou-Zalău. Primul detaşament a ocupat Baia Mare, la 14 ianuarie, apoi a pornit în marş, pe jos, spre Sighet. În timpul marşului, o delegaţie a ,,Comandamentului gărzii ucrainene” din oraş a avertizat trupele române că Sighetul este ocupat de ucraineni şi le-a cerut să oprească înaintarea. Comandamentul român a ignorat avertismentul şi a continuat înaintarea, dar la Vadul, la patru km sud de Sighet, trupele române au fost întâmpinate cu focuri de arme de bolşevici ucraineni. În aceste condiţii, trupele române au atacat gărzile ucrainene, a izbucnit o luptă, iar un detaşament condus de căpitanul Luca a reuşit, în noaptea de 16-17 ianuarie, să ocupe poziţia de la Vadul, respingând pe ucraineni. O nouă luptă a fost angajată la Sighet Kamara, unde ucrainenii au fost înfrânţi, suferind mari pierderi, 30 morţi, 50 de răniţi, 7 ofiţeri şi 337 soldaţi luaţi prizonieri, au fost capturate arme şi mitraliere. La 18 ianuarie 1919, Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau ocupate de armata română, zona fiind curăţată de bolşevici ucraineni.
Al doilea detaşament, cuprinzând un regiment de infanterie, a fost direcţionat spre Zalău, după ce primise asigurări că va fi evacuat de trupe ungureşti, dar trenul militar românesc a fost atacat în gara Ţigani, înregistrând 6 morţi, 15 răniţi şi 7 dispăruţi. În final, în ajutorul regimentului, a intervenit un batalion românesc, care a ocupat Zalăul, înainte de 20 ianuarie, curăţind apoi zona de trupe ungureşti. Ocuparea regiunii de nord-vest a asigurat trupelor române stăpânirea văii Someşului mijlociu, dar şi a căilor de comunicaţie din zonă. În urma acestor acţiuni, la 22 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră întreg teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de Aliaţi. Trupele maghiare atacau adesea şi hărţuiau posturile româneşti, uneori cu forţe însemnate de peste 1000 de oameni, dar trupele române nu puteau reacţiona din cauza împotrivirii Aliaţilor. Deocamdată, Munţii Apuseni nu se aflau în posesia noastră.
Situaţia celor patru divizii dislocate în Transilvania era dificilă, efectivul lor combatant totaliza 14 056 oameni, cu totul insuficient, ca urmare, Marele Cartier General a decis, la 3/16 ianuarie 1919, redresarea rapidă a situaţiei, prin completarea efectivelor. Măsurile luate în următoarele luni (ianuarie-aprilie) au dus la îmbunătăţirea situaţiei militare, la 1 aprilie 1919, efectivele trupelor din Transilvania au crescut la aproximativ 40 000 de oameni. Trupele au fost prevăzute cu escadrile de aviaţie, artilerie antiaeriană, trenuri blindate armate cu tunuri, mitraliere şi puşti-mitraliere, servicii sanitare corespunzătoare, încât starea generală combativă a trupelor, în aprilie 1919, era ridicată. Pe lângă întărirea trupelor dislocate în Transilvania, o altă măsură binevenită a fost constituirea diviziilor ardelene. Încă din 5/18 ianuarie 1919, conform hotărârii Consiliului Dirigent, era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, având în frunte pe generalul Ioan Boeriu (ardelean de origine, născut la Recea, jud. Braşov). Prin deceretul-lege din 7 februarie 1919, s-au constituit corpurile 6 şi 7 armată, pentru început, formându-se doar două divizii, 16 şi 18, numite şi diviziile ardelene. În afara acestora, în februarie 1919, Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu de la Sibiu) a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregimea lui, alcătuit în 1917 din foşti prizonieri români din Rusia, aflat la dispoziţia autorităţilor ardelene. Lor li se va alătura treptat, pe măsura sosirii în ţară, şi legiunile de voluntari care luptaseră în Italia. În Apelul adresat de Iuliu Maniu acestora se spunea: ,,Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn de jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie…”.
La linia de demarcaţie, în ianuarie-aprilie 1919, au avut loc o serie de incidente. Din neputinţă sau răzbunare, neputând să se împace cu abandonarea teritoriilor, trupele ungare s-au dedat la excese, la 20 februarie, la Şiria, au fost ucişi 60 de oameni, printre care femei şi copii, la Sohodol, au fost ucişi cei doi preoţi ortodocşi, la Ciuci, a fost executat sublocotenentul invalid Gh.Tamaş, după ce a fost mai întâi torturat şi pus să-şi sape groapa. În aceeaşi vreme, trenuri blindate ungureşti, care circulau de la Arad la Zam şi de la Timişoara la Făget, trăgeau cu mitraliera asupra ţăranilor români din gări sau aflaţi pe câmp. La Arad, chiar în timpul vizitei generalului Berthelot, trupe ungare au deschis focul asupra populaţiei româneşti, venite din împrejurimi, şi au ucis şi rănit numeroşi ţărani, 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi 300 în jud. Arad. În judeţul Bihor, în aceeaşi perioadă, trupe regulate şi neregulate maghiare, în special secuii, s-au dedat la jafuri, loviri şi ucideri în satele din zonă. Localitatea Sighiştel a fost atacată de mai multe ori, în martie 1919, soldaţi unguri au înconjurat satul, au incendiat casele şi au tras cu mitralierele, ucigând 50 de locuitori. La 26 februarie, cortegiul funerar al preşedintelui Gh. Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere, trebuind să intervină trupele române de la linia de demarcaţie. În noaptea de 3-4 aprilie, căpitanul Verboczy a ridicat din locuinţele lor, din Beiuş, pe Ioan Ciordaş, fruntaş român, membru al conducerii PNR, desemnat prefect al judeţului Bihor, şi pe avocatul dr. Nicolae Bolcaş, care au fost duşi în comuna Lunca, la 20 km de oraş, unde au fost torturaţi cumplit (li s-au scos ochii ş.a.), apoi au fost ucişi.
Faţă de această stare de lucruri, din lunile ianuarie-martie 1919, încă la 7/20 ianuarie 1919, Marele Cartier General, prin generalul Prezan, adresa un raport guvernului român, în care arăta că pentru a preveni ,,pierderea multor vieţi, prădarea bunurilor, vă rog cu insistenţă să dispuneţi ca armata română să înainteze până la Arad-Oradea-Satu Mare…”. La 12/25 ianuarie, M.C.G., prin acelaşi general Prezan, se adresa din nou guvernului în aceiaşi termeni, sublinind că ,,pe zi ce trece pericolul se agravează”. Aceste fapte grave sunt menţionate şi în protestul înaintat, la 23 ianuarie/5 februarie 1919, de către preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, guvernului maghiar Berinkey (era amintită teroarea în care trăiesc locuitorii din comitatele Cojocna, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Ca urmare, guvernul român, în absenţa primului ministru Brătianu (aflat la Paris), a hotărât, în şedinţa din noaptea de 25-26 ianuarie/7-8 februarie 1919, ca armata română ,,să treacă Munţii Apuseni pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de noi”. Însă această hotărâre a trebuit să fie curând amânată datorită situaţiei militare din Transilvania, dar şi din alte raţiuni. Astfel, Înaltul Comandament Aliat de la Paris aprecia ca ,,neoportună” o nouă operaţie, care să modifice statu quo-ul din Ungaria şi Transilvania. În acelaşi sens, într-o telegramă din 1 februarie adresată generalului Berthelot, generalulul d’Esperey întreba ,,dacă Comandamentul român e dispus să se supună ordinelor mele în Transilvania”, adăugând: ,,în ce măsură Dv. vă solidarizaţi cu el”. Generalul Berthelot încerca să medieze între conducerea militară aliată şi cea română, la 19 februarie 1919, el nota în caietul său de însemnări: ,,generalul Prezan vine să-mi spună că guvernul român e decis să ocupe zona Arad, Oradea, Satu Mare. L-am sfătuit să nu facă acest lucru…” .
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)” →
Mă tot strigă din vâlcele de cardiopatie
ai pălmui pământul cu deltele prea grele
Să ne adunăm viaţa într-un gând.
„Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal.”
Definitivarea creştinismului nostru
În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea unui mit, întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.
De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.
