Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)

Dragii mei enoriași!

Marele Judecător. În fiecare zi suntem bombardați cu tot felul de știri care mai de care mai grozave, mai groaznice. În unele părți ale pământului se derulează războaie. Mor mii și mii de oameni de-o parte și de alta a frontului, fie că sunt soldați, fie civili; rămân mii de oameni schilodiți trupește și sufletește pentru tot restul vieții, sunt frânte destine și visuri înaripate ale tinereții. Câțiva oameni însetați de putere sau de avuție, care se află într-un anumit moment la butoanele de comandă ale unei țări sau ale lumii declanșează  conflagrații locale sau mondiale și în urma lor rămân munți de cadavre. După război rareori sunt trași la răspundere cei vinovați. De cele mai multe ori învinșii sunt singuri vinovați, ei suportă toate ponoasele. Marii vinovați sunt declarați eroi, li se aduc osanale, sunt aclamați de ,,cooperativa alaiul”, li se construiesc statui, se scriu cărți despre ei. Sunt și cazuri când cei care sunt adevărații vinovați mor înainte de a răspunde pentru crimele lor, fie de moarte naturală, fie asasinați de proprii lor dușmani. Întrebarea firească pe care și-o pune orice om normal este aceasta: cine răspunde, oare, pentru toate crimele, pentru tot sângele vărsat, pentru toată durerea  acestor oameni nevinovați? Nu se poate să rămână acestea nejudecate de un Judecător  Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de atâtea acte teroriste, de atâtea crime, care se petrec în toate colțurile lumii. Zeci, sute, chiar mii de oameni nevinovați sunt sfârtecați într-o clipă de explozii provocate de bombe puse de oameni fanatici, care slujesc organizații criminale sau cauze aberante. Oamenii uciși nu aveau nici o legătură cu problemele pe care le aveau teroriștii, își aveau viața lor, problemele lor, necazurile sau bucuriile lor. Și, totuși, ei sunt uciși! De multe ori în atacul terorist cad victime și teroriștii, dar cui folosește? Cine mai redă viața celor masacrați? Cine mai poate să facă dreptate pe pământ? Nimeni. Rațiunea omului normal, sănătos, spune că nu se poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de criminali de tot felul, care curmă vieți omenești nevinovate pentru câștig, pentru plăcere, pentru răzbunare, ori, pur și simplu, la comandă. Auzim de oameni sugrumați la colțul străzii, împușcați în diferite locuri, otrăviți, înecați, aruncați în prăpăstii etc. Auzim de criminali în serie, care sacrifică nenumărate vieți de tineri și de vârstnici, după ce-i violează, îi ciopârțesc, îi tranșează ca măcelarii porcul pe tejghea. Auzim de criminali, care-și topesc victimele în substanțe chimice, îi dau drept hrană la câini sau alte grozăvii. De multe ori asemenea criminali nu sunt descoperiți niciodată de autorități, ori sunt descoperiți când sunt prea bătrâni, bolnavi, când orice judecată omenească nu-și mai are rostul. Conștiința oricărui om normal strigă din străfundul ființei noastre, că nu poate să rămână nejudecate și nepedepsite asemenea fapte abominabile. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de copii și tineri răpiți și omorâți pentru a li se scoate anumite organe, precum inima, ficatul, plămânii, rinichii, ochii spre a fi transplantate la alții care plătesc bani grei. Mii de copii dispar anual în lume spre a fi folosiți în astfel de scopuri. Alții sunt abuzați sexual de oameni bolnavi psihic, fără scrupule, fără milă și fără frică de Dumnezeu sau de autorități. Auzim de oameni folosiți ca sclavi în vremea noastră, în veacul nostru. Niciodată nu se va mai reda viața unui copil ucis, iar cel rămas în viață după o asemenea experiență sinistră va rămâne marcat pentru tot restul vieții. Cine-i va face dreptate dintre oameni, cine-i va șterge lacrimile de pe obraji, cine va răspunde pentru durerea și zbuciumul părinților? Autoritățile? Rareori. Cele mai multe asemenea crime rămân nedescoperite. Chiar necunoscuți și nepedepsiți rămân făptașii? Nu se poate! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Auzim de tot felul de abuzuri și nedreptăți. Oameni cu putere răpesc proprietățile celor slabi și se fac stăpâni pe ele. Falsifică acte, mituiesc funcționari publici pentru a le măslui probe, păcălesc oameni bătrâni și mai puțin cunoscători într-ale justiției și-i lasă în stradă, fără munca de-o viață. Auzim de procese în care sunt folosiți martori mincinoși, acte false, sunt sustrase acte de la dosare, se fac intervenții și mituiri de judecători, procurori, organe de anchetă și dreptatea devine un fel de minge, care este aruncată încolo și încoace. Auzim de procese politice, în care sentințele sunt hotărâte cu mult înainte de proces, când cel acuzat trebuie să moară, trebuie să fie condamnat la ani grei de temniță, indiferent de argumentele și probele pe care le aduce în apărarea sa, indiferent de adevărul probelor ce-l incriminează. Auzim de oameni care au stat o viață sau zeci de ani după gratii, fiind nevinovați. Când s-a descoperit adevărul, era deja prea târziu! Să rămână, oare, făptașii, batjocoritorii dreptății nejudecați și nepedepsiți? În lumea aceasta e posibil, dar conștiința noastră ne spune altceva. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Chiar în familii există situații, când unul din soți îl terorizează pe celălalt, pe copii. Sunt femei cu viață de sfânt, care dorm în ierni grele prin clăi și prin cotloane, ascunse ca să nu fie ucise de proprii lor soți sau de copii. Sunt bătute aproape zilnic, umilite, torturate de un soț bolnav psihic sau beat. Auzim de copii abuzați sexual de proprii lor părinți sau rude apropiate. Sunt fapte care de cele mai multe ori nu sunt reclamate la autorități, se consumă în tăcere, sub perdeaua nopții, a fricii, a terorii. Să rămână, oare, nepedepsite pentru totdeauna? Conștiința ne spune categoric: Nu! Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Sunt oameni care fac bine semenilor lor și nu primesc drept mulțumire nici măcar un cuvânt de la ceilalți. Unii fac asemenea fapte pe ascuns, să nu fie știuți de oameni, alții nu sunt înțeleși, ba chiar rău înțeleși și huliți pentru faptele lor nobile. Sunt oameni care salvează de la moarte pe alții, punându-și viața lor în primejdie sau chiar murind ei înșiși; sunt oameni care  hrănesc pe cei flămânzi, adapă pe cei însetați și îmbracă pe cei goi, care construiesc case celor fără adăpost, care adoptă copii ai nimănui, care înmormântează pe cei săraci și străini, care transformă lacrimile în zâmbet și durerea în fericire, care arată altora Calea spre Dumnezeu și-i ajută să pășească pe ea. Ei nu așteaptă nici o răsplată de la oameni. Fac totul cu bucurie, fiindcă așa cred ei că este bine, așa cred ei că-L slujesc pe Dumnezeu. Oare, vor rămâne aceste fapte nejudecate și nerăsplătite pentru totdeauna? Conștiința ne spune că nu. Trebuie să fie un Judecător Suprem, Atotputernic și Atotștiutor!

Creadă alții ce vor vrea. Noi, creștinii, credem și mărturisim, chiar cu prețul vieții dacă e nevoie, că există Dumnezeu, creatorul cerului și pământului, Judecător mare și puternic, Care știe toate și nu poate fi  mituit sau păcălit de cineva, Care va judeca pe fiecare în parte și pe toți laolaltă la vremea potrivită, Care va ști și cele mai ascunse ale ființei noastre, Care va pedepsi pe fiecare pentru faptele rele după a Lui dreptate și va răsplăti fiecare faptă bună după a Lui milostivire. Ne îndreptățesc să credem aceasta Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, conștiința noastră morală, orice om sănătos și bine intenționat. Cu această convingere, greul nu mai este atât de  greu, durerea nu mai este atât  mare, iar viața e mai frumoasă, atât aici, cât și dincolo.

*

Sfaturi părintești. I. Vom reda mai jos câteva reflecții ale regretatului Părinte Arhim. Iustin Pârvu despre minciună.

           ,,În vremea noastră cuvântul s-a degradat. Omul este măsura a ceea ce spune. Îmi amintesc legăturile acestea, realizate prin cuvânt, între oameni, erau totul in satele noastre, în așezările noastre din alte vremuri. Buna vecinătate era ca o fixare temeinică a omului pe pământ, între ceilalți oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunică, nu se cunosc între ei, necunoscându-se nu se mai iubesc și nu se mai prețuiesc unii pe alții. Lipsa de comunicare îi face nefericiți, nesociabili, nu se mai influențează unii pe alții în bine, să aibă unul rușine față de celălalt, să aibă respect tânărul față de bătrân. Minciuna a venit pe lume odată cu adevărul. Omul trebuie să treacă încercarea asta, să aleagă. Dacă alegi adevărul, alegi viața. Dacă alegi să trăiești în minciună, te supui diavolului. Cu fiecare minciună spusă, omul se îndepărtează de rai. Și Adam a încercat să-L mintă pe Dumnezeu când a fost prins păcătuind.

             Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbește. Ca și hoțul. Hoțul de hoț se teme. Omul cinstit este cel care știe rostul adevărat al societății. Dar vedeți? Oamenii s-au influențat unii pe alții, adică eu te șicanez pe tine ca să obțin ceva, ca să-mi plătești cinstea. La rândul tău tu vei șicana pe altul, pe care îl obligi să fie necinstit. Oamenii s-au obișnuit, în societatea noastră, că cinstea se cumpără, ca orice marfă, ca și adevărul. Societățile de acest tip, în care cinstea e disprețuită, sunt jalnice. Dar până și tânărul nostru, altădată cu frică de Dumnezeu și de lege, a devenit și el așa, duplicitar, mincinos și asta pentru că intelectualul l-a învățat. Vina grea și povara grea revine și în acest caz intelectualului.

   Românul minte că nu l-a convins nimeni că minciuna e urâtă, că îl face pe om urât de toți cei din jur. Omul simplu minte și din cauză că politicienii din frunte mint la rândul lor. Se face așa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsită aspru și de Dumnezeu; ar trebui pedepsită aspru și de lege. Dacă îi iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, suferă, se dă legat numai să-l minți mai departe. Ne dăm nemulțumiți de cum sunt copiii și tinerii din ziua de azi? Dar cine îi împinge la televizor, cine îi îndeamnă să stea toată ziua în mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce creștem, avem roada a ceea ce am semănat. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 403(1 –15 August)”

Zurinah HASSAN: Căutând spațiul

Pictură de Tineke Storteboom

***


Căutând spațiul

 

Deodată s-a trezit,
a stins lumina
și-a zis: „Odaia e mai mare pe-ntuneric.
Pentru că zidurile nu se văd”.

Eu am aprins din nou lumina
zicându-i: „Spațiul este lumina însăși
ce-ades rămâne-ntemnițată
între pereți pe care nu-i vedem”.

Zurinah Hassan, Malaezia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

Din: Menghadap ke Pelabuhan/Facing the Harbour, ITBM, 2010

Dorel SCHOR: Liana Saxone – Horodi, 60 de ani de creație

E greu de crezut, dar e adevărat. Cunoscuta pictoriţă Liana Saxone – Horodi serbează 60 de ani de creaţie.
Cum îi serbează? Pictând desigur, oferindu-ne noi tablouri, revărsare de culori şi imagini, sensibilitate şi emoţii.
În urmă cu atâţia ani, într-un context care nu se uită, Liana nu a putut urma cursurile unui institut academic, trebuind să lucreze într-un atelier meşteşugăresc. Dar şi aici, ea a descoperit legătura cu arta adevărată, semnificaţia  şi tradiţia artizanatului, creativitatea şi frumuseţea obiectului simplu, teren propice pentru desfăşurarea imaginaţiei.
***
***
Contactul cu arta clasică, cu pictura cultă s-a stabilit şi desăvârşit ceva mai târziu, prin învăţătura cu vestiţi maeştri, care au ştiut să întrezărească în Liana Saxone artistul de succes şi versatil. Dar perioada de început nu a putut fi uitată, mai ales dragostea pentru arta populară şi folclorul românesc. Mănunchiuri de flori într-o bibliotecă de artă, obiecte de artizanat cum ar fi vase de lut, farfurii smălţuite, ştergare cu motive specifice, căni pictate, ulcele şi alte obiecte de ceramică revin în peisajul casnic, intelectual dar rustic.
***
***
 Trăgându-şi seva din tradiţia şi bogăţia folclorului românesc precum şi din moştenirea culturală a iudaismului din ţara bibliei, pictura Lianei câştigă în substanţă şi ideie, imagine şi abilitate creativă.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

26 august 2019

Vavila POPOVICI: Caut un om cinstit, un om cu bun simț !

Cuprinsă de furie/ mi-am izbit tâmpla-n perete./ Am văzut sticleții gândului/ sărind și lovind pereții odăii./ Am auzit glasul ceasornicului,/ despre timpu-n care trăim/ în limba lor clipele vorbind./ Cu o lanternă în mână am ieșit afară./ Nici țipenie de om!/ Atmosferă bizară./ Doar frunzele copacilor atârnau pe crengi,/ de lumina rece a lunii luminate,/ tremurând ca niște mici ființe/ mute și nevinovate./ M-am oprit și am vrut să strig: „Caut un om!”/ Da!, un om aș fi căutat,/ deși bănuiam că în acest timp,/ „omul” nu putea fi aflat./ Am luat pietre în mâini

și-am lovit în ziduri cu mânie./ Un șobolan în noapte fugea,/ între drumuri mai cumpănea;/ trupu-mi de teamă și scârbă/ ca un ocean se zbuciuma./ Și-atunci am strigat: „Caut un om!”/ Indivizi obosiți, unii de muncă, alții de dragoste,/ din case au ieșit,/ în jurul meu s-au adunat./ Crezându-mă nebună,/ bineînțeles că nimeni nu a căutat.

Unde să-l fi aflat?

                                                                           (Din volumul meu de versuri „O mie și una de…poeme”)

 

   Cândva scrisesem un eseu pe care-l intitulasem „Bunul simț și mitocănia”. Pe atunci nu intuisem până unde poate ajunge lipsa bunului simț, nu mi se definise clar manifestarea celor lipsiți de această virtute și anume ticăloșia. Nu puteam să-mi închipui că un om nesimțit, lipsit de sensibilitate, poate deveni ticălos. Credeam că lipsa bunului simț poate avea totuși o limită la care omul să nu fie întratât de mult lovit încât să poată suferi și nici nu gândeam că poate aduna atâți adepți: femei și bărbați. Aminteam în acel eseu de strigătul lui Diogene, în plină zi: „Caut un om!” când pășea pe străzile Atenei, la vremea când oamenii orașului huzureau și viața decăzuse. Afirmam și afirm și acum că omul vine pe lume cu Bunul simț ancestral – moștenire de la cei care îl concep – și că valoarea lui poate crește sau descrește pe parcursul vieții, funcție de factorul educațional, acest lucru depinzând de educația din familie și din mediu în care trăiește.

   Dar, realitatea arată altfel, omul își permit orice în numele unei libertăți prost înțeleasă, nemaivorbind de cei ajunși la putere care dominați de orgoliu, sfidează bunul simț, crezând că li se cuvine orice comportament.

   După ce dăm naștere copiilor, sau devenim învățători, profesori, educația este darul cel mai prețios care trebuie făcut copiilor în familie, în școală. De unii se prinde, de alții nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a șlefui caractere, a face ca acești copii ajunși maturi să poată conviețui în condiții civilizate, adică bine și frumos cu semenii lor, ca prin fapte, prin vorbe și prin luări de atitudine, să-și poată câștiga respectul.

   Bunul Simț (common sense în l. engleză) înseamnă rațiune dar și sensibilitate, compasiune, armonie. La încălcarea unei reguli de bun simț, faci pe cineva să sufere, îl jignești.  De-a lungul evoluției sale, societatea umană a stabilit, a îmbunătățit o serie de reguli necesare unei bune conviețuiri între membrii săi. Aceste reguli au fost și sunt modificate și adaptate periodic în funcție de stadiul de evoluție al societății, unele rămânând pietre de bază. Regulile de conviețuire pot fi de diverse tipuri: de la cele scrise, adunate în legi, regulamente și coduri, până la cele transmise oral din generație în generație, ele provenind din sufletul și mintea omului. Bunul-simț este considerat a fi o valoarea morală, el nu admite infatuarea, vanitatea, egocentrismul, autosuficiența, intoleranța, prostia. Bunul Simț înseamnă să ne trăim frumos viața, este o virtute, definește caracterul omului, corectitudinea drumului său în viață.

   Deși în firea umană, în codul genetic există germenii bunului-simț, aceștia nu vor rezista la contactul rigid cu lumea tot mai pervertită și pot ajunge până la a provoca gesturi inumane de ticăloșie făcute pe față sau pe ascuns, dăruindu-li-se o altă „haină”. A fi lipsit de bun simț, înseamnă a fi o persoană de care ceilalți trebuie să se ferească, deoarece lipsa bunului simț îl face pe om capabil de orice, căci pentru el nu mai există nimic demn de respect. Cruzimea, desconsiderarea, călcarea în picioare a celorlalți, sunt doar câteva atribute ale celui fără de bun simț.

   Bunul-simț însumează și alte calități cum sunt: modestia, inteligența, moralitatea, credința și astfel poate fi înnobilată viața, se pot produce efecte pozitive în țară, se poate vindeca un stat bolnav.(valabil oriunde în lume!)  Dar numărul celor cu bun simț a scăzut și cade simțitor, iar societatea românească în loc să evolueze, a decăzut, a creat și a promovat personaje grotești în politică, s-au produs modificări legislative, schimbări în structura instituțiilor prin înlocuirea unor oameni cu alții lipsiți de merite profesionale, incompetenți, slugarnici și de moralitate josnică.

   Când Președintele țării a adus în discuție educația necesară, multora li s-a părut ceva de domeniul fantasticului, dar profesorul de carieră avea o mentalitate corectă, cea a necesității educației acestui popor, nu numai a copiilor, ci și a oamenilor maturi cu personalitate pervertită.

   Și iată, am ajuns astăzi ca o femeie cu visuri mari de mărire, lipsită de modestie, genetic asemănătoare cu Elena Ceaușescu, să rostească de la o tribună cuvinte total lipsite de bun simț, cuvinte jignitoare, schițând și un tablou al competiției politice: „Am văzut lașitatea domnului Tăriceanu, am văzut minciunile domnului Ponta, am văzut plângerile penale din partea domnului Orban și jignirile domnului Barna. Am văzut încă o dată atacurile domnului Iohannis. Înțeleg că trebuie să mă lupt cu toți acești bărbați de stat ai României care nu au înțeles că lupta politică e pe proiecte și nu pe cine țipă sau jignește mai tare”, a afirmat femeia, într-o declarație de presă susținută la Palatul Victoria, pe un ton prefăcut egal, mascând răutatea, viclenia și afișând superioritatea față de toți acești bărbați. Căci, scriitorul latin Publius Syrus spunea că „E o mare ticăloșie să-ți prefaci cuvintele după cele ale bunătății.”

„Dacă toți acești oameni politici care conduc acest stat și care au putere în partidele lor se poziționează împotriva unui singur om, înseamnă că eu de partea mea trebuie să am românii, femeile din această țară, toți oamenii de bine care nu vor mai accepta vreodată astfel de cuvinte și comportamente”, s-a mai auzit glasul perfid și judecata strâmbă. Continue reading „Vavila POPOVICI: Caut un om cinstit, un om cu bun simț !”

Mariana GURZA: „N-a fost să fie…”, prietene!

,,Nu-mi reproşez nimic din acest fel de a fi, nici cu gândul la trecut, nici la ceea ce sunt astăzi. Mereu în sufletul meu a fost tumult şi nu mai am timp să scap de el. Când voi ajunge Dincolo, voi avea destul timp să mă analizez, convins, mai mult ca oricând, de faptul că sufletul nu moare niciodată. Deci: Avanti Boris, Poessis Cossa!, ca într-o revoluţie made in Italia”. (Boris David)

„N-a fost să fie…”, prietene! Aşa cum afirmai odată, este foarte greu de a scrie despre un prieten la trecut. Ştiu că ai fi dorit să-ţi respecţi promisiunea făcută Margaretei… De a nu pleca încă… Şi ai plecat… Strigătul tău a fost auzit. Îmi paralizaseră toate simţurile când intuisem ce va urma. Ce ne-a apropiat? Totul! Tu un basarabean dezrădăcinat, eu o fiică de bucovineni pribegi. Demni şi curaţi ne-am luptat cu viaţa, păstrându-ne credinţa: „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu!)

***
Boris David (cu pseudonimul literar – Daris Basarab) s-a născut în Basarabia, în oraşul port la Dunăre, Ismail, la 10 mai 1929. Frământat de prezent, este cu gândul la cum „a fost”, străduindu-se să se adaptez la „cum este”…şi-a făcut, cu încăpăţânare, un modus vivendi al său. Sentimental, visător, sclav al propriei poezii, veşnic îndrăgostit, „de cursă scurtă”, aşa cum afirma în ultima vreme, a beneficiat de un mediu artistic deosebit, în care s-a complăcut spre surprinderea prietenilor din activitatea sportivă. Aici s-a ascuns, de fapt, adevărul despre refuzul său de a se opri la vreo disciplină cu profesionalism. „Am fost, şi am rămas un amator, precum cei din arta naivă, dacă mi-e permisă comparaţia. Am cules, în sport, ca şi în poezie, informaţia primară, am stors-o după capul meu şi, în multe privinţe autodidact”…

Prietenul său din tinereţe, Titus Popovici (scriitor şi scenarist român, membru corespondent al Academiei Române), apreciind calitatea versului şi cea de comentator, i-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume şi prenume începutul şi sfârşitul. După mulţi ani, a mai adăugat un Basarab. Boris David, ca brav basarabean, bolnav de românism, s-a identificat cu versul său, strigându-şi dorul prin cânt, tânjind după Ismail. Şi-a urmat drumul, remarcându-se în toate domeniile. În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină greu pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România: Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, Oradea, se încheie în Cetatea Episcopală, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Studiază la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Urmează apoi la Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. Munca în cercetare i-a adus cele mai mari satisfacţii. Dosarul politic a fost o piedică în calea ascensiunii lui în domeniul universitar. Dar, brevetele de inventator certifică calitatea şi pregătirea chimistului Boris David.

A lucrat la Compania naţională a Uraniului ca inginer chimist din 1954, unde s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive realizând câteva invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). Dragostea sa pentru Africa nu s-a stins niciodată. „AFRICA – DRAGOSTEA MEA” – ne mărturiseşte autorul la începutul volumului Dor de ducă încă de la început. Boris a prins gustul „vieţii de hoinar”… iubind natura, călătoriile. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză.

Continue reading „Mariana GURZA: „N-a fost să fie…”, prietene!”

Daniela PÂRVU DORIN: Asta-i toamna mea (versuri)

Te-am aşteptat!

 

te-am aşteptat! sărut pe frunze uitat!

ascunsă-n făclii făcute din păsări

te-am aşteptat! cu sufletul dat nimănui…

fragedă legănare

te-am aşteptat! să-mi colorezi in roşu -amărui

sărutul şi anii şi…nedeclarata ta sărbătoare

dar ai uitat!

ascunsă in aceleaşi făclii– făcute din păsări-

sărut pe frunze gravat!

 

 

îmbrăţisează-mă cu-n sărut de gutuie…

 

port gustul tău

şi-al toamnei prin sărut,

mă uit la tine

fără să mă uit

ca să iert tot ce se poate ierta/într-un dor

picură-mi în sânge

din frunze-un izvor!

să-mi fie de nuntă şi de-o frunză gălbuie…

îmbrăţisează-mă cu-n sărut de gutuie…

 

 

Să murim ar fi prea frumos…

 

Pecetluită explozie,

subțire scurgere de vin

din bob luminos și divin,

îndulcire divină!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Asta-i toamna mea (versuri)”

Eleonora SCHIPOR: Limba noastră

Este limba noastră

 

Doină și baladă,

Rugă și tămadă,

Pomii în livadă –

Este limba noastră.

 

Vis de vitejie,

Dulce armonie,

Fală și mândrie –

Este limba noastră.

 

Perlă carpatină,

Floare din grădină,

Splendidă, divină –

Este limba noastră.

 

Apă de izvor,

Speranță și amor,

Dragoste și dor –

Este limba noastră.

 

Trandafir în floare,

Rouă și răcoare,

Cânt de sărbătoare –

Este limba noastră.

 

Strămoșești țărâne,

Vălurinde grâne,

Fața albă-a pâinii –

Este limba noastră.

 

Pasăre măiastră,

Busuioc în glastră,

Soare în fereastră –

Este limba noastră.

 

 

Dor de toamnă

 

Mi-e dor de tine, toamnă,

Când vine-un vânt pribeag

Și-mi răvășește zarea,

Și-mi poposește-n prag.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Limba noastră”

Florin-Cezar CĂLIN: Zgomotul tăcerii noastre…

Zgomotul tăcerii noastre…

 

– Sorb sedus de vraja mării, vis în care tu erai!,

… înrobit de o speranță … deghizată-n al tău Rai.

(rămâi zgomotul tăcerii … performanate deocamdată),

– Dar și gustul veșnciei, în femeie-ntruchipată!.

 

Port pe umeri psalmii tăi, iar pe trup romanța serii,

… cea pe care-am auzit-o, într-o zi, în faptul verii.

(iar de-atunci norocul meu s-a schimbat atât de tare!),

– Încât zilele-mi nefaste … au fugit din calendare.

 

– De m-au frământat apusuri, azi îmi par că-s serenade!,

… sau intenții optimiste … încurcate-n acolade.

(dintr-o vară când pe cer … stelele păreau că-s vise)

– Pomenite în decepții, cu luminile aprinse!.

 

Bat un ritm care imită, zgomotul tăcerii noastre,

… îmbrăcând trădări în vise, disperate-n zări albastre.

– Și-n al tău sărut bolnav … (parte a realității)!,

(trasă de curând la sorți … în pofida castității).

 

Te privesc cumva clișeic și ascult tot ce îmi spui,

– Parcă-s vise atârnate … chiar în ochii tăi căprui!.

(făcând loc iubirii mele … să pătrundă chiar prin ei),

… până-n inimă, pe unde, dragostea are temei.

 

– Absolutul tău primar … curge-n visul meu anost!,

… chiar din ochiul său homeric, care are bezna-n post.

– Ce hilar? – Parcă sunt vise … încărcate-n zări albastre!,

… prevestind, cu bună știre, zgomotul tăcerii noastre!.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

 

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)

  „Operaţiunile de ocupare a Budapestei au

   fost conduse de Colonelul Antonescu, pe

   atunci Şeful Biroului Operaţii al lui Prezan.”

(ION PANTAZI)

 

   Scornirea stupidei şi dementei teorii roesleriene a pretinsului spaţiu rămas gol, nelocuit pentru a-şi legaliza ei, hunii teritoriul în Panonia şi Transilvania este contrazisă indubitabil de  existenţa Voievodatelor româneşi destul de puternice şi înfloritoare în secolele IX – X, şi chiar parţial de către Cronica lui Anonymus.

   Simon de Keza, predicator la Curtea lui Ladislau Cumanul a inventat istoria migratorilor huni, pe care ei o susţin vehement ca o „nouă imagine istorică” a maghiarilor, dar a fost spulberat de la A la Z de Paul Lendvai, în celebra scriere „Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Ed. Humanitas, Bucureşti-2007.

   Voievodatul Banatului lui Gelu (890-905) şi a urmaşilor săi: Tuhutum, Horca, Geula (Jula/ Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr, situat pe braţul Mureşului până la Dunăre, pe direcţia nord-sud şi pe est-vest de la Olt până la Tisa, care îmbrăţişa întreg Banatul (sârbesc-unguresc), cu părţi din Crişana şi Oltenia, rămâne independent prin marele Voievod Ahtum (cca.1000 – 1028/1030), până la 1030. Episcopul Mihail din Devol, mărturiseşte pe la anul 1118, că ţarul bulgar Gavril Radomir căsătorit cu Margareta de Ungaria, fiica Saroltei – Oltei, regina lui Geza I, la rându-i fiica lui Iuliu cel Bătrân, se numea Romanos, confirmând astfel, faptul că „familia Iulianeştilor era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul!” (Cornel Bârsan, Istorie Furată – Cronică Românească de Istorie Veche. Ed. Karuna Bistriţa-2013, p. 407)

   Caracterul simplu, precar şi barbar este trăsătura esenţială a descendenţilor  sălbaticului Atilla, iar setea de înavuţire şi stăpânire i-a călit în goana cailor şi a dominaţiei de teritorii, ocupând în anul 862, Atelkuz – Ţara dintre râuri, aşezată între Prut şi Nistru, forţaţi apoi de băstinaşi după 40 de ani să se aşeze în Câmpia Panonică în timpul lui Curzan/ Kurszan, fiul lui Cundu/ Kundu, teritoriu care aparţinuse ducelui valah Salanus, fiul voievodului Kean. Cundu fiind ucis de bavarezi, conducerea triburilor a fost preluată de Arpad. Urmarea luptelor dintre Arpad şi Salanus care vizau teritoriul Vlahului s-a ajuns la un armistiţiu în care voievodul român cedează huno-maghiarilor unele teritorii. Hapsânii lui Arpad doreau însă şi alte teritorii, ca cel al Bihariei, condus de Menumorut. Voievodatul Bihariei aşezat între Mureş-Someş-Tisa, fusese întemeiat pe la anul 800 de către Morout, bunicul lui Menumorut. Arpad, aflând probabil de OMENIA noastră genetică, milenară a trimis o solie către voievodul valah cu salutul său rânjit, cu câteva daruri şi cu pretenţia stupidă devenită de atunci Testamentul huno-ungro-maghiarilor, de a-i cere teritoriul său dacoromân, de a cere ulterior şi mereu Ardealul. Aşa pur şi simplu! Voievodul nostru i-a primit, i-a ascultat, i-a omenit şi a treia zi le-a arătat calea spre întoarcere, grăindu-le blând, regal şi autoritar: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă.” (Cornel Bârsan, Istorie …, p. 388)

   De atunci, de la Menumorut până astăzi şi mai departe poate, huno-ungro-maghiarii n-au încetat să ceară, să fure, să pretindă, să uzurpe, să revendice, să cerşească, fie o parte românească, păduri, ape, munţi, bogăţii, fie o ţărişoară chiar…

   Iar politicienii/ politrucii, parveniţii de astăzi care n-au auzit de marele Menumorut îi ţin pe huni la sân şi la guvernare de 30 de ani. Această faptă din partea românaşilor politici este un ACT de MARE TRĂDARE!

   Lupta dintre Arpad şi Menumorut s-a încheiat în favoarea primului, pecetluită cu căsătoria fiului lui Arpad, Zulta/ Zoltan cu fiica lui Menumorut, din care se va naşte viitorul rege Taksony. „ <<Ducatele>> lui Glad, Gelu şi Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către urmaşii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenţi din punct de vedere administrativ şi economic.” (ibid., p. 396)

   După dezastrul de la Lechfeld din 955, când maghiarii au fost căsăpiţi de Otto I cel Mare (936-973) al germanilor, regele maghiar Taksony (947-972), a fost nevoit să ceară sprijinul puternicului Voievod de Alba Iulia/ Bălgrad, Iuliu cel Bătrân, înţelegere consfiinţită prin căsătoria fiicei lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta/ Oltea cu Geza fiul lui Taksony, care va deveni regele Geza I (972- 997), respectiv regina Sarolta ce vor da naştere la 5 copii: Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii?!? (partea a VIII-a)”

Maria FILIPOIU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – SĂRBĂTOAREA IDENTITĂȚII NEAMULUI

Limba română este patria mea” – Nichita Stănescu 

 

    Ziua Limbii Române este celebrată anual, începând cu 31 august 2013, fiind o „sărbătoare a identității și demnității poporului român”, a transmis Patriarhul Daniel la prima celebrare a acestei zile.

   În data de 19 martie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 53, privind instituirea Zilei Limbii Române.

    Potrivit actului normativ, Ziua Limbii Române poate fi marcată de autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

    Sărbătoarea constituie un prilej de celebrare și aprofundare a limbii materne și de recunoaștere a importanței sale ca element esențial în menținerea identității naționale, atât în țară, cât și în rândul comunităților românești din diaspora.

   Limba română oficială, literară, vorbită, scrisă, pe web, îmbogăţită sau sărăcită, cultivată sau maltratată – este celebrată în 31 august, în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toată lumea.

   Manifestările naționale şi cele internaționale îşi propun să-i unească pe 31 august pe cei care vorbesc şi simt românește şi dau ocazia de a ne reaminti că „limba noastră-i o comoară” şi că „limba română este patria mea”, iar dacă vreţi să marcaţi acest eveniment, vorbiţi corect!

   Limba romană este marcată de autoritățile publice, de reprezentanțele diplomatice și instituțiile culturale ale României, precum și de instituții românești din strâinătate, prin organizarea unor programe și evenimente cultural-educative cu caracter evocator sau științific, consacrate limbii române.

În această zi va fi arborat drapelul României, va fi intonat imnul național la festivitâți culturale.

 Despre virtuţile limbii române Mihai Eminescu spunea:

Limba este însăţi floarea sufletului etnic al românimii.

   „Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană.” – Petre Ţuţea 

   Învăţată în familie şi în şcoală şi apoi iubită şi cultivată, sau ignorată, poluată ori uitată, limba e vie şi puternică pentru că exprimă, uneşte sau dezbină, defineşte identitatea, se moşteneşte şi se lasă moştenire.

    Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este „tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute.

    Limba română, cu toate faptele de istorie, evoluţie şi dezvoltare, este studiată atent în ultimii mai mult de 100 de ani de lingvişti şi, mai recent, de sociolingvişti, psiholingviştio sau specialişti în geografia lingvistică.

Concluziile lor şi ale celor care se îngrijesc de limba română în educatie, cultură sau media nu sunt întotdeauna încurajatoare şi par a contrazice uneori cugetarea lui Nichita Stănescu:

   „A vorbi despre limba în care gândeşti este ca o zi de sărbătoare. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.”

   Limba română, cu toată diversitatea, bogăţia şi forta sa expresivă, n-a aşteptat însă o anume zi pentru a fi sărbătorită, marii gânditori, scriitori şi poeţi au celebrat-o prin toate scrierile lor sau au cântat-o în ode, iar înţelepciunea populară s-a exprimat despre limba noastră strămoşească cu haz şi har în proverbe şi zicători:

Limba dulce mult aduce”.

„Limba ta e capul tău”.

„Limba îndulceşte, limba amăreşte“.

   Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a declarat pentru Agerpres că româna este printre primele 15-20 de limbi vorbite la nivel mondial.

Declaraţia a fost acordată în contextul celebrării anuale în 31 august a Zilei Limbii Române.

    „Prin limba noastră comunicăm şi ne prezentăm lumii cu literatura română, adică acea pleiadă de lumi recreate de scriitorii români, de la cronicari încoace”.

    „În rândul celor 6.000 – 7.000 de limbi vorbite de pe planetă, româna se află, în funcţie de criterii obiective, fixate de neromâni, între primele 15 – 20, ceea ce nu este puţin lucru”, a declarat Preşedintele Academiei Române.

    Academicianul a mai explicat că „nu poţi fi român dacă nu vorbeşti româneşte, deşi poţi vorbi româneşte fără să fii român şi nu există popor care să nu îşi preţuiască, îngrijească şi conserve limba”.

 Sărbătorind Ziua Limbii Române, este bine de reținut că „Limba maternă este identitatea de grai a fiecărui cetățean, iar cititul este sportul minții care îmbogățește vocabularul pentru vorbirea corectă.”

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – SĂRBĂTOAREA IDENTITĂȚII NEAMULUI”