Günter KUNERT: Înainte de potop

Pictură: Higorca Gómez Carrasco

***

 

ÎNAINTE DE POTOP

În arborii nocturni

aer în formă pură

prelung chemând

din depărtări.

 

Mă-ntreb acum

de-i rămas bun
sau altă prorocire

a capătului.

Pământul se coboară

sub propriul orizont,

nimic nu mai răsare.

E clar că nu ne mai rămâne

decât fugara oglindire,

chip reflectat în care

pentru-o vreme
încă mai dăinuim.

Günter Kunert (Alemania, 1929-2019)

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

****

VOR DER SINTFLUT//In den Abendbäumen/Gebilde aus purer Luft/langgezogen wie Rufe/aus weiter Ferne/und ich frage mich/
ob das der Abschied sei/oder sonst ein Zeichen/des Endes//Denn die Erde versinkt/hinter ihrem Horizont/nichts geht mehr auf

das ist klar/und es bleibt/ein fahriger Widerschein/von uns allen/noch eine Weile//bestehen.

Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști

1.Liberul-arbitru acordat omului este un dat divin de o valoare enormă, însă Dumnezeu nu ne-a putut face acest dar eliminând, totodată, riscul ca noi să abuzăm de el.

2. În urma acestui deziderat, Dumnezeu nu poate fi considerat responsabil pentru lucrurile rele care se întâmplă, întrucât ele se întâmplă doar din vina noastră și nu ar trebui să ne facă să ne îndoim de Existența lui.

3. Parafrazândul pe Benjamin Mays spun; faptul că un ziarist nu-și atinge scopul în viață prin opera jurnalistică publicată nu e o tragedie. Adevărata tragedie e să nu aibă unul.

4. Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii. Spunea Eleanor Roosevelt.

5. Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Gala Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Bucureşti, 26 septembrie 2019:

Valorile creştine şi jurnalismul de responsabilitate socială

,,În societăţile moderne, sistemul mass-media, cu paleta sa largă de dezbateri şi idei construite pe fondul libertăţii de exprimare şi al responsabilităţii faţă de comunitatea pe care o însufleţeşte, reprezintă o componentă esenţială a procesului de conservare a valorilor perene, de transparență instituţională şi de înnoire civică.

De aceea, profesia de jurnalist are o importanţă aparte în funcţionarea organismului social, prin asumarea rolului de liant comunitar, imparţial şi independent, dar așteptat să fie constructiv în spaţiul public, traversat adesea de furtuni şi incertitudini.

Vocaţia Bisericii în lume este fiinţial legată de promovarea valorilor spirituale, de cultivarea relaţiei omului cu Dumnezeu şi de căutare a Împărăţiei cerurilor prin credinţă, speranţă şi fapte bune.

În plan social, ziariştii se concentrează îndeosebi asupra detaliilor, faptelor şi evenimentelor care influențează viaţa de fiecare zi a oamenilor. Însă, există întotdeauna puncte de întâlnire şi întrebări ale omului aflat sub presiunea acestui veac şi aspiraţiile sale spirituale.

Istoria presei româneşti cuprinde multe mărturii despre familiaritatea dintre oamenii Bisericii, vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu în lume, şi evoluţia rapidă a mijloacelor de comunicare socială.

Chiar în acest an în care aniversăm Centenarul Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi când se împlinesc 190 de ani de la apariţia Curierului Românesc (Bucureşti, 1829) şi a Albinei româneşti (Iaşi, 1829), aniversăm şi 180 de ani de la întemeierea Vestitorului Bisericesc (Buzău, 1839).

Este bine cunoscut faptul că Telegraful Român, gazeta politică, industrială, comercială şi literară fondată de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna la Sibiu, în anul 1853, rămâne cea mai longevivă publicaţie periodică din ţara noastră, cu apariţie neîntreruptă până în prezent.

Anul Marii Uniri găsea Telegraful Român la datorie, într-o simbioză a slujirii bisericeşti cu munca ziariştilor patrioţi din mai multe oraşe ale ţării, truditori jertfelnici, prin darul meseriei lor, la însufleţirea poporului şi la făurirea idealului de unitate naţională.

Despre rostul presei şi despre misiunea ziariştilor în societate, Părintele Academician Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog ortodox al secolului XX, el însuşi redactor responsabil al Telegrafului Român mai mult de un deceniu, scria în 1944: „Ziarul trebuie să aibă orizontul larg, armonios şi să respecte temeliile morale, absolut necesare pentru existenţa sănătoasă a mulţimilor. Poate se va ajunge odată la acea stare, când cel ce vrea să devină ziarist va trebui să fi dat probe puternice nu numai de destoinicie stilistică, ci de credinţă tare şi de moralitate neclintită”[1].

După anul 1989, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat, alături de slujirea social-filantropică şi de cea cultural-educativă, o lucrare misionară şi civică prin intermediul propriilor instituţii media, în vederea intensificării comunicării cu întreaga societate românească şi a cultivării limbii şi tradiţiilor naţionale în rândul diasporei române de pe toate meridianele lumii.

Centrul de Presă BASILICA al Patriarhiei Române (radio, televiziune, agenţie de ştiri, publicaţii periodice), împreună cu celelalte instituţii media bisericeşti promovează în rândul tinerei generaţii valorile credinţei creştine, istoria şi virtuţile neamului românesc.

Totodată, privim cu respect către toţi jurnaliştii de la instituţiile media publice sau private care îşi fac datoria cu onestitate şi profesionalism.

Prin intermediul Biroului de Presă şi Relaţii Publice, Patriarhia Română menţine o legătură permanentă cu toţi cei care doresc să cunoască, de la sursă, proiectele şi activităţile Bisericii.

Apreciem eforturile Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România de a aduna într-un cadru asociativ jurnalişti din diferite generaţii şi de a cultiva demnitatea şi responsabilitatea unei profesii care a avut şi poate avea o contribuție majoră la bunul mers al societății.

Ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze pe toţi organizatorii şi participanţii la lucrările acestei întruniri şi să le dăruiască bucuria de a cultiva în universul mediatic dinamic din zilele noastre valorile care nu se învechesc niciodată”.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ziariștii trebuie să înțeleagă apărarea centrală pe liberul-arbitru*. Decalogul 17 pentru ziariști”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

PĂŞIND PE GÂNDURILE MELE….

 

Mi-e teamă de toamna ce vine,
Mi-e teamă de vremea ce trece…
Cu paşi prin mine, prin tine,
De parc-ar călca pe ruine,
În urmă lăsând să se înece,

Speranţe şi vise-n noroaie,
Împăienjeniţi ochii de lacrimi…
C-aşa cum copacii-i despoaie
Şi sufletele ni le desfoaie,
De frunzele ruginitelor patimi !

Şi nici că vrea să se-aplece,
La murmurul celor cu jale…
Aprig bate vântul cel rece,
De seva, vrând să ne sece,
Împrăştiind totul în cale !

Chiar păsările fug, călătoare,
În ţări mai calde, beduine…
Dar un’ să ne ducem noi oare,
Când timpul ne fură-n vâltoare,
Trecându-ne prin ghilotine ?

Nu-i bai, ca furnici în muşuroaie,
Efemeri suntem, alţii-or să vină…
Nestăvilite vor curge pâraie
Şi ploile printre pietroaie,
Viaţa jucând rol de blajină !

 

 

CASE PĂRĂSITE, SUFLETE-OROPSITE…

 

De multe ori, greu îmi simt sufletul, așa ca lutul,
Când pașii-mi întâlnesc dărăpănate case, goale
Și deseori mă întreb, care le-or fi fost trecutul ?
Cum au fost cu ani în urmă, cum li-era-nceputul,
Când miroseau a var, cu fațadele lor medievale ?
Ce vise ascundeau, de tinerețe, ideale ?

Îmi fac curaj și-mi îndrept spre casa veche pașii,
Timid, de parc-aș bate la poarta vremilor apuse…
Pe pipăite merg, șovăitor, cum s-ar târâi culpașii,
De teamă să nu tulbur somnul nălucilor, chiriașii
Ce, scrumul vieții și-au lăsat, al trăirilor nespuse,
Speranțe, vise roz și negrele, răpuse…

Prin colbăitul aer, zăresc pereții umezi, scorojiți,
Ferestrele privind în hău, cu geamurile sparte…
Cu privirea răscolesc ștergând ochii-abia mijiți,
Prin pânze grele de păianjeni și șobolani treziți,
Pe prăfuite mobile, ruine, cât văd mai departe,
Cătând rătăcite poze sau vreo carte…

În mijlocu-ncăperii, în nebuloasa cenușie-mov,
Praful se-nvălurează pe mănunchiuri de lumină…
Disting parc-o umbră-ntinsă pe velință, în alcov,
Cu fața pală, tristă, cu-ncercănați ochi, de istov,
Mai mult închipuirea celeia gemânde în surdină,
Sufletul lăsând pe patul morții, o ruină…

Pe noptieră, paharul păstreaz-amprenta buzei,
Ce-n restriște sorbit-a ultima-i de apă picătură…
În cămin, e rămășița cioatelor sub vălul spuzei…
Pe spetează, atârnă-nsângerată rochia lehuzei,
Ce murise, înghițind otrava vieții, cu o sorbitură,
De jugu-i-ngenuncheată, perfidă lovitură…

Se lasă noaptea… aud țipătul cucuvelelor ostile
Și glasu-i muribund aud, se zguduie-ncăperea…
Ca lacrimi s-au topit lumânările scurse în feștile…
Îi simt disperarea când luase pumnul de pastile,
Scriind pe fila ultimă, a vieții-amare, încheierea,
Să caute limanul, liniștea și mângâierea…

Aud plâns de copil la sânul mumei, stors de sete…
Cu dosul palmei șterg, reci sudorile-n broboană…
Mă simt și eu părtașul durerii unor mari secrete,
Ce-mi dezvăluie umbra simțind cuțitul de regrete
Și, rugând de mântuirea sufletului ei-n prigoană,
Cu evlavie aprind un muc de lumânare la icoană…
(Smerită, mă retrag și-o iau la goană…)

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Alina CRISTIAN: Fiecare gând…

Fiecare clipă, îmi vorbește despre tine
Stai cuminte-n poze și parcă-mi zâmbești…
Ziua-n care am plecat, te-aș fi luat cu mine;
Te-aș fi ascuns din nou, printre file de povești.

Tot de-acolo ai evadat, într-o altă noapte,
Când pe-alei de dor, păreai că rătăcești…
Te-am luat de mână, te-am îmbrăcat în șoapte,
Cu dragoste te-am învelit, ca să nu răcești.

Tot privesc clepsidra când timpul strănută,
A răcit și el, tot așteptând să vii…
Iar cerneala zace, într-un colţ, tăcută,
Eu o cert și-o-ntreb: „de ce nu vrei să scrii?!…”

Mă privește suspinând, cu ochii ca zarea,
Iar stiloul ca și ea, oftează-ncetișor…
Cât de neagră-mi pare toată depărtarea!
Nici măcar Cuvântul, nu-mi sare-n ajutor…

Chiar și el s-a aliat, cu biata călimară,
M-a lăsat cu dorul, să mă sfătuiesc…
Până și cafeaua, îmi pare așa de-amară,
Doar cu-a ta sărutare, aș putea s-o îndulcesc…

Noaptea tot ridică din a ei sprânceană,
Fiecare zi aduce-n spate, câte un necaz…
Moartea stă la pândă și-i tare vicleană,
Joacă Șah cu Viaţa, făcând mereu haz…

Trag perdeaua norilor, te zăresc pe tine,
Îmbrăcată-n zâmbet, cu ochi de catifea…
Parcă mă întrebi ușor: „ce mai faci iubire?”
Dar visul zboară iute-n ibricul cu cafea…

Soarele-mi zâmbește, doar pe jumătate,
Cealaltă jumătate, zboară unde-o vrea…
Și fiecare gând e-o frunză-n libertate
Ce-ţi va croi paltonul, pentru vremea rea…

——————————–

Alina CRISTIAN

Octombrie 2019

 

 

Nicoleta GORDON: Ignoranța unei lumi ce se naște din invidii și neadevăruri…doare

În genunchi, cu oase grele de pământul ce mi-e gleznă, răsfoiesc umbra luminii să mă descunun de beznă. Mituiesc cu stele norii, îi tot rog să se ascundă…și să-mi ia cu ei tristețea, rămășag pentr-o secundă.

Storc în lacrimile mării vin din strugurii-mi necopți și pun oaze în deșertul ultimelor două nopți… Călimara-i răsturnată peste slove plânse-n foc, mâzgălind cu neputințe ultimul dram de noroc.

Cine-i vinovat de soarta celor împăienjeniți printre plasele țesute de atâția ipocriți? Unde ne e adevărul, socotit virtute-odată, când ne bat minciuni pe umăr și invidii pe la poartă?.

De-am avea înțelepciunea prinsă-adânc în brâul minții, poate-am ignora trufia, jurăminte pe toți sfinții… Dar ne e comod să-nchidem pleoape și urechi deodată, renunțând la atitudini…o lăsăm pe altă dată.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Camelia BUZATU: Difuzoarele pământului

Zborul gâștelor sălbatice astupă cerul,

așa cum un dop de plută închide o sticlă de șampanie,

peste mlaștină se lasă bruma,

ca o femeie bătrână care-și dosește sub burtieră

timp expirat,

secunde fermentate precum comina căzăniilor,

lumea asta ascunde o prețioasă făclie

ce trebuie trecută dintr-o mână în alta,

dusă până la gura de vărsare a fluviului sângelui

în marea de stele…

Doar eu,

cu urechea lipită de difuzoarele pământului

ascult strigătul înecaților,

ca un bob de porumb gata-gata să ucidă un „zbor”

am numele tău rămas în gâtlej,

nu le mai pot citi din Biblie,

și n-am nevoie de apă ca să alunece, doar de două cuvinte,

două cuvinte ar fi suficiente

să mă eternizez oricum,

dar nu înecat.

—————————-

Camelia BUZATU

Alexandru NEMOIANU: Cei ,,aleși”

Există discuții aprige, între diferite popoare și conducătorii lor, despre cine ar fi cei „aleși”, cei care ar avea prioritate. Putem afla aici teorii detestabile de tip rasist. Teorii absurde despre rase „pure” care, în fapt, nu există, toți oamenii fiind amestecați. Așa au apărut teoriile rasiste naziste sau, mai nou, forma nouă și încă mai penibilă, a „excepționalismului american”. Dar există și explicații mai profunde care leagă starea de aleși de relația cu Dumnezeu. Fără îndoială că, până la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, acești „aleși” au fost Poporul Evreu. Dar, după întrupare, tot fără îndoială, cei „aleși” sunt Noul Isreal, și încă mai exact Creștinii Dreptmăritori, Ortodocși.

În urmă cu o vreme am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasă întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: ,’cv..a la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați” și deci „aleși: cei care se întorc la Ortodoxie, cu pocăință și deplină încredințare. Revenind la cele pomenite.
Dacă ‘ea’ (“cv..a” citată) face acest lucru, dovedește că este și inteligentă și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul ‘de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a ‘răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate,categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și vointă Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere” (“metanoia”, ”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia ‘prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercări, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.

Atunci când Iisus ne spune să iertăm pe aproapele care ne greșește de “șaptezeci de ori câte șapte”, în fiecare zi, să fim încredințați că și El face același lucru. Iar aici trebuie să înțelegem că cel păcătos și care se căiește este iertat și nidecum păcatul care rămâne abominatie.

Iisus iartă și crede pe fiecare și pe toți cei care se pocăiesc și asta în fiecare clipă. Această permanentă posibilitate de iertare și început nou este Taina cea mai adâncă a Ortodoxiei. Se poate spune că aceasta este “pikuach Nefesh” a noastră. (În iudaismul rabinic,”pikuach nefesh” este injunctia supremă;salvarea unei vieți omenești stă deasupra oricărei alte interdicțîi sau legiuiri religioase. După ei se aplică doar Ovreilor și asta este altă poveste.) În asta, în făgăduința iertării, vedem caracterul suprem cavaleresc, nobil al Mântuitorului. Iisus este “nobilul” perfect, Frei Herr, cel care crede și dăruiește. (Nu întâmplător șmecherii străzii, cei care sunt bănuitori, fățarnici, au dat conotația de “prostănac” cuvântului, maimuțărindu-l în ’freier’.) Dumnezeu iartă și uită, șterge orice trecut păcătos, atunci când este mărturisire, căință și măcar gând de a nu repeta păcatul. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Iisus nu face “contabilitate”, necuratul face asta (căci este “neam prost’). Singura condiție care ni se cere este minimală dorința de a nu mai săvârși păcatul și credința fermă că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, incredibil de aproape. Iar celor “deștepți” și sceptici ce le putem spune? Ne dă Ortodoxia vreo “garanție”? Nici una! Tot în vorbele Părintelui Steihardt, credința este salt la trapez fără plasă. Dar chiar așa fiind,fără nici o garanție, și tot merită încercarea.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cei ,,aleși””

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Viață și moarte

Viață și moarte

 

Viața nu moare, se regenerează,
dar lumea o plânge cu durere
și o poartă-n memorie.

Deșertăciunea e o pierdere-n uitare,
o flacără care s-a stins pentru a se naște alta,
un abur de început și sfârșit
ajuns într-o viitoare întrupare,
un fâlfâit de aripă
nevăzută de înger.

Întunericul se risipește, lumina pătrunde,
în conurile vieții zorii încep.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Octombrie 2019

Maria CĂLINESCU: Tablou de toamnă

Tablou de toamnă

 

cu pasul lent, de ciută arămie
risipește rugina peste lumina răstignită spre apus

spulberă tonalități sumbre de culoare
toarnă aurul peste pământul zdrenţuit
pentru a nu creea distonanţe cromatice

luciri de infern rece
cad asemeni unor aripi frânte
frunzele (vagă iluzie) plutesc la întâmplare
cruste de cer apar si dispar
într-un joc magic
descriu un exil al tăcerii
în flăcări diafane

razele anemiate par
răspunsurile himerelor vieții de dincolo
prevestesc întoarcerea în sine

noaptea ascunde noian de secunde
ticsite într-o viață
visele învață să moară
departe de orice închipuire lumească

…toate mor într-o limbă incertă.

———————————

Maria CĂLINESCU

Imagine: sursă internet

Paul LEIBOVICI: Vasul ,,MEKFURE” – A 75-a comemorare a victimelor

Pe drumurile pline de praf negru amestecat cu sânge și duhoarea transpirațiilor ,armatele fasciste învinse se retrăgeau dezordonate, în fugă. Miile de răniți zăceau neîngrijiți prin vagoane părăsite,prin stațiile căilor ferate lipsiți de apă, în timp ce razele soarelui unui august  promițător, poate chiar salvator, le lumina înfățișările uscățive și le alina smocurile nesfârșitelor suferințe. Rămășițele vii ale celor fugiți din,,raiul bolșevic și din lagărele criminalilor naziști se împleteau cu praful rău mirositor de pe parcursul drumurilor. Erau zilele verii 1944. Sfârșit de război în care speranțele se îngemănau cu suferințele. Evreii cu bocceluțe umpleau, zi și noapte stațiile de tren (nord și sud)ale Bucureștiului- în așteptarea unui tren care se îndrepta spre Constanța. Aici încă mai domina nesiguranța Comandamentul german încă mai dădea ordine, iar pe întinsul albastru al Mării Negre erau răspândite forțe navigatoare atât ale armatelor germane cât și ale Rusiei bolșevice care încerca să preia puterea.

Constanța găzduia o mare de nemuritori cu rucsacuri în spinare, adăpostindu-se pe unde puteau, îngrămădindu-se din zori și până în noapte la ușa ghișeelor de emigrare.

Trei vase au pornit în larg în noaptea de 4-5 august 1944 din portul Constanța. Majoritatea erau evrei sioniști care, după suferințe îndelungate sub regimul antonescian-hitlerist fie în lagărele din Transnistria, fie sub opresiunile autorităților din orășelele,orașele în special din Moldova și chiar din Muntenia-romanizarea instituțiilor și întreprinderilor- inclusiv din București (programul din Iași și cel al legionarilor din Capitală, arestările și suspendarea drepturilor cetățenești). Toate acestea, inclusiv pregătirile tinerilor sioniști- ahșaraua- din org. sioniste,  în vederea unei aliale au determinat masele de evrei să se îndrepte  către portul Constanța. Atât în Gara de Nord cât și în cea de sud evreii sosiți  cu boccele și geamandane își găseau câte un colț unde își petreceau vreme îndelungată până ce reușeau să plece cu unul din trenuri-fie și marfar- spre Constanța. Numeroase familii nu aveau asigurate bilete pentru vapor, deoarece Centrala emigrărilor din București putea elibera doar un număr limitat de certificate și bilete. În cadrul Centralei erau neînțelegeri privind prioritatea cererilor de a emigra: unele familii erau dispuse a plăti sume enorme chiar în dolari. Conducerea sionistă prefera ca tineretul ,cei din colectivele de Ahșara (pregătire) să fie trecuți pe primele locuri. Odată ajunși la Constanța începeau căutările unei camere de închiriat…neștiind cât timp va dura până vor urca pe unul din vapoare. Zdrobiți de oboseală adormeau prin grădini, parcuri și chiar pe nisipul plajelor. Delegații însărcinați cu închirierea unui vapor duceau tratative cu patronii acestor nave, care intrau în port cu mărfuri și necesitau, pe lângă numeroase reparații, o amenajare oarecare pentru transportul emigranților. Lipsa de odihnă și hrană se puteau, în acele numeroase zile de așteptare și speranță, să se vadă pe corpurile fiecăruia dintre viitorii pasageri. În condiții grele, aproape inumane masele de evrei așteptau zile și chiar săptămâni urcarea pe vasele marine care străbăteau Marea Neagră în drum spre Eretz Israel. Cu toate că, armatele germane fuseseră învinse, colaborarea dintre corpul armatei române și cel al germanilor din Constanța încă mai dăinuia. Primele nave rusești și ele puteau fi observate ici-colo în largul Mării Negre.

Vasele de mică capacitate: BULBUL (390 pasageri); MEKFURE (320 de pasageri) și MORINA (308 pas) ,cu toate amenajările executate nu puteau asigura transportul uman chiar în condițiile cele mai primitive. Muncutori din port erau conștienți în privința reparațiilor minimale pe care le executau sub presiunea atît a proprietarilor cît și a responsabililor evrei care dețineau listele cu numele celor care aveau acte și bilete pentru emigrare. În acelai timp diverse zvonuri,neîncurajatoare,se puteau asculta printre cei care lucrau pe vapoare:muncitori,navigatori ș.alții.Ordinea ieșiri fusese stabilită de DIRECȚIA Portului central Constanța în colaborare cu comandamentul german , care prevedea cu exactitate ordinea părăsirii portului și îndreptarea  vaselor în larg.Primul a fost Morino,urma MEKFURE și apoi Bulbul.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Vasul ,,MEKFURE” – A 75-a comemorare a victimelor”