Ruga mea disprețuită, înnoptări, zile sterile, colonii de gânduri albe, fuga fricilor prin iarba soarelui din apa mării și femeia în descântec de război cu universul… Tatăl Cerului privește prin ochean cum se încheagă, în materia suavă, sângele matern al marii creațiuni transcendentale… iată-L mestecând în lavă un etern munte de gheață și topind toată zăpada bătrâneții de pe Terra, tot ce încă mai păstrează mărturii despre viață… ce dovezi avem, iubito, să rămână în picioare, altele decât aceste amintiri pietrificate?… scot uneltele sterile din ocean cu mâna morții și bat săbii legendare pentru patru mii de zile de război cu universul… Tatăl Cerului lovește cleștele porții cu vrăbii de oțel și ne închide într-un fel de penitență cu ecouri subterane… iată-L aruncând cu stele în ferestrele iubirii și plecând singur pe mare!… Tatăl Cerului e singur, uneori…de ce te miră?… Își ia chip de om, de vultur sau de leu și rătăcește… da, Îl văd câteodată în copii, în flori, în arbori…peste tot, în orice lucru amintește despre viață… căile înțelepciunii nu mai ies demult în stradă, ci sfârșesc în văi de gheață sau de arșiță stelară… îți ascult somnul adesea și-mi fac mâinile să creadă în minuni, îți dau viață și te sting, apoi, în mine… da, le pot face să vadă în ascuns sau să orbească, dacă voi… îmi iau chip și eu în tine și vorbesc singur pe stradă, de nebun… îmi pun mâinile pe ochii din ochean când se încheagă sângele matern în plaga frământării transcendente, și te fac să vezi ce omul niciodată n-o să vadă…

–––––––

Ioan POP

Octombrie 2019