Vasile Dan MARCHIȘ: Încercarea cea mai grea II

S-a întocmit un certificat medical
al limbii române

Virusul care a dus
la scăderea fără precedent
a imunității verbelor
a impus și retragerea din uz
a unor substantive și atribute
rămânând spre o circulație mai largă

doar suspinele:
a,e,i,o,u,ă
dar și acestea luate drept
datorii fără acoperire
prin care dicționarul părea
un spital de cuvinte

S-a constatat că numai suspinele
erau imune la acel virus
însă nu se putea ști exact
care este suspin curat
deoarece
iubirea este în unele cazuri înșelătoare
sau reprodusă de unii
sub formă de simulare…

———————–

VASILE DAN MARCHIȘ

Ioan POP: …iată-L aruncând cu stele în ferestrele iubirii și plecând singur pe mare!…

Ruga mea disprețuită, înnoptări, zile sterile, colonii de gânduri albe, fuga fricilor prin iarba soarelui din apa mării și femeia în descântec de război cu universul… Tatăl Cerului privește prin ochean cum se încheagă, în materia suavă, sângele matern al marii creațiuni transcendentale… iată-L mestecând în lavă un etern munte de gheață și topind toată zăpada bătrâneții de pe Terra, tot ce încă mai păstrează mărturii despre viață… ce dovezi avem, iubito, să rămână în picioare, altele decât aceste amintiri pietrificate?… scot uneltele sterile din ocean cu mâna morții și bat săbii legendare pentru patru mii de zile de război cu universul… Tatăl Cerului lovește cleștele porții cu vrăbii de oțel și ne închide într-un fel de penitență cu ecouri subterane… iată-L aruncând cu stele în ferestrele iubirii și plecând singur pe mare!… Tatăl Cerului e singur, uneori…de ce te miră?… Își ia chip de om, de vultur sau de leu și rătăcește… da, Îl văd câteodată în copii, în flori, în arbori…peste tot, în orice lucru amintește despre viață… căile înțelepciunii nu mai ies demult în stradă, ci sfârșesc în văi de gheață sau de arșiță stelară… îți ascult somnul adesea și-mi fac mâinile să creadă în minuni, îți dau viață și te sting, apoi, în mine… da, le pot face să vadă în ascuns sau să orbească, dacă voi… îmi iau chip și eu în tine și vorbesc singur pe stradă, de nebun… îmi pun mâinile pe ochii din ochean când se încheagă sângele matern în plaga frământării transcendente, și te fac să vezi ce omul niciodată n-o să vadă…

–––––––

Ioan POP

Octombrie 2019

Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu

Iubirea noastră răsărit de curcubeu

 

Mă tulburi rău cu-al tău surâs ,
Cu ochi-ți verzi -smarald,seducători ,
Iubirea ce-mi părea a fi un vis
Azi mă cutremură cu-amarnic dor.

Te simt iubite topindu-mă- fiori,
În lacrimă de bucurie mă prefac,
Când dragostea în suflet mi-o strecori,
Eu curg din ochii tăi frumos șirag.

Când te respir ce mult mă năucești,
În fiece arteră te simt cum îmi pulsezi,
Mă pierd de drag, plutesc când mă iubești,
În fiecare por mă faci ca să vibrez.

Mă-mbeți în mrejele iubirii tale caste,
Mă simt femeie renăscându-mă din nou,
Lumină ni-i iubirea pe cerul vieții noastre,
Un răsărit senin , frumos de curcubeu.

——————————-

Elena TUDOSA

20 Octombrie 2019

Mia UNGUREANU: Meditație

Meditație

 

Tăcerea nocturnă se-adună în pace.
Văpaia mă arde, cu gându’s la tine.
Lăuntric mă bucur, și sufletu’mi tace.
Iubirea țâșnește! Te vreau lângă mine!

Din stele coboară lumina divină.
Iar Luna’și răsfață un galeș surâs.
Întreg Universul,subtil mă inspiră.
Cu slavă cerească, mă-ntărește de sus.

În spațiu de taină, făptura mi-e vie,
Trezită din vis în oglindă privesc.
Întreaga-mi ființa se scaldă-n magie,
Sunt trează, mă bucur, exist ,deci trăiesc!

Sunt martorul vieții, trăind inocentă,
N-am teamă de moarte, iubind viețuiesc.
Lucidă transcend existența prezentă,
Descopăr subit, că mi-e dor să trăiesc.

Și visul de aur îl las să îmi scape,
Când viața atinge al său apogeu.
Din vârful de munte, privind mai departe…
Chiar moartea îmi pare supremul trofeu.

Desigur, veți spune cu multă tărie,
Că-a mea poezie, e doar utopie.
Dar moartea în sine, reprezintă un dar.
Prin ea, călătorul urmează să-nvie…

Murind conștient, regăsești energie,
Prin moarte trăiești orgasmul plenar.
Vei renaște mereu,pe o noua câmpie…
Din iubire divină, ți se dă viață în dar.

———————————-

Mia UNGUREANU

8 octombrie 2019

Ioana CONDURARU: Măiastră

Măiastră

 

Și în mare cade Luna
Tot dorind fața să-și vadă,
Că și-a pus pe cap cununa,
Voind înc-o promenadă,
Căci Măiastră e frumoasa
Cum alta pe lume nu-i,
Dară a greșit adresa,
Fiind draga valului.
Trist, confunz nici el nu știe,
Că e mofturoasă Luna
Și se zbate în agonie
Dăruindu-i uvertura
Ce o cântă o Sirenă,
Din adâncurile mării,
Lăsând să încânte muza,
Poate nu-l va da uitării.
Însă Luna visătoare
Se tot pierde pe cărări,
Nu se vrea încă datoare
Unui val de nicăieri,
Știind că dacă revin
Zorii dragi ai dimineții,
Se va odihni puțin,
După perdelele ceții.

———————————-

Ioana CONDURARU

Octombrie  2019

Ala MUNTEAN: Tu, vântule…

Tu, vântule, să-mi numeri anii
nu are rost…mă vreau ca ieri,
căci regăsesc în clipe stranii
neîntinate primăveri;

văd nori ce îmi zâmbesc în taină
sub azuriu scăldat de soare,
s-au despuiat de-a toamnei haină
zărind un răsărit în zare;

văd păsări ce-și continuă zborul
pe-ntinderea dintre extreme,
ating cu-aripa viitorul
într-un târziu uitat de vreme;

văd curcubeul ce-nflorește
pe fruntea cerului albastră,
coroana-aceasta licărește
când ploaie e-n inima noastră;

văd frunze-n aer fremătânde,
croind veșminte pentru tină,
pe-alocuri parcă sângerânde,
dar, totuși, pline de lumină.

O mângâie cu-o-așa iubire,
că-ți pare totul o poveste,
știu că o Sfântă-ngăduire
toamna aceasta astăzi este…

Deci, vântule, să-mi numeri anii
nu vreau…Nu mai sunt cea de ieri,
noi tălmăciri văd în cazanii
și tot atâtea noi tăceri…

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

19 octombrie  2019

Flori GOMBOȘ: La fereastra de lângă noapte

LA FEREASTRA DE LÂNGĂ NOAPTE

Sub ploaie
sunt aripile tale,
ce sfâşie
ceaţa matinală
într-un sincron
perfect.
La fereastra de
lângă noapte,
vara chipului tău
plânge sonor
târziul aniversat
în ritm de melodie:
înlăcrămarea de pe
urmă este…
Vocala vocii
adună plânsul
de la fereastra de
lângă noapte,
legănând în
vers
floarea mică
de maya.

—————————–

Flori GOMBOȘ

Octombrie 2019

Gabriela RAUCĂ: Mesaje de iarnă…

Mesaje de iarnă…

 

Mi-a intrat iarna în suflet
Și-am gonit-o, că mă doare,
Nu îi vreau gheața în umblet,
Nici în ochi a ei răcoare.

Cu mesaje înghețate,
Mă anunță-ncet, că vine,
Iar eu, le primesc pe toate
Și le simt apoi, în mine.

Ghiocei mi-a pus în plete
Și-am gândit că mă răsfață,
Dar a vrut doar să mă-mbete,
Cu mireasma lor de gheață.

Rând pe rând, vreo amintire,
Mi-a trecut-o în uitare,
Hotărârea-n șovăire,
Mersul, în alunecare.

Iar în ochii plini de viață,
Ce-au zâmbit odinioară,
Dându-le sclipiri de gheață,
Resemnarea o strecoară.

Câte-o rază îmi apare,
Pe obraz, brăzdându-mi fața,
Dar nu e rază de soare,
Să-mi dea „bună dimineața”.

Am aprins un foc fierbinte,
În cămin, să mă-ncălzească,
Dar s-a transformat, cuminte,
În tăciuni, ca să mocnească.

Și-mi îndrept apoi vederea,
Spre a ghețurilor doamnă,
Adunându-mi iar puterea,
De-a mă bucura de toamnă.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca, octombrie 2019

Mariana POPAN: Din legile nescrise…

Versuri dintr-o cutie,

cu zeci de ani în urmă,

ca legămât de vise,

stă demnă-n armonie:

o poză din cutie,

l-altarul infinit,

un zâmbet inedit,

născut prin feerie…

De tocă-ncoronată

și multe alte panglici,

în amintiri și-n suflet,

păstrate c-altădată;

pășim tot mai departe,

privind oglinda-n ochii

copiilor din preajmă,

aproape-n zi și noapte…

Pășim spre idealuri,

redescoperindu-ne,

trăind, spre amintire,

pășim printre-alte valuri;

prin viață și prin soartă,

noi trecem și zâmbim,

chiar de am fi căzuți,

sau vii, la rai, în poartă…

Zâmbim și lăcrimăm,

plângem și rezâmbim,

vorbim și ne iertăm,

iubindu-ne, purtăm

a dragostei unire,

a inimii destin,

mai dulce, ori pelin,

să fim în fericire.

Vibrați spre infinituri,

cătându-vă-n viață

destinul și esența,

din soare sau din vânturi!

Din riduri v-adunați,

zîmbind, o bucurie,

trudind, o faptă bună,

…Fiți veșnic luminați…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Octombrie 2019

Titina Nica ŢENE: Chemarea plopilor

Chemarea plopilor

 

Mă plimb pe lăngă plopii foşnitori
cu o sacoşă goală într-o mână
am luat-o, aşa, de ochii lumii,
să nu se creadă că-s nebună.

Că cine azi mai are timp
să le arunce o privire?
In lumea aceasta prea grăbită
plopii rămân doar amintire.

Eu am venit ades la ei
să mă înveselesc puţin
ei freamătă privind spre cer
şi parcă plouă din senin.

E bine, ca din când în când,
pe plopi să îi mai luăm în seamă
prin frunza lor cu murmurat de râu
întotdeauna către ei ne cheamă.

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca