PRISMA

„N-am de gând să stau la povești până târziu , știu că lui îi place să penduleze de la un subiect la altul despre sonoritățile timpului, despre univers, dar, după mii de kilometri parcurși până acasă, e cam problematic… ”

Așa gândea, însă cine e ea să dețină controlul discuțiilor ?

Era târziu.

Se afla în sala de baie, pe când el îi creă o ambianță plăcută înainte de somn, doar cu o veioză aprinsă pe noptieră , în camera de hotel.

Îi promisese toată disponibilitatea ei pentru a doua zi , când era lansarea cărții lui. S-a așezat la somn , nu înainte de a răsfoi acest ultim volum de versuri și nu putea înțelege de ce nu i-l trimisese online, să-l poată citi pe îndelete, așa cum promisese.

Îi plăcu prezentarea grafică a cărții și simți din plin mirosul de tuș proaspăt cristalizat în bucuria lecturii. Dar era extrem de obosită după o călătorie așa de lungă …

Încercă să stingă lumina.

Privi veioza cu mare atenție, dar îi fu imposibil să găsească vreun întrerupător. De unde să fi știut că androidul mascat (in)voluntar ? de vaza cu flori din colț, este conectat și setat să stingă luminile din cameră ?

Mai citi câteva poeme, prinsă în euforia piruetelor semantice și a metaforelor cu trenă expresionistă, apoi, epuizată de călătoria din Montpellier până la Brașov, încercă să adoarmă.

Avea un stagiu în Franța pentru doctoratul său în Matematici, lucra foarte intens, într-o echipă de doctoranzi din Franța, UK și Polonia, acum se simțea devastată, așadar căută din nou să stingă lumina, însă fără succes…

„Nu, nu pot dormi cu veioza aprinsă, mă deranjează, chiar dacă lumina ei e verde, e clar că n-o s-o pot stinge, și-atunci înseamnă că s-a ales praful de somnul meu de frumusețe și, la drept vorbind, sunt ruptă de oboseală ! Pentru ce am venit până aici ? puteam să-i comunic telefonic ce aveam de zis, ce anume hotărâre am luat în ceea ce-l privește, nu mai pot respira în spații virtuale , incerte, fie ele chiar poetice sau filozofice, am obosit, asta e…Acum îl voi susține, iubesc poemele scrise de el, dar…”

Așa o găsi Doru pe la ora nouă dimineața, cu veioza încă aprinsă, citind…

„Ce faci ?”

„Mai am căteva pagini, c’est somptueux ce volume, comme un temple de l’ émotion, cher ami ! am citit toată noaptea…”

„Mulțumesc ! te invit , de îndată ce vei fi pregătită, să cobori pentru micul dejun, mai vin niște prieteni, apoi pornim cu toții spre locația de prezentare, ma chérie…am emoții, să știi…”

Se îndreptă spre android și-i zise , în engleză, să stingă lumina…

„A, da ? Asta era ! Doamne, ce noapte ! pic de nesomn și oboseală j’ suis complètement épuisée, quelle sotisse, să nu-mi spună rostul camerei în acest hotel !”

I se părea că este a doua mare farsă și abia acum o înțelese pe prima, când îi promisese că-i trimite fragmente din volum în format electronic, pentru a-l parcurge pe îndelete… o promisiune neonorată, degeaba a tot așteptat ea, știa el prea bine că vine acasă și-l studiază aici, pentru lansare.

„Va să zică m-a lăsat cu veioza aprinsă, s-a asigurat că citesc !

Deci doi la zero ! nu, așa nu se mai poate, e adevărat n-am putut să-i promit scrierea unei prezentări ca prefață , dar știe bine că am cercetarea mea, în fond dintre toți prietenii săi, oricare putea să-i facă una, ceea ce s-a și întâmplat, dealtfel. Și apoi , nici nu s-a mai obosit să-mi trimită materialul, deci așa, amigo ? Câtă „loialitate ” risipită așa, fără rost ?! ”

Îi plăceau sensurile emoționale și metaforice, eleganța prozodică, metafizica ideilor ce configurează câmpul său liric, apoi confesiunile de mare sensibilitate ale conștiinței lirice în admirabile ritmuri interioare.

Coabitarea aceasta el – el : El, poetul și El, omul, cel care nu se pierde în amănunte, așa – zis frivole, antonimice, vai ! niște concepte estetice, în trei trepte : realitate imediată – imaginea ei – proiecția denaturată ; cădere – plutire -ascensiune ș a m d.
Un poet, pe de o parte – creația lui – și un om, pe de altă parte ! inseparabili și totuși incompatibili… Să trebuiască să iubești pe unul , prin prisma celuilalt…

După prezentare, dineul oferit pentru a celebra evenimentul. Felicitări, autografe, poze , muzică, antren. Târziu în noapte, Doru se despărți de Anna , conducând-o la hotelul unde era cazată pentru câteva zile de ședere în Brașov.

„Mâine dau o cafea în centru, ca semn de prețuire și reverență în fața domniei tale, pentru aserțiunea de azi, te sărut, ai fost strălucită, nu-mi venea să cred că vorbești despre mine !”

„Eu te felicit a mia oară, dragule, pentru comorile de gând și simțire pe care ni le dăruiești… Sigur că vin ! five o’ clock , la Statuie?”

„Ok, dragă, te las să te odihnești. Mâine, doar noi doi, abia aștept, see you!”

Ora cinci.

La Statuie, nimeni ! nici după sfertul academic, nici după trei sferturi de oră. „Doamne ! ce caraghios sunt, uite-mă ca o statuie pironit aici în așteptare, de ce ține telefonul ăla închis ?” Se simțea într-un spațiu emoțional cenușiu precum o pasăre plecată dintr-un cuib inundat bacovian de indiferență și frig, de uitare și burniță… Negura timpurilor trecute se proiecta într-un prezent confuz, chiar mocirlos în ploi interminabile, avea nevoie de alte îmbrățișări, pe care le gusta din plin, încredințat fiind că i se cuvin…Cine era el ? Cum cine ? era El , Poetul, prețuit și iubit de atâta lume, de literați, de un segment constant de cititori fideli …

Plecă pufăind a câta țigară ? aprinsă de nervi, în această oră de așteptare …

„De ce n-ai venit ?” o luă la întrebări aparent calm, dar clocotea în sine, de parcă hăuri fără fund l-ar chema să experimenteze zborul spre cer, prin cădere în gol, ca o umbră proiectată în adâncimi telurice și apoi în spații ascendente, siderale. Avea deseori această viziune, iar Anna îi scrisese în câteva rânduri de atunci, fără să precizeze că au experimentat și alții aceeași viziune…

O abandonă în explicații care nu-l mai interesau și rememoră dizertația ei, patosul ideilor, vocea vibrantă, toate-i păreau noblețea însăși, ca atitudine, în fața unui edificiu poetic care era al lui, simțindu-se de-a dreptul măgulit. Pentru că doar Anna îi părea că pătrunde în profunzimea trăirilor sale și reușea așa de bine să-l înțeleagă:

„Este o stare ( încerca el să-și amintească întocmai cuvintele Annei) de ascensiune spirituală prin transcendere, dincolo de orice posibilitate umană de cunoaștere, confer Immanuel Kant, a unor imagini izvorâte din fluxul spontan al conștiinței. Setea de absolut transfigurată poetic prin acea „cădere spre cer”, să te înalți prin cădere, să trăiești , la nivel mental, zborul ultim, fatal, această sete, aspirație sau stare de grație, toate sunt percepute ca o treaptă de cunoaștere poetică , și respinse , cu tristețe metafizică, în plan rațional: … omul nu poate să zboare… Însă starea de euforie estetică a fost atinsă, prin sensurile simbolice ale versului vizionar, oniric, precum un vis cu ochii deschiși spre inefabil.”

O percepea vorbind, ca prin somn, total neinteresat de argumentele ei, sau de logica ei :

„Nu am ajuns, pentru că n-am plecat !”

„Cum n-ai plecat ?”

„Pur și simplu, așa cum nici tu nu mi-ai trimis site-ul promis, pentru că n-ai dat „enter” înțelegi ?

Și eu am așteptat, am căutat, pierzând din timpul meu pentru o himeră ! Unu : cum să primesc materialul online, dacă tu nu mi l-ai trimis ? ! și doi : cum să ajung , dacă nu am plecat !”

„Nu mă conduce, chem un taxi, îi aruncă ea peste umăr, închizând un capitol și ieșind din spațiul inconsecvențelor generate de anumite energii, precum mișcarea browniană și iat-o deschizând larg ochii , printr-o altă prismă, spre ziua de mâine :

Tout casse, Anna, tout passe… ! Doi la unu, dar oricum nu mai contează.”

„Apel pierdut… ? bine-nțeles ! Doi la doi, égalité!”

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia, 5 octombrie, 2017