PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…
Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,
Prin golul plin al clipei arzând adeseori,
Din val în val, pe lacul străluminat de flori
Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…
Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește
Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind
Ca roua miruită de luna răsărind,
Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.
Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?
Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?
Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur
Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.
De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.
Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.
Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim
Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…
Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă
Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,
Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,
Căci fără ea viața nu cred că mai există.
Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul
Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.
Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?
Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…
Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:
Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.
De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui
Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!
Avem ocean de stele și laude aprinse,
„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,
Precum spuneau poeții uitați adeseori.
Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.
Avem concerte gratis de păsări cântătoare,
Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;
Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,
Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…
Avem slăviri și ură până în dreptul porții,
Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.
Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…
Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!
ÎMPLINIRE
Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…
Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.
Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!
SE-APRIND ETERNE RAZE…
Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,
Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri
Curgând printre portaluri de glorii larg deschise
Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.
Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină
Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri
Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină
Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…
De-această sfâșiere de rezidiri solemne,
De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,
Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,
Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!
PRESCHIMBĂRI
Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,
Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.
Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;
Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…
Primește-mi infinitul extazului divin
Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni
Prin aspre stăruințe cerute de destin,
Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.
Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri
Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.
Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri
Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.
Prin mine neputița se năruie-n abis
Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.
Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –
Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.
Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:
Magiile iubirii rămân jur-împrejur.
Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi
Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!
RECOMPUNERI
Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!
PĂRINȚII NOȘTRI
Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –
Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:
Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,
Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.
Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)” →
Oare am fost noi doi sufletul unei povești încă nescrisă? Cu siguranță că da dar, asta nu înseamnă că a fost o poveste de dragoste ieșită din comun. Nu, a fost ceva… ce a început din două singurătăți rătăcite în eter și s-au ciocnit orbește. Scântei au sărit când am deschis ochii privind în adâncul genunilor de singurătate ale fiecăruia dintre noi.
Rafturile doldora de cărți –mai din toate secolele și în numeroase limbi, au ascuns o comoară gastronomică. Am putea spune ,,secretul bucatelor evreiești comune așkenazimilor și sfaradimilor. În lunga perioadă de pribegie a poporului evreu prin întreaga lume, unitate s-a menționat și prin hrana comună, patente proprii ale acestui popor. Uneori evreii au fost obligați să părăsească un loc, pentru a se stabili tocmai în celălalt colț al globului pământesc. Pe lângă boccelele cu rufe și îmbrăcăminte au luat cu ei, Bucătăria–preparatele simple, dar gustoase, tradiționale ale familiei evreiești.
APA CU ŞERPII EI