Alexandrina TULICS: Mis Europa, mi-s europa…

Numele meu este România, am fost forțată să am un domiciliu într-o locație care se cheamă tot România (eu credeam că Europa!) dar o Românie ajutată să ajungă piele și os pe scheletul geografic care e gata să cedeze…

Am fost ”sfătuită ” înainte de a arăta așa să ”intru într-o cură de slăbire drastică să fiu printre primele doamne state, vrednice de această poziție cu cea mai adecvată siluetă cerută de juriul european format din ”Domni cu priviri foarte lacome de frumusețea, zăcămintele, pădurile, gazele și societatea transferată să lucreze acolo unde numai românimea mea putea lucra…


Sunt pe ”banca de rezervă până voi ”îndeplini condițiile să stau în față” dar până atunci mănânc tot mai raționalizat (după pofta și indicațiile juriului european!!!) și dacă voi supraviețui virusului corona, aștept un alt meniu care să ”mă țină în formă… pentru marea defilare pe podiumul de sub parlamentul european…


Dacă nu voi rezista virusului corona, să nu uitați ca am fost cea mai mândră, bogată, inteligentă, frumoasă dar am fost prea râvnită de cioclii cu ochii și burta mare, de nesăturat…care-și frecau mâinile, își spălau ochii în ciobul oglinzii lăcomiei că m-au avut.


-Vă iubesc!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

25 martie  2020

Flora Mărgărit STĂNESCU: Sufletul unei povești (fragment)

Oare am fost noi doi sufletul unei povești încă nescrisă? Cu siguranță că da dar, asta nu înseamnă că a fost o poveste de dragoste ieșită din comun. Nu, a fost ceva… ce a început din două singurătăți rătăcite în eter și s-au ciocnit orbește. Scântei au sărit când am deschis ochii privind în adâncul genunilor de singurătate ale fiecăruia dintre noi.

Ca doi luceferi străluceam într-o noapte senină cu lună plină și mii de stele, singurii martori

Am luminat și-ai luminat, până când zorii cenușii ne-au trezit la realitate. Ai fost în visul meu și am fost în visul tău…doar atât, doar în vis.

Sulițele razelor de soare au apărut săgetându-ne, trezindu-ne din visare. Iată că încă mai doare greaua resemnare.

Când simți că n-ai aer, iar timpu-i un caier obosit de prea mult tors…

S-a subțiat mult, semn că-i la sfârșit, caierul de lână și de viață bună, restul…e un chin. Bem paharul plin de venin amar și n-avem habar de ce am pierdut, dintr-un început care…n-a-nceput.

            Amăgiri deșarte, șoaptele voalate, n-au avut puterea să-mi înfrângă vrerea. Dormi sărman de tine, dacă poți…e bine.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Sufletul unei povești (fragment)”

Camelia CRISTEA: Mirul iubirii (poeme)

Rugă

 

Timpul risipă în mreje de vremi,
Cu mila Ta sfântă mereu să ne chemi
Alături de Tine Golgota se urcă,
Calea aceasta-i atât de abrută.

 

Crucea se înaltă cu vîrful spre cer
Prin lumea-n derivă eu să mai sper,
Cuvântul acesta s-aducă iubire
Să împlinim a nostră menire.

 

Jerfa cea sfântă să dea alinare,
Ruga aprinsă, iubire, împăcare,
Norii furtunii să-i risipească,
Firul de iarbă, în tihnă să crească!

 

Copiii să înalțe smeie-n senin,
Cu rugăciune la Tine azi vin
Iartă păcatul, minciuna, trădarea,
În ochiul curat, albastră e zarea.

 

Copacii să scalde în muguri lumina,
Omul să-și vadă, putința și vina
Calea spre Tine, în miezul de noapte
Înaltă-l din el, prin bunele fapte!

 

Mirul iubirii să-l pui iar în noi,
Să trecem smeriți prin aste-nevoi
Întăriți în credință, cu inimi curate
De colțul de rai, să avem cu toți parte!

 

 

Primăvară?

 

Multe ace-am scos din mine
Mă-nţepau până la os,
Viaţa însăşi mi se pare
Că s-a întors toată pe dos.

 

Ninge aspru- n primăvară
Şi copacii plâng cu-amar,
Crengile îşi pleacă fruntea
Că într-o rugă pe altar.

 

Vântul suflă fără milă
Supărat pe firul ierbii,
Unde-s paşii Primăverii
Să-i sărunte-n treacăt cerbii?

 

Soarele ascuns prin cetini
Vrea să mai trimită raze,
Printre lacrimile ploii
Să găsim şi calde oaze…

 

Zgribulite stau sub streşini
Multe vrăbii la taifas,
Ciripesc fără încetare
Să mai uite de necaz…

 

Florile stau îmbrăcate
Sub un strat de promoroacă
Se tot roagă în tăcere,
Soarele să le petreacă…

 

Vântul spulberă cărarea,
Iarba tremură sub pas,
Primăvară te rugăm
Să ne scoţi iar din impas

Peste vremurile tulburi
Să trimiţi un soare blând
Ciocârliei să-i dai tonul
Un concert să ţină-n crâng.

 

 

Iartă-mi

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere iar,
Clipe liniștite și pline cu har,
Bucurii mărunte să-mi colinde ceasul
Într-o rugăciune să-Ți aud și glasul.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere pace
M-am închis în mine ca-ntr-o carapace,
Viscole haine dau cu bici de iarnă,
Peste lumea toată neaua vreau să cearnă.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a spune da
Vreau să stau de veghe în lumina Ta,
Vremi de tulburare răul îl răscolesc
Simplu și curat vreau să mai trăiesc.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a te urma
Fără Tine Doamne, ce e viața mea?
Toate vin și pleacă chiar și cei mai dragi
Te rog să ne dai liniște și magi.

 

Iartă-mi îndrăzneala de -a mă recompune
Vreau să mă găsesc doar în lucruri bune
Să-Ți aduc ofrandă timpul meu ramas….
Scapă-mă de vrei din acest impas!

 

 

Au înflorit salcâmii

 

Au înflorit salcâmii în versul ce îl scriu
Ei nu știu ce înseamnă să fie prea târziu,
În toiul unei Veri e iarăși Primăvară…
Mă minunez și eu (și nu e prima oară)!

 

Doi meri îmbujorați îmi mângâie oglinda
De-atâta bucurie mi s-a umplut și tinda,
Pe tâmple mi-au crescut vreo patru ghiocei
Mă întreb în plină toamnă: – Ce am să fac cu ei?

 

Când viscolul rebel o să își scoată spada,
În traista unui fulger să prindă toată prada
Eu voi suna din clopot tăcerea să se spargă
Și-n loc de ger și iască să crească grabnic iarbă!

 

Or da năvală ciute să-și potolească setea,
Iar la pământ în grabă își vor pleca urechea
S-audă glasul ierbii și-a verdelui din ea,
În vremea ce-o să vină aprinsă să mai stea…

 

Au înflorit salcâmii, cu alaiul lor de dor,
În mijlocul furtunii mă prind de brațul lor
Și trec în Primăvara seninului din floare
Se-aud din muguri șoapte că viața-i Sărbătoare…

—————————–

Camelia CRISTEA

Bucureşti

Martie  2020

(foto sursa internet)

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Mirul iubirii (poeme)”

Mugurel PUȘCAȘ: Credo !

CREDO !
(de Buna Vestire )

 

Credinţă să ai,
Alături să-I fii,
Preabunul Părinte
Te va ocroti.

 

La Maica Preasfântă
Plecând capul, blând,
Sărută-i icoana
Din schit, cer, în gând.

 

Confient vieţuieşte
În fiece zi,
Ai raiul promis
Pentru vremuri nevii.

 

Să crezi în Lumină,
Când Umbră ţi-e dat,
Fii sigur, creştine,
El nu te-a uitat.

 

Tu, Om, eşti plămadă
Din Lutul cel Sfânt,
Divină lucrare.
Fii Cer pe Pământ !

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

25 martie 2020

Adrian BOTEZ: Doine doinite…(poeme)

DOINĂ DE SPRERIAT PRUNCII

 

m-a apucat prin Capul Luncii

pe unde vin Dulcii

să mănânce Pruncii…

 

nu mă lovi nicăieri

decât jur-împrejur

cât mai înalt

și mai pur

 

…și nu mă lovi Azi

ci Ieri…

 

îmi simt Capul că

iese din Tindă

Creierii-și scot capul

din Tidvă

și – pâș-pâș –

toți se-nghesuie în Drumul

cel de Ghindă

Drumul Spânzuraților

de Grindă…

 

îmi simt Sângele

arhivat – chisnovat

Sângele mi-e pitit

prin Copaci

Sângele-mi stă

risipit pe orișiunde

și-i tare speriat de Draci :

”nu – pe asta – te rugăm

să n-o faci! – sau fă-o

dar nu pe loc

ca Descântații cu Busuioc

ci la Miez de Noapte

dimpreuncă cu

Vârcolaci!”

 

și strigă – toți – din Hambar

și strigă din Staulul de Vaci…

 

iar Ciorile – Negre și Albe

năvălite-n Salbe

cârâie – de zor – că ”da”

bucuroase foarte

că n-oi mai mișca…

 

…nimic nu m-a îndurerat

(și pus pe urlat!)

mai tare – la mine

decât că m-am trezit și

n-am mai visat…

 

e-atâta Pustie

și atâta Mânie

c-am început să-mi

ciugulesc singur

Ochii și Creanga

eu – mie…

 

și nu-s spânzurat

decât pe-Nserat…

 

și nu-i nimic din Trufie

ci – cum vă spusei :

din prea mare Pustie…

 

 

A FOST ODATĂ-UN BLESTEMAT

 

a fost odată-un Blestemat

nu căpătat – de cel Curat :

dormea în Cușcă – nu pe Pat…

Casă avea Coașcă de Melc

lătra la el un Câine Berc…

…când s-a trezit din Mahmureală

avea nu Creier – ci o Oală…

 

și-așa mergea pe Drum – mă mir

tot nimerea în Cimitir…

nu-i luase Urma vreo Vântoasă :

era așa – cu Fire-Ntoarsă…

 

și prăznuia – în Cimitir

cu Morți de Soi – și cu Sictir :

veneau – acolo-ntre Morminte

numai Paharnici și Judecători

unii pe Flori – alții sub Flori

înveșmântați în Jurăminte

rostind Cumplitele Cuvinte…

 

…am fost și eu – la ei – cândva

m-am plictisit – și-acu-s așa

cum mă vedeți – ca pe Știuleți :

cu Capul mă dau de Pereți

Abur – pe Nări – eu nu vă scot

Ochii-a-i deschide – nu mai pot

ai zice că sunt gata Mort…

de am vreun Gând – ies din Sicriu

spânzur de viu – că toți mă știu

și fac – în jurul meu – Pustiu…

 

…uitai c-am început ceva

Ceasu-n Perete iar va sta :

acela ce fu blestemat

de Iele fost-a întremat

și călărește-acum un Hat…

că s-ar putea – acuși – să vină

călare pe vreo Cioropină

și să vuiască-n Miez de Noapte

Clopote Mari – Clopote Sparte…

 

de-aia zic : vorbiți în Șoapte

sorbiți din Vin ca dintr-o Carte… :

mai amânați venirea lui

Crai de Susai – Hornar Hai-Hui

…venirea Blestematului…

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Doine doinite…(poeme)”

Paul LEIBOVICI: O descoperire gastronomică

Rafturile doldora de cărți –mai din toate secolele și în numeroase limbi, au ascuns o comoară gastronomică. Am putea spune ,,secretul bucatelor evreiești comune așkenazimilor și sfaradimilor. În lunga perioadă de pribegie a poporului evreu prin întreaga lume, unitate s-a menționat și prin hrana comună, patente proprii ale acestui popor. Uneori evreii au fost obligați să părăsească un loc, pentru a se stabili tocmai în celălalt colț al globului pământesc. Pe lângă boccelele cu rufe și îmbrăcăminte au luat cu ei, Bucătăria–preparatele simple, dar gustoase, tradiționale ale familiei evreiești.

Ei nu s-au grăbit să adopte preparatele gospodăriilor poporului respectiv, cu care-și împărțeau ogorul, meșteșugul și-și câștigau pâinea de toate zilele. În ceea ce privesc preparatele, gusturile evreilor s- au dovedit  stabile trecând epocile fie cele mai grele pentru evreii din diaspora. Tradiția askenazită și deasemenea cea a evreilor sfarazi a stat ca o punte de legătură temeinică peste întreaga suflare a evreimii, ori unde și în mijlocul popoarelor cu care și-au împărțit bucuriile trăirii. Bucătăria evreiască se întinde pe o suprafață de nedescris în funcție de locul în care se găsește ,în orice punct de pe suprafața pământului .

Mâncărurile evreiești s-au adaptat la locul specific, datorită diversităților de produse din țara respectivă. Dar, în orice loc- parcelă al globului, cultura hranei în comunitatea evreiască a rămas credincioasă tradiției, reflectând situația societății și a posibilităților materiale a acestora. Mâncărurile evreiești cunoscute reflectă însăși posibilitățile materiale, morale a acestora ca să poată rezista și să respecte credința și obiceiurile: ,,tradiția evreiască,, propriu zisă. Bucătăria actuală evreiască este creată din influențele care le-au avut asupra lor de-a lungul vieții, mediul înconjurător, produsele agricole, mica industrie manuală, meșteșugurile. Bucătăria evreiască modernă s-a dezvoltat în decursul veacurilor, dar a păstrat în primul rând tradiția clasică și ,,gustul-parfumul casei evreiești,,. Ele ne retrimit la rădăcinile noastre și nu au nici o legătură cu locul nașterii. În orașele din Polonia, Ungaria, România sau Continue reading „Paul LEIBOVICI: O descoperire gastronomică”

Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)

APA CU ŞERPII EI

 

A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.

A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,

în catifelată mângâiere dinainte de somn…

 

 

Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste

peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar…

 

Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,

la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase…

 

Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,

ca hrană și treaptă pentru templu.

 

 

DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI

 

Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,

de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.

 

 

Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase

adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.

 

Lumină din lumina ce arde lemnul

fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,

iar durerea e mierea ce curge în loc de

lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.

 

 

VALURI ŞI CERUL

 

Clopot peste cele puncte ale casei,

cerul și valuri,valuri și cerul desenez în

descântec de largă depărtare

și unire spre un răsărit-asfințit.

 

Între toate,încolțirea semințelor mă tulbură

și mă afundă la rădăcina și mă ridică la coroană,

ca un zbor rănit între aripi-

dans de spirală și zvîcnirea pământului ce nu refuză

din plin irigarea cu sânge.

 

Aleg întregul celor născuți și duși,

cerc visat de mine și de tine,croială de timp

dăruit,mișcare de dans larg cu brațele deschise

spre micul infinit de la tine până la Adam.

 

 

DECOR DINTR-O PIESĂ

 

Încerc puternic,de mine știut,să țin gândurile

cu hățurile,ca pe o herghelie scăpată uneori,

apoi amăgită o aduc pe linia de plecare a țarcului.

 

Ne jucăm,ne căutăm dimineața când crapă

o ușă în mii de așchii lovindu-ne ochii,

sau seara,când umbra copacului fumegând

ne minte frumos că e un decor dintr-o piesă arhaică.

 

Strunirea cailor nu mai e demult pentru alții,

e pentru mine și pentru tine-mereu și mereu călători

prin spații de temple-și obosiți,

îmbătați de puterea de a elibera mânjii dorințelor

acerbe,noi,la umbră,lăsăm așa cum am fost:

doi paznici de herghelie răsplătiți,

numărând portocalele în loc de pietre.

 

 

CĂLĂTORIE DE CUPLURI SOLITARE

 

Împingem timpul,sau ce a mai rămas din el,de la

Naștere,precum în mină vagoanele pline cu așchii din

Trupuri,spre verticala luminii cu zbateri de ieșire din vis,

Din gurile negre cu monștri râzând și cu plete de apă.

 

Pare o călătorie de cupluri solitare,cărbune și diamnat,

Glob de citi zodiile,în liftul ce ți se oferă generos de ieșire,

Să lași ce nu e al tău,zidurile ce crapă ,șobolanii ce fug.

 

Mâna și biciul ne înghesuie vite în vagoane scheletice,

Cu locomotive ce au mai trecut și vor trece chiar dacă

Refuzi,e drumul ce duce spre o cărare luminată de

Bețe de chibrituri ,amnare cu iască,picioare și limba uscată.

 

Tangaj fără odihnă deasupra gropii cu furnici,

Tangaj fără odihnă,în joc,deasupra gropii cu furnici.

 

 

ANOTIMP PRĂBUŞIT

 

Nu mă pot opri la marginea unde s-a prăbușit

un anotimp și unde păsările au rămas atârnate

în aer,ca sulițe de diamante.

Voi aduna toate frunzele căzute din părul tău

și voi astupa prăpastia din fața ta.

Nu voi înțelege,târziu,lumina topită miere pe

trupul tău,statuie vie în crepuscul.

Clădesc un imperiu din ace de brad și tămâie,

obstacole mici pentru zbor și râme pregătite

pe malul râului pentru pescuit.

Muzica aceea a răscolit și-a pulverizat marea

aducând-o aici,lângă prunii înfloriți cu dorințe

și spaime,aproape de mine,aproape de noi.

Milioane de imagini plouă înverșunat

de dimineață până-n seară,și încet,șerpuind hipnotic,

Zărim vânătorul cu lasoul de crini…

 

 

SĂRBĂTOAREA MĂŞTILOR

 

Sărbătoarea măștilor,dincolo de oameni,

copacii cad în uitare prăbușiți

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)”

Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)

PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…

 

Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,

Prin golul plin al clipei arzând adeseori,

Din val în val, pe lacul străluminat de flori

Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…

 

Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește

Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind

Ca roua miruită de luna răsărind,

Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.

 

Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?

Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?

Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur

Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.

 

De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.

Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.

Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim

Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…

 

Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă

Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,

Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,

Căci fără ea viața nu cred că mai există.

 

Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul

Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.

Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?

Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…

 

Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:

Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.

De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui

Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!

 

Avem ocean de stele și laude aprinse,

„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,

Precum spuneau poeții uitați adeseori.

Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.

 

Avem concerte gratis de păsări cântătoare,

Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;

Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,

Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…

 

Avem slăviri și ură până în dreptul porții,

Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.

Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…

Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!

 

 

ÎMPLINIRE

 

Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…

 

Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.

 

Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!

 

 

SE-APRIND ETERNE RAZE…

 

 

Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,

Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri

Curgând printre portaluri de glorii larg deschise

Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.

 

Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină

Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri

Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină

Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…

 

De-această sfâșiere de rezidiri solemne,

De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,

Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,

Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!

 

 

PRESCHIMBĂRI

 

Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,

Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.

Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;

Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…

 

Primește-mi infinitul extazului divin

Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni

Prin aspre stăruințe cerute de destin,

Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.

 

Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri

Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.

Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri

Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.

 

Prin mine neputița se năruie-n abis

Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.

Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –

Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.

 

Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:

Magiile iubirii rămân jur-împrejur.

Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi

Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!

 

 

RECOMPUNERI

 

Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!

 

 

PĂRINȚII NOȘTRI

 

Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –

Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:

Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,

Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.

 

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)”

Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)

AMINTIRI VECHI

 

amintiri vechi,
răscolite și
scoase la iveală
de un zbucium
lăuntric,
tremură ca frunza;
glasul îmi frâng,
liniștea mi-o zguduie
cu o putere diabolică…
nu-mi făgăduiesc
nimic…
clipe-ndepărtate
dintr-un trecut ce
nu se mai întoarce,
se sfâșie,
deportate în
orologiile
pline de
amintiri vechi…

 

CÂT COSTĂ O LACRIMĂ?

 

frunze solare
pe norii limpezi…
sunt ca oaspeții
întorși de la munte;
vis din
umbră de toamnă
întoarce soarele
spre mine
lasă-mă
să-mi doresc asta
pentru tot restul vieții…
cuvântul
cade-n iarnă
anii
sunt prea rapizi
și urăsc vântul
ce-atârnă florile-n picturi…
dans de fluture
pod de hârtie
vis de praf…
ascultă,
plâng norii…
cât costă o lacrimă?

 

CRĂCIUNUL DE-ABIA ÎNCEPE

 

despărțiți de-o tăcere
ce crapă cer și pietre…
cortina de ceață
se lasă profund…
e gol înapoi,
e gol înainte…
vântul stivuiește poveri
în suflet,
florile de nea
suspină în
ploaia de toamnă…
lasă-mi la fereastră
colindul tău,
să m-adoarmă lângă
pomul de Crăciun;
în umbra lămpii
din fereastră
să se rupă-n două
tăcerea dintre noi…
e gol înainte,
e gol înapoi și…
Crăciunul
de-abia începe,
în tăcere și
singurătate…
nu mai e în doi

 

CRINII AUD TOT

 

Regretul este
ca un nor
întinzând o
mână lungă de fum…
tot ce e frumos
se pierde:
apa din vaduri,
dar mai ales
roua din tine;
mai înainte de a fi
șoaptă sau
glas al iubirii,
așteaptă răsăritul
în valuri de mohor;
fără murmur
te supune
exodului de umbre
legate la ochi…
Continue reading „Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)”