Dacã pandemia la care asistãm este prologul sfîrșitului, întoarcerea masivã a românilor acasã este justificatã, indiferent cît de neplãcutã pentru autoritãți și ceilalți membri ai societãții.
Care ar fi un loc mai bun de murit decît plaiurile unde ai vãzut lumina vieții?
Din acest unghi, exodul implicã un raport tragic: strîngerea lumii în gãoacea din care a plecat.
Nimeni nu poate nega legitimitatea acestei voințe.
Românii se întorc de unde au plecat pentru a muri în puțina demnitate care le-a mai rãmas.
Le poate fi ea negatã de propriii lor frați?
Îl poți aștepta pe fiul rãtãcitor cu arma în piept și ușile închise? Cu priviri încruntate și blesteme?
Sã presupunem cã toți românii care bat la granițele patriei vor fi împiedicați sã intre.
Vor fi nevoiți sã se întoarcã de unde au plecat, în caz cã strãinii din țãrile lor de adopție nu vor imita gestul fãcut de foștii lor compatrioți. Se vor simți aceștia din urmã muiați în satisfacție, prosperitate și îndreptãțire?
Dacã sfîrșitul va pogorî asupra lor, ei vor fi terminați indiferent de circumstanța exodului, cu un pãcat greu atîrnîndu-le de suflet.
Nu acesta este patriotismul, nu acesta este modul de apãrare a patriei, nu astfel vor fi mîntuite sufletele nației.
Dimpotrivã: a alege între a muri cu fratele tãu prigonit la porțile cetãții (un frate de pe urma cãruia ai profitat de-a lungul anilor) sau singur în iluzoriul adãpost al meschinãriei tale, care comportare credeți cã prezintã mai multã demnitate?
Cu care dintre opțiuni vei putea dormi mai bine? Muri mai liniștit? Continuîndu-ți existența ca și cum nu s-a-ntîmplat nimic ieșit din comun?
Îți bate la ușã, în miezul nopții, fratele rãtãcitor. Este bolnav și nu mai are mult de trãit.
Rãpus de obosealã, speriat, flãmînd și murdar. Îmbãtrînit înainte de vreme.
Regretã mai mult ca tine cã a fost nevoit sã-și pãrãseascã țara.
A dus o viațã mizerabilã printre strãini, lipit pãmîntului printre reperele prosperitãții altora.
Marginalizat și disprețuit, discriminat și umilit.
Nu trebuie sã tai vițelul cel gras. Fratele tãu s-a întors ca sã moarã.
Un petic de pãmînt ar satisface nevoia
–––––––––––-
Liviu CANGEOPOL
New York, USA
25 martie 2020
http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21041