Paul LEIBOVICI: Epidemiile – Beletristica

Epidemiile de-a lungul secolelor erau numeroase și fiecare la vremea ei – periculoasă și cu potențial mortuar. În acele timpuri îndepărtate, medicina era destul de primitivă căci cunoștiințele anatomice adesea reduse, ca să nu mai vorbesc de leacurile în combaterea unor boli, nu erau cunoscute. Adesea ,,medicii,, recomandau ceaiuri din plante, băi și mijloace primitive de igienă corporală. Măsurile împotriva unei epidemii NU erau draconice și se pare că s-au făcut multe concesii din dorința de a nu neliniști opinia publică. Prima parte a deciziei anunța într-adevăr cîteva cazuri de febră pernicioasă, despre care nu se putea încă spune dacă era contagioasă, își făcuseră apariția în ORAN. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca să dea într-adevăr motive de neliniște și nu încăpea nicio îndoială – în ceea ce privea populația – dacă va putea sau nu -ași păstra sîngele rece. Totuși, și dintr-o prudență care putea fi înțeleasă de toată lumea, se luau cîteva măsuri preventive. Dacă ganglionii erau inflamați se făceau incizii care uneori ameliorau boala. Măsurile luate erau insuficiente. Spitalele în unele localități, nu erau dotate cu paturi suficiente iar, mijloacele de depistare rudimentare. În cele mai multe localități NU existau spitale, iar medicii se puteau număra pe degetele de la o singură mînă. Și aceștea erau ,,medici generali,, fără o anumită specialitate. De pavilioane ,,speciale ,,nu era vorba. În concluzie, dacă epidemia nu se oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile imaginate de administrație. Rieu știa un lucru pe care mulțimea cuprinsă de bucuria ,,dispariției baccilului ciumei ,,nu-l bănuia. CIUMA NU MOARE …ci e adormită pentru o perioadă de ani. Cauzele epidemiilor din vremuri străbune erau IGIENA primitivă, plăgile care mîncau omenirea, corupția, violența, lașitatea.

Lucrări literare a căror subiecte au fost ,,Epidemiile,, au apărut din cele mai vechi perioadei, căci din păcate. Tema –sub diversele aspecte atît medicale dar și sociale devenise pe deoparte, în decursul anilor din ce în ce mai provocativă pentru oamenii de știință. Odată cu modernizarea cercetărilor, a mijloacelor de depistare a bolilor și deci a virusurilor s-au găsit noi posibilități atît de depistare cît și combatere.

Dacă nu în paralel cu noile mijloace puse la dispoziția medicinei, prin cercetări minuțioase- literații, desigur n-au putut sta deoparte ci s-au implicat în marea vîltoare creind o literatură destul de bogată, interesantă.

Îmi voi permite să arunc o privire retrospectivă asupra scriitorilor de-a lungul vremii-cît și o privire parțială,selectivă a unor opre literare. Boccacio care s-a născut în Franța, a studiat în Italia –la Neapole. A fost înconjurat de o societate aleasă. Dar izbucnirea ,,Ciumei Negre,, a determinat tineretul să fugă spre zonele deluroase, într-o natură de o frumusețe răpitoare. Grupurile de tineri și tinere aflați departe de orașele îmbîcsite de boală, au început trepta, treptat să se cunoască între ei, neținînd seamă de categoria socială la care aparțineau. Prieteniile ad-hoc, tineri cu sufletele deschise dădeau naștere unor legături temeinice, unde apartenența unei clase sau alta sociale nu avea nici un fel de influență. Aceste sentimente frumoase, puternice sunt relevate cu deosebită putere în cele 100 de povestiri –rămase ca un mod de ,,vivendi,,din toate vremurile. Mai mult, au devenit o sursă de inspirație a unor celebrii scriitori precum Dante și Petrarca –de altfel buni prieteni cu Boccacio.

DECAMERONUL-opera lui Bocaccio, reflectă în paginile sale, unele aspecte sociale a perioadei în care CIUMA a lăsat mii de victime omenești.Economia –și așa primitivă ,precum și științele medicale mărginite –n-au putut ține pasul cu împrăștierea maladiei. CIUMA bubonică denumită ,,Moartea Neagră,, își întinse aripile nevăzute peste Europa și Asia secolului XIV. Se estimează un număr considerabil de victime –care atinge cifra de 200 milioane de oameni. Bocaccio în opera sa –se limitează la un mănunchi de personaje; respectiv întreaga povestire e susținută de șapte femei și trei bărbați care se închid într-o vilă lîngă Florența…Personajele, pentru a-și ,,omorî timpul,, povestesc unii altora povestiri plăcute! În cele 100 de povestiri din Decameron, suntem permanent într-o societate complexă și completă. Fiecare personaj cu pesonalitatea sa. Dar, atunci cînd se încheagă o prietenie, e de o sinceritate absolută. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Epidemiile – Beletristica” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (101)

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescian (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu a sosit la Palat în după-amiaza zilei de 23 august, la ora 16, şi, în cursul audienţei, a comunicat regelui, în prezenţa generalului Sănătescu, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că a informat pe ministrul Germaniei, Clodius, despre intenţia sa. Conjuraţii, în frunte cu regele, au considerat că încheierea armistiţiului ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către germani şi poate arestarea şi deportarea regelui, după mărturia generalului Aurel Aldea. Regele a părăsit brusc sala şi, după ce s-a sfătuit cu conjuraţii aflaţi în Palat, a revenit şi a anunţat demiterea lui Antonescu, după care o echipă militară l-a arestat pe mareşal şi pe colaboratorii săi. Astfel s-a consumat lovitura de stat de la 23 august 1944. După arestare, mareşalul Antonescu avea să noteze, în celulă: „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act …necugetat.“ În noaptea de 23/24 august, Antonescu a fost preluat din Palat de o echipă comunistă, condusă de Emil Bodnăraş, iar la 31 august, a fost predat ruşilor, care l-au dus la Moscova.

Aşadar, în după-amiaza de 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost destituit şi arestat împreună cu colaboratorii săi. Apoi, regele a numit un nou guvern condus de generalul Sănătescu şi alcătuit din militari şi reprezentanţi ai celor patru partide din BND (Blocul Naţional-Democrat), iar în fruntea Marelui Stat Major a fost numit generalul Gh. Mihail. În seara de 23 august, la 22 h, a fost difuzată Proclamaţia regelui către ţară, care anunţa sfârşitul alianţei cu Axa, încetarea războiului cu Naţiunile Unite, sfârşitul dictaturii şi restabilirea regimului democratic, lupta alături de armatele aliate pentru eliberarea Transilvaniei. În ceea ce priveşte politica externă, România a decis, în dimineaţa de 23 august, încetarea operaţiilor militare împotriva U.R.S.S., înainte de semnarea armistiţiului, act cu consecinţe foarte grave pentru statul român. Regele a propus Germaniei să-şi evacueze trupele din România, în termen de 15 zile, dar aceasta a reacţionat cu violenţă, Bucureştiul a fost atacat, iar în dimineaţa de 24 august a fost bombardat. În aceste condiţii, România a declarat război Germaniei, la 25 august, iar trupele române au început luptele cu trupele germane din Bucureşti şi din alte oraşe. ⁷³

Trupele române (400.000 de militari) şi unităţile de tancuri au respins atacul german asupra Bucureştiului, iar până la 28 august, zona Bucureşti-Ploieşti a fost eliberată de trupe germane. Până în 29 august, a fost eliberat întreg teritoriul naţional. Trupele sovietice, după 23 august 1944, nu au acceptat tratative cu trupele române, ci le-au tratat cu brutalitate, astfel încât, între 23 august şi 12 septembrie 1944 (ziua încheierii armistiţiului), 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri. Apoi unităţile sovietice au debarcat la Constanţa şi au ocupat oraşul părăsit de germani, iar întreaga flotă română maritimă şi fluvială a fost capturată ca pradă de război şi dusă la Odessa, iar marinarii şi ofiţerii de marină au fost luaţi prizonieri (unii din ei s-au sinucis). După ce, la 31 august, trupele sovietice au ocupat Bucureştiul, ele au continuat înaintarea şi au ocupat Muntenia şi Dobrogea, iar la 6 septembrie, unităţile de tancuri ajunseseră la Turnu Severin, astfel încât, cu excepţia Transilvaniei, întreaga Românie se afla sub ocupaţie sovietică. Armata Roşie se revărsa ca o maree asupra României, comandamentul sovietic trata ţara ca pe un teritoriu cucerit, au început jafurile, violurile şi uciderile. Ocupantul străin, Rusia bolşevică, întârzia premeditat semnarea armistiţiului, solicitat de guvernul român încă de la sfârşitul lui august.

La 29 august 1944, o delegaţie română alcătuită din L. Pătrăşcanu, D. Dămăceanu, Ghiţă Pop, Barbu Ştirbei şi Const. Vişoianu a sosit la Moscova pentru încheierea armistiţiului, însă proiectul convenţiei de armistiţiu a fost înmânat abia la 10 septembrie. Delegaţia română a încercat în zadar să obţină îmbunătăţiri şi, în cele din urmă, la 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite. Armistiţiul prevedea participarea armatei române la război cu 12 divizii, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, libera mişcare a forţelor sovietice pe teritoriul României, plata unor despăgubiri de război de 300 milioane de dolari şi restituirea Transilvaniei de Nord. Pe lângă textul armistiţiului, defavorabil României, a provocat îngrijorare părţii române felul în care autorităţile sovietice de ocupaţie au interpretat prevederile convenţiei.

În legătură cu actul de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului, se impun unele consideraţii. Aşa cum scria Pamfil Şeicaru generalului Nicolae Rădescu: „Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţi, or, la 23 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare «en rase campagne», exact cum au vroit-o ruşii.“ La 23 august 1944, cunoaşterea inexactă a situaţiei politice şi militare a ţării, graba nejustificată a regelui, antipatiile şi orgoliile personale au dus la un act nefast, iar consecinţele au fost cumplite. Decizia luată la 23 august a fost cea mai mare eroare politică şi militară din istoria României. Se poate spune astăzi cu certitudine că Antonescu nu s-a opus armistiţiului, ci planului conjuraţilor, care urmăreau o capitulare necondiţionată, după istoricul Gh. Buzatu. Prin actul nesăbuit de la 23 august, Rusia bolşevică devenea stăpână în România, lucru care rezultă şi din prevederile armistiţiului. „Acest armistiţiu, spune Ruben Markham, a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice.“

Imensitatea răului făcut neamului românesc, prin capitularea necondiţionată de la 23 august 1944, a constat în faptul că ţara a fost îngenuncheată şi supusă regimului tiranic al bolşevismului. Prin arestarea mareşalului Antonescu şi capitularea întregii armate, înaintea semnării armistiţiului, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Toate mărturiile contemporane şi cercetările istorice ulterioare concordă în sensul că, la 23 august 1944, România şi-a pierdut libertatea, bunul cel mai de preţ al unui popor, şi a încetat să mai fie o ţară suverană. Antonescu intuise perfect ceea ce avea să se întâmple, atunci când declarase-în ajunul loviturii de stat de la 23 august 1944-că dacă ruşii vor ocupa ţara, România va fi pierdută pentru totdeauna. Cursul evenimentelor de după 23 august 1944 avea să confirme această intuiţie. Astfel, în această zi fatală, destinul istoric al neamului românesc s-a frânt, ceea ce a urmat nu a fost decât o agonie prelungită.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (101)” →

Silvia Filip în dialog cu scriitorul Corin V. Petraru

Corin V. Petraru: “În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

În rândurile de mai jos, în pragul sărbătorilor, vă invit să-l descoperiți pe Corin V. Petraru, un scriitor ce și-a descoperit pasiunea pentru scris în urmă cu câțiva ani.

Activitate literară :

Iubire ascunsă (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2015, lucrare tradusă în limba germană – Verschleierte Liebe și în limba engleză – Love under a Veil.

Aroma iubirii (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Hoinar bătrân (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Așezări îngenunchiate – Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2018.

Pentru cine trebuia să-mi dau viața ? – Editura Pastel, Brașov, 2018.

Brigitte, simbolul iubirii mele (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2019.

Mica spovedanie- Deschisă pe jumătate și răsfoită superficial – Editura Pastel, Brașov, 2019, lucrare tradusă în limba germană, Kleine Beichte.

Destăinuiri – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Transilvanien – Bunte Häuser, Schafe & Papanasi – Corin V. Petraru & Silvia Filip, Timișoara, 2020.

Silvia Filip: Cu ce scriitor român v-ar fi plăcut să fiți contemporan?

Corin V. Petraru: Nu cred că am dorit să mă compar cu altcineva sau altceva, să fiu pus în vreo parte de balanță! Ei, dar să nu devin chiar atât de categoric, recunosc doar ceea ce mai memorez din prima copilărie a mea când, mama îmi șoptea la ureche „Vai dragul mamii, ce frumos te-a făcut mama!” Deci cam așa a fost la capitolul comparații…

Unele cărți pe care le-am citit de-a lungul timpului meu, recunosc că le-am mai recitit încă o dată, atât pentru plăcerea revederii, cât și a înțelesului lor pe deplin. Personajele cărților și autorii lor nu au fost o temă de copiere pentru mine dar, adaug „dar”, în schimb am ales să mă transpun doar în pielea lor fiindcă învățasem între timp de unde să-mi procur biletele de călătorie în lumea minunată dintre coperți de cărți, chiar a irealului lor. Deci cu majoritatea dintre autori am fost contemporan, pot să spun acum…

Și aici îmi permit să adaug o paranteză hazlie, mai bine zis să relatez un vis avut deunăzi. În lunile trecute am avut prilej să vizitez Brașovul și implicit Prima Școală Românească, acolo unde mă țin cu modestie că-l cunosc pe ilustru preot-profesor Olteanu Vasile, directorul Complexului Muzeal. Primindu-mă în sala de la parter unde este amenajată clasa primei școli, având ca decor băncuțele din acele vremi apuse, scrijelite și înnegrite de timp, cu un abac mare (socotitoare) făcut probabil după înălțimea unui școlar. În fundalul clasei mai era ca decor o tiparniță imitând-o pe cea originală a Diaconului Coresi de la Horezu. În timpul discuțiilor avute, printre altele, mi-am mai aruncat ochii și prin incintă admirând exponatele muzeului. La despărțire, după îmbrățișările prietenești, m-am retras imprimând pe retină, apoi în minte ceea ce vorbisem, văzusem și trăisem atunci.

Ajungând cu bine acasă, după trei săptămâni de peregrinări prin România, în prima noapte cu capul pe perna mea regăsită, am visat că mă aflam tot în acea clasă cu băncuțele ei și cu părintele Olteanu ce purta în visul meu șorțul de lucru al tipografului de atunci. Explicându-mi în vis că toate băncile trebuiau restaurate, l-am asigurat pe părinte că mă angajez să fac eu operațiunea de restaurare. Într-un târziu, m-am trezit tot asudat și mâhnit că nu mi-am dus visul la îndeplinire fiindcă nu găsisem modalitatea transportării în spațiul și timpul medieval al sculelor mele moderne acționate de curentul electric și implicit nervii Diaconului Coresi revărsați asupra mea.

Silvia Filip: Literatura „perfectă” cum ar trebui să fie în concepția dvs.?

Corin V. Petraru: Literatură perfectă nu cred că este. Nu cred! Am să încerc să mă argumentez așa după capul meu îmbibat de un nesomn calcifiat în timp. Deci, de fiecare dată doresc să exemplific, să explic, să aduc argumentele mele pe care câteodată reușesc să le expun, iar în alte dăți nu izbutesc să le explic cu bagajul meu de cuvinte ajutătoare:

Spre exemplu, din antichitate în Academia lui Platon, tot decanatul și discipolii acestuia au întors filosofia pe toate părțile și toate științele născute până la acea vreme, le-au fredonat pe portative de ei inventate și ca să le iasă și mai bine, le-au trecut prin rugăciune deschizând porțile credinței accesibilă în cele din urmă, fiecăruia în parte.

Silvia Filip: Care credeți că este trăsătura principală a romanelor dvs.?

Corin V. Petraru: Cât despre trăsătura principală a romanelor mele, nu pot spune prea mult. În orice caz am pornit de la un nimic frumos, ulterior nimicul l-am pus puțin la macerat spunându-i „iubire”, ca în cele din urmă, citind ce am debitat, să mă întreb: „Oare ce am vrut să spun?”…

Silvia Filip: Ce ați descoperit nou despre emoție de când sunteți și scriitor?

Corin V. Petraru: Emoția, ei bine emoția întotdeauna m-a cotropit! Câteodată m-a subjugat. De puține ori am stăpânit-o. Făcând abstracție și separând, tot după capul meu, emoției desprinsă din fiori, i-am dat drumul de fiecare dată pe un făgaș croit empiric, ad-hoc, nu după necesități, ci după trăiri în diverse ipostaze ale timpului meu.

Când am făcut armata eram șofer în slujba patriei, inoculându-mi-se automat un alt gen de emoție într-o iubire bărbătească, aparte, când rosteam aproape zilnic: „Servesc patria!”

Silvia Filip: Vă plac experimentele?

Corin V. Petraru: La capitolul „experimente” mă voi agăța în continuare, vrând nevrând de câteva nume celebre. De ce? Păi tot ca să exemplific „ceva” și să se înțeleagă „ce se va vrea”:

În ordine cronologică îl voi invita pe scenă mai întâi pe Benjamin Franklin, inventatotul paratrăsnetului. Chiar dacă au trecut 230 de ani de la moartea acestuia, vreau să arăt și eu că am descoperit un altfel de paratrăsnet mai aparte, denumindu-l „para-fulger”, ceva mai șarmant decât primul.

În continuarea primului enumerat vin la rând soții Curie, pionierii radioactivității. Pierre Curie și soția lui Marie Curie, atât de mult și-au dedicat viețile pe altarul științei încât s-au prăpădit de multe radiații, probabil contopite și cu iubirea multă din dotare. Pe acești doi soți arhicunoscuți i-am exemplificat, nu de alta dar și eu am dat naștere multor radiații, dar nu alfa, beta, gama ci, pe toate celelalte de la A până la Z, incluse toate în scrierile mele. Vis-a-vis de radiații, totuși există și la mine un risc major, sesizat de o mulțime de muze suspendate și ele de pale eoliene îndrăznind cu nonșalanță să-mi fure etalonul.

Apropiindu-mă de secolul XX, scot ziua din noapte la „lumina” de care s-au ocupat frații Lumière, inventatorii primului aparat de filmat.

Louis Lumière s-a stins în 10 aprilie 1954 și la mai puțin de o lună de la moartea lui, m-am născut eu în 8 mai, reîncarnat și o dată cu invenția lor, eu am preluat totul, dar, din nou „dar”, m-am oprit la aparatul foto, păstrând principiul de bază al imortalizării, doar că este pe o retină statică nu pe una mobilă, să-ți facă ochii și mintea flu-flu.

Continue reading „Silvia Filip în dialog cu scriitorul Corin V. Petraru” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)

“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)

Filocalia Suferinţei şi a Jertfei se asumă Mărturisirii lui Dumnezeu, ca sens al desăvârşirii Omului creştin întru virtutea ca împlinire a Dragostei sale divino-umane.

Suferinţa a fost dată ca măsură a jertfei noastre, a tuturor oamenilor privind alegerea iubirii lor la chemarea dragostei lui Dumnezeu.

Însuşi Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, în mod expres pentru Om, a ales şi împlinit Suferinţa şi Jertfa Sa, pentru a da sens Omului creat întru virtutea desăvârşirii sale, a asemănării cu Atotcreatorul, privind procesul existenţei fiinţiale pentru mântuirea sa.

Prin Suferinţă şi Jertfă Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat Pildă, reîntrupându-Se întru Biruinţă şi Înviere, deschizându-i Omului religios, creştinului ortodox Calea înspre Suferinţă şi Jertfă pentru a putea apoi să se întrupeze biruinţei şi învierii sale.

Greşala fundamentală a Clerului şi a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Universale a fost că nu a făcut cunoscut lumii necreştine, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an, secol de secol, mileniu de mileniu că doar IISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Singurul care a Răscumpărat omenirea pentru ca la rândul ei omenirea să se poată răscumpăra numai prin El.

Ba mai mult, din Trunchiul Bisericii lui Hristos s-a desprins o ramură care s-a asumat ca Biserică universală pontificală aflată sub oblăduirea “Vicarului” lui Hristos, slăbind unitatea Bisericii, slăbiciune pe care a accentuat-o pe parcursul milenar.

Fiecare Naţiune, religioasă, creştină sau nereligioasă şi-a avut Profeţii ei, care au avut menirea, misiunea călăuzirii întru spiritualitate a neamului respectiv şi nicidecum rolul de Jertfitor sau Răscumpărător al omului, oricare ar fi el, după ce a îmbrăţişat, asumat şi mărturisit pe Hristos prin mistica Suferinţei şi a Jertfei sale.

Nici, Fecioara Maria – Maica Domnului, care este Creatura supremă, desăvârşită, aleasă ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, nu-şi poate asuma rolul de mântuitoare, decât cel de mediere întru iertarea păcatelor păcătoşilor.

Tot ceea ce a existat în afara Creştinismului Hristico-Evanghelico-Apostolic, în afara stupidei pretenţii de “infailibilitate” a “Vicarului” de la Roma, ca Zamolxis, Budda, Confucius, Lao-Ţzi, Krishna, Vişnu, Mitra, Mani, Mahomed, Zoroastru ş.a., ca “zeităţi” au fost profeţi mai mari sau mai mici, dar nimic mai mult decât atât.

Acest fenomen absolut, trebuia demonstrat clipă de clipă, permanent, de către Clerul şi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Universale, pentru ca acea parte a lumii necreştine să înţeleagă că doar în Hristos se poate naşte, în Hristos se poate trăi, în Hristos se poate împlini, în Hristos se poate muri şi numai în Hristos se poate învia, folosind comuniunea interreligioasă, interculturală, interetnică, doar prin cuvânt, prin cultură şi prin spiritualitate, astfel, nu s-ar mai fi găsit “vicari” ai lui Hristos, “răscumpărători” ai neamurilor care să-L substitue pe Hristos, nu s-ar mai fi născocit erezii, secte, cunoaşteri gnostice, schisme, reforme, contrareforme, iluminisme, postulate filosofice, ipoteze scolastice, evoluţionisme ştiinţifice, doctrine politice, programe şi impuneri economice, nu s-ar mai fi încumetat “răscumpărători” care să-şi “răscumpere” naţia lor, ucigând naţiunile altor popoare, nu s-ar mai fi fondat Oculta internaţională, suprastatală, nu s-ar mai fi declanşat conflicte religioase, migraţii, invazii, ambiţii de hegemonii teritoriale, nu s-ar mai fi “dospit” conspiraţii, răscoale, revoluţii, “dictate”, “ultimatumuri”, trădări regale, războaie mondiale, atacuri atomice, neutronice, energetice, arme biologice răspândite pentru “exerciţiu”…, ca astăzi.

Un lucru este cert, Dumnezeu a făcut Cosmosul şi pe Om l-a pus Regele lui, apoi după căderea Omului, l-a ridicat prin Întruparea Fiului, dându-i putinţa îndumnezeirii.

Atunci, cine a creat virusul ca Substanţă Toxică de Luptă împotriva Omului?!

Filocalia (Phillokalya, phillokalyas, phillokalos în limbile vechi sacre, proto-dacă-kaoine, sanscrită, greacă, aramaică,) se defineşte după sens ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască, iar după formă ca o culegere de texte, poeme mistico-ascetice ce cuprind trăirea mărturisirii religioase a misticului.

Semantica cuvântului depăşeşte învelişul său etimologic profilându-se într-o psihologie proprie, într-o spiritualitate sacră, care se asumă într-o vocaţie, într-o misiune desăvârşită. De aceea definirea lui ni se revelează ca sens şi simbol totodată, iar înţelepciunea sa îşi are valoare divină de dar, doar când se dăruişte.

Fillo+kallos, semnifică <<iubirea de frumos>>, kallos fiind deopotrivă şi bine şi frumos, sau asociindu-l cu alte cuvinte, semantica lor, expresia, capătă o altă consonanţă, o altă dimensiune în plan metafizic şi spiritual, nepierzâdu-şi sensul ci comutându-l pe un plan superior într-un suprasens, într-un suprasimbol.

FILOCALIA în sine este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a înţelepciunii, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistico-contemplative a omului religios în antichitate, iar mai târziu a creştinului cu Dumnezeu, devenind după formă o culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate întru devenirea isihastă circumscrisă Arhetipului hristologic.

Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere.

Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii.

De fapt, trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa întru Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Epistola către Galateni 2, 20).

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)” →

Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu

Notă: „Poetica zborului sau…vase poetice comunicante”, un interviu inedit cu poeţii Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu, a apărut în Colecţia „Regal de poezie”, într-un volum de lux, cu o bijuterie Swarowski pe coperta de catifea mov şi cu reproduceri ale unor lucrări de artă plastică. Cartea cu poezii de dragoste a fost publicată, în luna martie, în condiţii grafice excepţionale de editura Asociaţiei Culturale „Regal d Art” din Botoşani. (Rodica Elena Lupu)

Lili Bobu – Argument

„Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu distinşii poeţi Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu.

Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind doi oameni născuţi anume să ne uluiască, izvorând continuu şi reinventându-se permanent, creatori hăruiţi care lasă urme, intrând în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea lor. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unor inteligenţe arzătoare a zămislit opere originale prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru domniile lor scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Două conştiinţe artistice care îşi continuă devenirea trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”.

Spiritul nostru ludic ne-a provocat, într-o duminică sfioasă, la o emoţie de septembrie, parafrazându-l pe Nichita Stănescu: „să stăm de vorbă, să spunem cuvinte care să zboare între noi înainte şi înapoi, să ne acoperim inima cu ceva… până când lumea noastră prelungă şi în nesfârşire se va fi făcut coloană sau altceva mult mai înalt şi mult mai curând, cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… o întâmplare a fiinţei noastre când fericirea dinlăuntrul nostru avea să fie mai puternică decât noi”- minunea existenţei acestor spirite alese şi întâmplarea privilegiului de a le fi părtaşă la zbor… Şi acest abil joc de imagini tandre în care eu, citind din manuscrisul unui dicţionar poetic, la care trudesc de mai mulţi ani, nestemate ale prietenului Victor Teişanu, iar distinsa Lucia Olaru Nenati, reverberând în creuzetul poetic propriu sunete rezonante şi într-o evanescenţă ingenuă şlefuind cu graţie şi migală arhitecturi lirice care o reprezintă, a dat naştere unui interviu inedit, neconvenţional, un inefabil alfabet al candorii, respirând sublimul cu irizări de albastru.

Această frenezie metaforică, un spectacol imagistic, o ,,răstignire pe hârtie” a poeţilor, într-o ceremonie a scrisului, confirmă talente în deplinătatea maturităţii lor, tălmăcitori de orizonturi simbolice, care şi-au aflat conştiinţa de sine încercând să ne convingă că ei sunt aceia care ,,mor, noapte de noapte, simultan cu naşterea poemului”, un lirism rafinat, reverie de filigrane diafane, construind un fascinant basorelief de emoţii perene, asemănătoare culorilor din care se sintetizează lumina.

***

Victor Teişanu: …Puteai fi /Iubirea sacră a vieţii mele /Adunată picătură cu picătură/Într-o sferă de purpură…

Lucia Olaru Nenati: … Drumul nostru de ucenicie/În academia de aur şi purpură/Din superbia căreia-nvăţăm/ Cu câtă frumuseţe eşti dator/Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.

Victor Teişanu: …Sunt ca un semn de carte/Rătăcind pe asfaltul încins,/ Biblioteca aşteaptă disperată /Şi mă caută poliţia şi ziarele…

Lucia Olaru Nenati: … Să ne ascundem în cetăţi/ De nori, de frunze, de poeme,/ Cum am făcut de-atâtea dăţi/ Când, cucerind auguste hărţi,/ Ne retrăgeam între catrene. (…)

Victor Teişanu: S-a spus că marea explodează/ Mereu învingătoare şi învinsă/ Şi sătulă de sine însăşi!…

Lucia Olaru Nenati: Cărările lunii Tremurătoare,/ Ape de lumină/ Pe ape de-ntuneric;/ Noaptea felină adormită pe mare,/ Ochii ei – stele/ Cu suflet himeric./ Poate din laptele/ Lunii din apă/ Seva îşi trage/ Un zeu vegetal Ce din adâncuri/ Cu-ncetul îşi sapă/ Turnuri de rugă/ Cu creste de val. (…)

Victor Teişanu: Iubirea/ În procente mereu inegale,/ Aidoma picăturilor de ploaie/ Pe acoperiş/ Şi lacrima/Cu degetele răsfirate/, Gata să-şi părăsească izvorul/. Când oare voi fi puternic/ Iubind/ Fără nimic la schimb?…

Lucia Olaru Nenati: Aşteptarea mea, cea mai frumoasă/ A întins covoare de frunze/ Pe măsura paşilor tăi;/Ţi-a pregătit serbările pădurii/ Cu urări din buciume de os/, Vrâstate după numărul anilor tăi;/ S-a aplecat spre oglinzi curgătoare/ Să afle culoarea cea mai adâncă/ A ochilor tăi,/ A dat un ocol nevăzut/ Aerului ce trebuia să te cuprindă/ Ca nicio undă de ger/Să nu rănească umerii tăi./Mi-a desenat pe braţul stâng/ O orhidee de sărut;/ Aşteptarea mea cu porţi de cleştar/Din toate vieţile iubirii/ Cea mai frumoasă…

Victor Teişanu: Eşti femeia predestinată/Ultimei mele adrese pământeşti…

Lucia Olaru Nenati: Poartă-mă-n vis pe braţul tău – liană/ Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii,/ Exorcizând amărnicia morţii/ Să-ţi legăn sufletul în diafană/ Cântare de augur în arcul porţii/ Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană,/ Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană/ Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii./Nu mă slăbi din ochi nicio clipită/, Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet/ Sorbindu-le puterea îmblânzită/. Când din adâncuri urcă-al mării muget/, Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită/ Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.

Victor Teişanu: Sub tirul luminii evanescente/Locul meu a rămas neschimbat/, Aveţi a deschide spumoase uşi de clorofilă/ Dacă mă vizitaţi aici, în inima frunzei/ Unde mi-am săpat tranşee eterne.

Lucia Olaru Nenati: M-a trăit destinul ca pe-o frunză/,Cel mai scurt haiku din viaţa mea/, Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina/ Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea”.

***

Cărţi de lux cu cristale Swarovski pe copertă

Printre asociaţiile culturale de elită care promovează consecvent valorile româneşti, reiterând file de aristocraţie, se remarcă şi Asociaţia Culturală „Regal D art”. Printre nenumăratele proiecte culturale, se numără editarea în tiraj limitat, pentru bibliofili, în condiţii grafice de excepţie, a câtorva cărţi bijuterii ale imaginaţiei creative. Acestea sunt publicate pe hârtie de mare fineţe, inclunzând reproduceri de artă şi coperte unicat – lucrări preţioase de metaloplastie, porţelan şi inedite bijuterii handmade. Aceste cărţi sunt dedicate operei unor mari poeţi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Lucia Olaru Nenati, Victor Teişanu, în volume care au fost premiate cu titlul ,,Arta cărţii ”, în cadrul mai multor ediţii ale Salonului Internaţional de Carte – Chişinău.

Continue reading „Lili BOBU: Poetica zborului – convorbiri cu Lucia Olaru Nenati şi Victor Teişanu” →

Emilia STROE-ȚENA: Mura

Era o zi mohorâtă de toamnă, cu ploaie deasă și frig de-ți pătrundea până-n oase. Stan se întorsese de pe front, aproape fără un picior, pentru că, așa cum mărturisea, îi degerase și-i căzuse carnea de pe șold. Se considera olog. Ca el erau cu zecile, sau poate cu sutele. Se întorsese alături de cei cu care se înrolase, se întorsese în satul său natal, Plosca, un sat teleormănean, cu oameni vrednici, dar aprigi pentru dreptate și adevăr. Făceau moarte de om dacă cineva îi înșela, îi mințea sau îi fura. Stan sosise acasă la nevasta lui, Floarea și la cei trei copii ai lor: Alexandru, Mița si Florica. Lui Alexandru îi ziceau pe scurt Sande. Oamenilor șchiopi sau ologi li s-a dat porecla de Ologeanu, care mai tarziu a devenit nume. Ologeanu a ajuns ulterior Logeanu, în unele părți, prin omiterea vocalei inițiale, ca și cum un obuz ar fi retezat piciorul vreunui soldat.

Era urât , era frig, iar pe jos un noroi negru în care bocancii se afundau. Floarei nu-i veni să creadă că este adevărat când îl vazu pe Stan intrând pe poartă, cu bocancii plini de noroi, cu o haină ponosită, udă, cu o căciulă zdențuită pe cap.

– Stane, Stanică al mieu, am trăit să te văz din nou acasă ! Bunul Dumnezeu a ținut cu noi,cu tine, cu mine, si cu copilașii noștri!

– Nevastă, nevastă, te bucuri tu, da’uite în ce hal sunt cu picioru… Mi-a degerat și mi-a căzut carnea de pe șold!… Sunt olog, Floareo, sunt olog!

– Hai să te încălzești la sobă, uite, am facut focu’, că e tare frig afară! Îți pui și apă la încălzit, să te speli și tu, după asta să mâncăm cu toții! Copiii noștri sunt bine, la fel și ai lu’ Ioniță, frati-miu… mereu vorbeam despre tine, despre cum oți fi luptat voi pe front, pe frig, cum oți fi tras nevinovați unii în alții…

Floarea avea o fiertură de fasole și pâine făcută în țest. Le luă pe Mița, fata ei și pe Vasilca, fata fratelui ei, careia copiii îi ziceau Mura, să o ajute să pună masa. Era o măsuță rotundă cu trei picioare, iar în jurul ei scăunele tot cu trei picioare. Ioniță, fratele Floarei, avea și el trei copii. La masă se adunau in jur de 9-10 persoane. În mijlocul mesei rotunde erau puse pâinea și o strachină mare, din care ieșeau aburi de la fiertura de fasole. Alte străchini, mai mici, erau pe marginea mesei, în dreptul fiecărui copil sau adult, ce se servea cu o lingură de lemn. Fusese o perioadă în care toți ai casei se înfruptau direct din strachina cea mare, iar clipocitul lingurilor de lemn te chema la masă, de pe uliță.

Floarea aprinsese lampa; până nu demult avusese lumânări. Majoritatea sătenilor trecuse de la lumânări la lampă. Lumina era ceva mai bună, femeile care țeseau „macate” și ștergare vedeau mai bine la lampă decât la lumânare. Copiii care mergeau la școală – erau puțini aceștia – își puteau face temele mult mai bine la lumina lămpii, iar ochii nu le erau atât de obosiți.

În seara aceea, mâncaseră cu poftă toți cei ai casei, sărbătorind întoarcerea din război a lui Stan. În câteva luni, din cauza piciorului degerat, care-l durea din ce în ce mai tare, acesta dădu „ortu ‘popii”! Floarea mai avea o soră într-un sat vecin, la care ajungeai trecând râul Vedea, cu căruța. Se gândi să o viziteze. Apoi mai rămase un timp acolo pâna ce un creștin, vaduv și el, o ceru de nevastă. Sande, baiatul ei mai mare, nu voi să o urmeze în satul vecin unde ea se mutase cu surorile lui. Unchiul Ioniță îl punea la treabă: îl trimitea cu vitele pe islaz, îl punea să curețe grajdurile, să dea apă animalelor, apă pe care o aducea de la o fântână aflată la răscrucea unor drumuri, o fântână largă, cu cumpănă, făcută de strămoși. Îi plăcea să muncească, se simțea bine când vedea că lasă curat în urma lui și că unchiul său e mulțumit de el.

– Așa, Sande, așa, baiatu’unchiului, îi zicea Ioniță, așa se învață orice lucru și munca te face om, să știi și tu! Poate o să ai o meserie, om mai vedea, da’e bine să știi să faci de toate în viață!

Sande îl admira pe unchiul său mai ales când făcea mămăligă. Ba chiar mai mult, după ce-l urmări de câteva ori, încercă și el, ascultând povețele unchiului. După un timp, mămăliga lui Sande fu lăudată și apreciată de comeseni.

Sande se înțelegea cel mai bine cu verișoara lui, Vasilca, zisă și Mura. Ea avea vreo 14 ani, iar Sande doar 12. Copiii o supranumiseră Mura, pentru că avea ochii negri ca două mure. Era o fată brunetă, înaltă. Părul și-l împletea în două cozi groase, negre; fața ei era puțin măslinie. Mura avea un cal alb, pe care-l îngrijea ca pe ochii din cap. Animalul îi răsplatise grija, devoțiunea. După ce fata învăță să-l stăpânească și să călărească, animalul o purtă peste tot pe unde voia ea să meargă, dar nu prea departe de sat: pe islaz, la marginea satului, la „obor”, adică la piață, sau chiar trecea râul Vedea cu tânăra sa stapână în șa.

– Hai, simpaticule, hai să mergem pe islaz să vedem ce face văru-meu Sande cu vacile și oile lu’ taica!… Știi, el e băiat bun, ca și tine, simpaticule, da’ sunt niște băieți răi pe-acolo și nu-l lasă deloc în pace! Mereu se leagă de el, mai ales cei mai mari! Știi, murgulețule, simpaticule, Sande are o palmă mare și lată, dar pentru băieții ăia răi, e cam degeaba, zău așa !… Hai la el!

Mura se urca in șaua calului ei alb, îi dădea bice și o porneau amândoi, cal și călăreț, spre islaz. Sande povestise acasă cum râdeau de el băieții cei mari, ba chiar erau porniți să-l ia și la bataie. Atunci, Mura urcată în șaua calului își lua biciul și începea să-l rotească înspre tinerii aceia obraznici, gonindu-i de pe urmele vărului ei. Aceștia, când o vedeau pe Mura venind pe calul ei de poveste, fugeau care încotro:

– Vine Mura, bă-ă-ă, vine Mura !

– Hai ,bă să plecăm d’acilea, că uite a apărut Mura cu calu’ei!

Mura rotea biciul înspre băieții cei răi, care dispăreau, ca la un semn, ca la o vrajă din poveste.

– Ce credeați voi, că o să mă prindeți pe mine? Eu sunt cu murgulețul, cu simpaticul meu! Nimeni nu-mi poate face mie vreun rău!

Odată, după o zi tare fierbinte de vară, cerul se înnorase spre seară și tunete începuseră a se auzi din depărtare, apoi din ce în ce mai aproape.

– Hai, simpaticul meu murg, hai la Sande să-l luăm, că vine ploaia și el e îmbrăcat doar cu o cămășuță subțire de vară! Mura vorbi cu bidiviul ei frumos, lipindu-și capul de grumazul lui și mângâindu-l. Porniră spre islaz, în timp ce norii, fulgerele și tunetele se întețeau. Era noapte în plină zi. Câțiva stropi începură să curgă, apoi deveniră șuvoi. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Mura” →

Hedi S. SIMON: Mari interpreţi ai muzicii de operă

Motto:

„Nimic nu este mai cald și mai apropiat de sufletul omului decât muzica.Doresc tuturor femeilor din lume să aibă parte numai de căldură,dragoste și bucurii!”

Am primit pe facebook o postare de mare valoare pentru mine. Reprezintă un cor de copii interepretând la unison „Ave Maria” de Gounot. În rândul întâi cânta desigur solistul, singurul cântăreț adult al grupului, iar acela nu era altcineva decât mult regretatul cântăreț de operă Mario Lanza. Era atunci foarte tânăr, deși noi l-am văzut întotdeauna numai tânăr pe marele și pe micul ecran, căci el a părăsit lumea noastră la numai 38 de ani, timp în care a reușit să dea o interpretare magistrală rolului neântrecutului Enrico Caruso. Dar nu am spus încă totul despre filmulețul nostru. Lângă solistul Mario Lanza era un adolescent, poate împlinise doar 11-12 ani, care avea și el o parte solistică. Cu o minunată voce de soprano specifică vârstei, băiatul a cântat singur o mică parte din tot, continuând apoi un duet fascinant cu tenorul, care l-a îmbrățișat cu duioșia unui frate mai mare. Mario Lanza a întrevăzut în acele momente viitorul talent al copilului de lângă el. A avut dreptate, partenerul său mic se numea Luciano Pavarotti.
De la începutul veacului trecut și până în prezent,s-au perindat pe scenele lirice ale lumii mulți artiști valoroși, o întreagă colecție de „bijuterii prețioase”, interpreți mari pentru toate rolurile de soprane, tenori, baritoni, bași, contratenori. Fiecare a lăsat în amintirea iubitorilor de muzică timbrul și culoarea specifică vocii sale, modul său personal de înțelegere și interpretare a rolurilor, prezența sa scenică, inconfundabilă.

Aș vrea să scriu câte ceva despre fiecare ,pe măsura cunoașterii și priceperii mele de a-mi exprima gândurile și admirația. Astăzi însă simt nevoia să vorbesc numai despre un tenor foarte apropiat inimii mele, dar și tuturor contemporanilor care l-au adorat. Deci, mai întâi, Luciano Pavarotti, neântrecutul tenor italian, acela care ne-a părăsit cel mai recent și mult prea devreme, lăsând în urma sa multă durere și regrete, atât pentru familie, cât și pentru imensa sa familie de admiratori. Luciano s-a născut la Modena, un oraș mic din Italia. Tatăl său era un bun cântăreț, care se evidenția la slujbele religioase din biserica localității. Se pare că vocea sa frumoasă de tenor a constituit sursa de existență pentru întreaga familie, soția, o fiică și fiul Luciano. Acest fiu care a moștenit vocea de la tatăl său, a primit sprijinul și binecuvântarea acestuia de a începe studii de canto clasic cu un profesor din Mantua. Continue reading „Hedi S. SIMON: Mari interpreţi ai muzicii de operă” →

Julia Henriette KAKUCS: Moise

Te-ai apropiat sub coroana magnoliilor înflorite, întinzându-mi două volume. Eseurile lui Sigmund Freud. Am îndrăgit, de îndată, darul tău. Şi-au găsit locul în bibliotecă, lângă volumul despre istoria artei al lui Ernst Gombrich. Curioasă îmi pare întâlnirea lor, aici, pe meleaguri îndepărtate de oraşul lor de baştină. Noi, toţi trei, ne încrucişăm paşii în istoria metropolei de pe Dunăre, în Viena lor şi a bunicilor mei. Părinţii lui Gombrich erau prieteni cu Freud, se vizitau în locuinţa lor vieneză. La sosirea războiului, s-au refugiat la Londra. Cărţile lor se întâlnesc pe un regal paşnic – doar de 71 de ani – , dedicat interpretărilor artei şi ale vieţii, undeva, în vestul Europei, la confluenţa râurilor Main şi Rin, în apropierea izvorului nimicitor al celui de-al 2-lea Război Mondial.

Pentru a închide cercul, ar trebui să-mi pun acum şi muzica lui Gustav Mahler, bună cunoştinţă atât cu Sigmund Freud, cât şi cu familia Gombrich. O scurtă notiţă, salvată pentru prezent, dovedeşte că Alma şi Gustav Mahler s-au adresat lui ca specialist, cerându-i sfatul cu privire la căsnicia lor, care trecea printr-o criză. Aş putea asculta însă şi muzica lui Arnold Schönberg … Şi el făcea parte din cercul de prieteni vienezi.

Refugiaţi la Londra (Gombrich, Freud – din Viena), sau în Statele Unite (Schönberg, din Berlin; Alma Mahler, împreună cu Franz Werfel, din Viena), din cauza venirii la putere a regimului fascist, urmează cu toţii, spiritual, drumul lui Moise, căutând libertatea. Mai mult chiar. Arnold Schönberg îşi termină opera, începută încă în 1923, al cărei libret l-a scris pe baza cărţii a 2-a a lui Moise, Exodus, în 1937, în Statele Unite. Este convins de necesitatea fondării unui stat al evreilor, ale cărui grupări diferite vor fi nevoite să se unifice. Sacrificându-şi finanţele, şi asa precare, susţine emigrarea multor intelectuali din zonele ocupate de fascişti şi întocmeşte un mare număr de Affidavit, salvând multe vieţi. În zilele noastre, retrăim acut urmările războaielor, ale dictaturilor din diferite părţi ale globului. Drumurile vieţii noastre sunt deseori refugii. Ai plecat şi tu de acasă? Mi-am dorit să stau cu tine în faţa statuii lui Moise. Mi-am imaginat momentul de pietate care ne-ar cuprinde şi ne-ar apropia, sub egida măiestriei sculptorului şi a spiritului clarvăzător al profetului. Nu toate drumurile duc însă la Roma…

Cum aş putea să-ţi descriu ce am simţit privindu-l? Cum mi-aş putea intitula gândurile ?

Având în vedere cele două eseuri ale lui Sigmund Freud, care fac o analiză profundă a lui Moise, ajung la concluzia că eu nu-mi pot numi această mică colecţie de gânduri şi impresii nici “Moise Egipteanul” şi nici “Moise al lui Michelangelo”. Aceste titluri sunt impregnate de personalitatea psihanalistului şi aş aluneca, volens-nolens, sub influenţa subconştientului meu, în urmele aşezate de lectura lor. Eu îţi voi descrie întâlnirea mea cu Moshe în biserica veche din inima Romei, S. San Pietro in Vincoli. Freud nu a fost încântat de treptele ce urcă, din Via Cavour, spre piaţeta, în care se ridică un mic edificiu, reconstruit în secolul 5, la porunca împărătesei Eudoxia.

Mie însă mi-au plăcut scările romantice, acoperite cu frunzele multicolore ale unui început de toamnă timpurie şi caldă. Sus, la capătul lor, sub bolta care duce pe platoul din faţa ei, se aşezase un acordeonist. Cânta melodiile ce răsună, de obicei, în Montmartre. Canţonetele italiene ar fi necesitat o ghitară. Intrând prin portalul redeschis după pauza de prânz, m-am găsit într-o sală cu o lumină obscură. Eram cuprinsă de o emoţie rară. Cunoşteam grupul statuar din literatura care ne stă tuturor la dispoziţie şi ştiam ce dezamăgit a fost Michelangelo când acest mormânt micşorat al Papei Julius al II-lea nu a mai fost ridicat în Vatican. Era frustrarea unui mare sculptor … Aveam o mulţime de informaţii, dar nu cunoşteam încă interpretarea psihanalitică a lui Freud. Eseurile lui le-am citit după ce am revenit de la Roma, la recomandarea ta.

Îţi mulţumesc, mi-au oferit perspective noi. Dacă-ţi mai aminteşti, Freud îşi începe rândurile cu mărturisirea că, nefiind cunoscător de artă, necunoscând tehnicile folosite de sculptori, s-a lăsat pătruns de impresiile produse de această capodoperă. Aşa am procedat şi eu … şi sunt convinsă că şi toţi acei vizitatori care se găsesc, deodată, la capătul sălii, în nişa din dreapta, faţă în faţă cu el. Te copleşeşte.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Moise” →

Magdalena BRĂTESCU: „Gigel” de Alexandru Popa – one man show la Teatrul Bulandra

Spectacolul mi-a trezit interesul grație celor trei artiști care au contribuit la realizarea lui. Gheorghe Ifrim, interpretul show-ului, este un actor pe care l-am admirat în roluri de comedie. Ca apoi să mă surprindă, pe scena Teatrului Bulandra, prin excepționala sa interpretare ca protagonist în „Rața sălbatică” de Ibsen unde-și dezvăluie valențele dramatice. În „Gigel”, singur pe scena goală lângă o masă, un scaun și două pahare, la doi pași de public, își dezvăluie biografia, aspirațiile, dezamăgirile, destinul artistic! Sincer, modest, transmițând emoție, stârnind râsul prin umorul său și nostalgia publicului prin evocarea, cu recunoștință, a marilor actori ai scenei românești pe care-i respectă toți iubitorii teatrului.

Cititorii îl cunosc desigur pe Gheorghe Ifrim din serialele comice care rulează actualmente în reluare pe canalul PROTV „La bloc” (2002) unde îl interpretează pe Fane Oxford și „Las Fierbinți” (2011) în postura primarului Vasile, ambele roluri fiind reușite. Menționez că Gheorghe Ifrim a jucat în douăzeci de filme și seriale fiind nominalizat pentru Premiile Gopo la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal”. Precizez deasemenea că, încă de la absolvirea Universității de Teatru din București, UNATC, Ifrim este angajatul permanent al Teatrului Bulandra unde a interpretat roluri de referință.

Al doilea nume care mi-a atras atenția a fost cel al autorului textului, Alexandru Popa. La Cinemateca din Tel Aviv, în cadrul „Festivalului filmului românesc” am vizionat reușitul lungmetraj „Secretul fericirii” al cărui scenariu a fost scris de Alexandru Popa cu umor, nuanțat subit dramatic și cu neașteptate răsturnări de situații. Filmul este regizat de un alt exponent la triadei de succes, talentatul actor -drag inimii mele- Vlad Zamfirescu care și interpretează pe unul dintre protagoniști. Cititorii noștri îl cunosc desigur și din serialul „Inimă de țigan” (acum din nou pe micile noastre ecrane) unde joacă rolul lui Luca. Precizez că Ifrim și Zamfirescu au fost colegi la Facultatea de Teatru și continuă să colaboreze împreună cu Popa (vezi piesele „Efecte colaterale” la Nottara, sau „All inclusive” la Teatrul Tineretului).

Gigel este un apelativ familiar al prenumelui Gheorghe, iar în spectacol Gigel și Gheorghe simbolizează cele două aspecte ale omului și artistului Ifrim. Cu autoironia care însoțește întreaga sa evoluție în show, diminutivarea „Gigel” e folosită pentru a evoca perioada copilăriei, sau unele momente jenante, de umilință, decepție, sau nedreaptă desconsiderare a realelor sale calități. Mi-a plăcut declarația sa de sinceră considerație pentru purtătorii prenumelui românesc cu o puternică rezonanță Gheorghe/George, Cozorici, Constantin, Dinică, Hagi ale căror fotografii au fost proiectate pe un ecran din fundalul scenei.

A urmat un episod de imitații parodistice în care Gheorghe Ifrim își dezvăluie și calitățile de cântăreț și dansator. Cu elemente simple, pălărie, sacou, barbă și o batistă, el se transformă cameleonic în Michael Jackson, Luciano Pavarotti (cu celebra arie „Nessun dorma” din Turandot!), sau românii Dan Spătaru și Aurelian Andreescu cu șlagărele lor.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Gigel” de Alexandru Popa – one man show la Teatrul Bulandra” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (2)

Cele 10 amendamente

Aștept ziua când o să pot să mă uit iar lung, lung la soare… Soare ce-și face drum printre crengi și frunze și îmi încălzește nările… Atunci un strănut puternic o să-mi umple plămânii… Și nimeni în jur nu va înjura, nimeni în jur nu va fugi speriat. O zi obișnuită… un stränut obișnuit…

Va veni oare și ziua în care, semnul plus va fi izolat și nedorit. Toată lumea o să-și trăiască negativismul. Cei pozitivi trebuie izolați căci vor fi nedoriți… Pentru mine ca matematician asta ar însemna o rescriere a științei… Dar cui îi pasă de mine!? Cei mai pozitivi vor fi cei negativi… Omenirii îi lipsește doar o zi… O zi obișnuită… O zi în care cei născuți pozitivi să fie din nou, cei buni și iubiți…

Va veni oare o zi în care nu vei mai avea nici un prieten apropiat. Vei fi obligat să asculți de rugămintea prietenului tău bun, ce te roagă să te ți la distanță… Altfel vom muri cu toții! Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care să-ți faci prieteni buni… O zi obișnuită… Un prieten bun, cum îl știm noi…

Amendamentul 4 este legat de evrei. Îmi pare rău dar la concluzia asta am ajuns eu… Întâi și întâi un fapt important ce vreau să vi-l aduc la cunoștință. Știați ca evreii ultra religioși când fac sex, sunt despărțiți printr-un cearceaf, completamente despărțiți de un cearceaf. Desigur nu se pot face copii prin cearceaf. Deci cearceaful are o gaură potrivită la locul potrivit. Dragi prieteni nu vi se pare că asta e dovada cum că COVID-1 a existat în timpurile alea vechi? Iar asta a fost soluția găsită de comun acord cu cel de sus… De fapt cum văd eu evoluția sexului. La căsătorie, ce va fi oficiată prin calculator, mireasa va primi un set de eprubete cu spermă. Desigur că și un disk on key în care se va explica detailat, ce tată ideal îți oferă computerul. Fiecare eprubetă, desigur cu eticheta ei.. Desigur că proaspeții căsătoriți vor schimba atunci numerele de mobil și vor putea continua relațiile lor sexuale după plăcerea dumnealor… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare cuplu poate să facă dragoste așa cum făceau bunicii… O zi obișnuită… Oare vor fi amatori…

Va veni și ziua cănd lumea nu va regreta nimic… Noi ăștia de azi, vom fi istorie. Oamenii cu măști, ochelari și mănuși vor comunica cu alte măști, ochelari și mănuși. Nimeni nu va avea nimic de regretat. Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare își va scoate masca… Ziua în care toți vor regreta. O zi obișnuită… Oare care va fi reacția măștilor descoperite… Vor fugi repede să se acundă sub o mască…

Va veni o zi când nimeni, dar nimeni nu va avea nevoie de o mână de ajutor! În primul rând e periculos, apoi e nedorit și în ultimul rând la ce bun? Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care se va învăța online despre mâna de ajutor din timpurile străvechi… O zi obișnuită… Ce prostie cine are nevoie de așa o lecție și cum se poate știi că asta a fost adevărat, pe vremuri…

Va veni o zi când omul va fi obosit să se spele de sute de ori pe zi pe mâini. E adevărat, cursurile online vor dezvăța omenirea de scăpinatul în nas, de frecatul la ochii și desigur de mâncatul unghilor. Dar mâncarea, mâncarea va fi adevărata problemă. Și atunci pastila zilnică a astronauților străvechi, va aduce soluția… Omenirii îi lipsește doar o zi… Ziua în care fiecare familie se va întâlni online la un picnic. Tot felul de mâncăruri din străbuni vor fi arătate pe video… O zi obișnuită… Mirosul și gustul mâncării va cuprinde împrejurimile. Toată lumea va fi servită să deguste bunătațile… Aici tare aș vrea să intervin și să propun o gustărică. Doar una. Adevărată! Doar câțiva mici, cu gogonele murate, niște must și dezmățul l-ași termina cu niște sărmăluțe cu o mămăliguță. Poate știu eu și o cafea cu un profiterol… Exagerat nu? Toate lumea se întreabă de unde știe ăsta cuvintele astea. Ce or fi însemnând ele. O zi obișnuită…

Va veni o zi când luptele pentru putere și supremație, pentru bogație sau între sexe, luptele între popoare sau luptele între religii nu vor mai avea nici un sens. Dar omul bine dezvoltat și învățat să lupte va continua lupta pentru sau contra paticulelor, a moleculelor, a virușilor, a analizelor, a vaccinelor,a atomilor… Va fi o zi obișnuită…

Va veni o zi când simțurile noastre se vor schimba complet… Un om obișnuit cu mască, mănuși si ochelari, va vedea lumea într-o singură culoare, de o textură complet neimportantă chiar neplăcută la atingere, fără miros… Asta NU va fi o zi obișnuită… Poate DOAR muzică, o muzică nouă să călăuzească omul.

Amendamentul ZECE trebuie lăsat liber. El va fi scris în ceruri și va repara toate celelate 9 amendamente. NICI ASTA NU SE VA ÎNTÂMPLA ÎNTR-O Z! O ZI OBIȘNUITĂ… NU MAI AȘTEPT ZIUA… E ZIUA DE AZI, DA DE AZI ALUNGĂM TEAMA…

***

Când galbenii nu ajută la nimic

Cerul de un albastru deschis promite. Puținii nori își cască gura spre mine, amorțiți în văzduh… Eu stau și mă uit la televiziune. Cu mâna pe inimă vă spun că acesta este ultimul lucru pe care-l recomand cuiva. Oamenii ăștia de la „televizie” vând panica. Panica este produsul final pe care ei încearcă să-l vândă. Dacă e vorba de politică, sper că am destul discernământ să-i înțeleg că încearcă doar înceracă să-și facă datoria. Atunci zâmbesc la panica generată de ei. Dar acum cu molima asta galbenă (a început la chinezi) corona virus, toată media este o pacoste. Pe de o parte trebuie să-i asculți. Mai au și informații importante, prezentate de autorități, pentru binele nostru. Pe de altă parte toate canalele concurează între ele cine e mai cinic, grav, mai morbid, cine poate crea o realitate mai neagră (galbenă!), mai înspăimântătoare în cel mai scurt timp…
Dar acum la televiziune era primul nostru ministru. El este un tip deștept merită ascultat. Chiar și cei care nu l-au votat apreciază inteligența lui. Așa sper. După scurtul lui discurs, m-am simțit un om însemnat. Nu, nu o personalitate. Ci un om, cu un semn pe frunte…

El spunea că toate acțiunile ce se fac, cu îngrădirea circulației, a întâlnirilor, toate restricțiile, sunt de fapt făcute în special pentru noi. Pentru cei între 60 și 80 de ani. Ceilalți scapă, mai mult sau mai puțin ușor din asta. Așa se pare. Problema omenirii azi, e cu noi cu ăștia între 60 și 80 de ani.

Se caută eliberarea spitalelor, a camerelor de gardă, a aparatelor de respirație, numai pentru noi. Să ne poată salva pe noi pe cei în vârstă, când va veni vremea. Noi devenisem acum populația însemnată. Însemnată în ambele sensuri ale cuvântului.
Nimeni deocamdată nu l-a acuzat pe primul nostru ministru că își rezervă un pat de spital. Și el are peste 70 de ani, iar corona virus nu respectă titlurile acumulate în viață…

După primul ministru, parcă nu ar fi fost destul discursul lui, a apărut cancelarul Germaniei. Ea a spus că lumea nu trebuie să se panicheze. 70% din populația globului va fii atinsă. Procentul de morți va fi de 2-3%. În materie de statistici totdeauna îi iau pe nemți în serios. În materie de viață și moarte ăștia au o vastă experiență. Până acum credeam că doar dacă e vorba de viața altora… De când cu imigranții s-au mai schimbat și nemții mi-am zis… Lumea se schimbă…

Am închis televizorul. Mi-am amintit, când pe la vreo 10 ani am mers să văd cu mama filmul „Război și Pace”. Tolstoi e întradevăr mare! Eu n-am înțeles mare lucru. La ieșire mama îmi spune:

– Războiul e ceva groaznic, băiete!

Pe mama filmul a impresionat-o.

– Dar voi, îi spun eu, nu ați avut de suferit în război…, referindu-mă la familia noastră…

– E adevărat și nu e adevărat. Mi-a spus mama.

– Uite, întâi chestia cu steaua galbenă. Ai auzit de asta. Auzisem, dar îmi plăcea să-mi povestească mama din nou.

– Povestește-mi, îi spun.

– Nu-i mare lucru de povestit, a spus mama.

Apoi a continuat:

– A ieșit o lege cum că toți evreii trebuie să poarte steaua galbenă pe piept, la vedere. M-am dus la croitoria Rozemberg din colț. Am luat 3 metri de pânză galbenă și am țesut stele galbene pentru toată familia. Era ușor, două triunghiuri suprapuse! Am dat și la prieteni… Fiecare și le-a cusut pe câte o haină.

– Mamă dar la ce bun așa o lege?, o întreb.

Îmi plăcea mult să o ascult vorbind.

– Păi, a continuat mama, nemții au vrut să-i umilească pe evrei, să arate tuturor cum sunt ei, evreii, diferiți de alții. Umiliți credeau ei, evreii vor fi mai ușor de manipulat, de transferat în lagăre, de exterminat…

– Și au reușit în dorințele lor satanice? o întreb cu sufletul la gură. Să ne umilească, da, să ne omoare, da. Să ne ia speranța nu, să ne transforme în neoameni nu…
– Cu umilința au reușit la început. La început toți am fost șocați… Apoi soră-ta de exemplu, care avea 5 ani pe atunci, era foarte mândră că era printre puținii însemnați…
Mie mi-a fost rușine la început, de ce eu, de ce însemnată? a continuat mama.

Mergeam cu capul aplecat, în pământ. După scurt timp nici nu-mi mai păsa. Aveam grijă să nu uit, să-mi atârn cârpa aia pe piept să nu mă omoare cineva. Viața mergea înainte…
Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (2)” →