Alexandru NEMOIANU: Hotar duhovnicesc în Borloveni

Sfințirea crucii memoriale de la „Leu”, în hotarul satului Borlovenii-Vechi din Valea Almăjului, are o dublă importanță.

În primul rând monumentul, crucea comemorativă, este așezat acolo unde s-a găsit vatra inițială a satului, a comunității. Pe un pinten înfipt în curbura Nerganului, pinten care apoi urca și se contopea cu dealurile și depresiunea ” Vlașca „. Acolo, înconjurați de pădure , râu și deal, locuitorii aveau pavăză naturală și tihna de a își duce viața în rosturile ei milenare.


Căci această comunitate are rădăcini milenare. Urme arheologice dovedesc viețuirea neîntreruptă din vremea „pietrei șlefluite”, mileniul al III – lea i.d.H și apoi din vremea epocii bronzului, a fierului și a Dacilor și până în ziua de azi.


Se poate spune, cu drept cuvânt, că vatra Borloveniului este din totdeauna.


Monumentul sfințit la „Leu” amintește deci această impresionantă realitate istorică. Dar acest monument are o semnificație încă mai importantă. El nu este un memorial, o simplă aducere aminte. Acest monument înseamnă mai ales marcarea unui tărâm duhovnicesc. Un tărâm spiritual care este veșnic: ieri, azi, întotdeauna.


Crucea de la „Leu” arată că istoria și comunitatea Borloveniului s-au făcut și s-au păstrat prin credință și încă mai exact prin Dreapta Credință, prin Ortodoxie.


Căci locuitorii au fost de la începutul mileniului nostru Drept Măritori, Ortodocși; toți, până la unul.


Monumentul de la „Leu”, sfințirea lui, arată că hotarul comunității nu este doar cel văzut, este și cel nevăzut. Hotarul Borloveniului este pământ, apă, pădure dar parte a întregii creații și deschidere către Rai. Un hotar care trebuie aparat, menținut, cinstit cu dragoste și devotament. Frumusețea acestui hotar si a acestui loc este colosala. Fără nici o urmă de exagerare se poate afirma că în acest hotar se afla unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Orice încercare de a distruge această frumusețe fără egal este deopotriva o crima fizica și una morala. Cel care, ar distruge asemenea loc sau ar promova distrugerea lui, sunt ferm convins ca va fi blestemat și în lumea asta și în cea de dincolo! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Hotar duhovnicesc în Borloveni” →

Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”

Aseară, 12 octombrie 2020, am văzut la un post tv, o emisiune cu „trei românce faimoase”- Nadia Comăneci, Anastasia Soare și Alexandra Nechita, care poartă viu în inima lor numele României și îl promovează cu dragoste în lume. Toată admirația pentru aceste geniale personalități românești și internaționale, dar simt nevoia să spun că, iată:
ȘI LA VASLUI SE NASC GENII.

ALEXANDRA NECHITA, pictoriță, sculptoriță, artistă muralistă cubistă, promotoare a păcii în lume și renumită filantroapă.


S-a născut la 27 august 1985, în VASLUI. A emigrat împreună cu mama ei în SUA în 1987, stabilindu-se la Los Angeles, alături de tatăl ei, care, cu un an şi ceva înainte reuşise să emigreze din România, fiind persecutat de regimul comunist. A urmat cursurile Universităţii California din Los Angeles, iar în anul 2008 a primit diploma în Arte frumoase. Este cetățean și artist plastic român-american.


A început să deseneze în creion şi cerneală de la vârsta de doi ani. La cinci ani a început să lucreze cu acuarele, iar la şapte ani folosea ulei şi culori acrilice. Alexandra Nechita a apărut pentru prima dată în public la vârsta de şapte ani. Talentul său a fost imediat recunoscut întrucât un public numeros venea să-i vadă picturile adesea monumentale. Prima expoziţie a avut loc la Biblioteca Municipală din Los Angeles, la vârsta de nouă ani şi i s-a propus imediat o expoziţie în prestigioasa Galerie Mary Paxon, unde lucrările prezentate au atras atenţia criticilor de artă autorizaţi, care au început să prezinte lumii întregi marele talent al pictoriţei cubiste.


În următoarea perioadă, Alexandra Nechita a fost invitată la numeroase expoziţii. Până la vârsta de zece ani avea deja opt expoziţii personale, iar talentul său era recunoscut în lumea artei. La zece ani se dedică pânzelor, în lucrările sale observându-se maturitatea artistică sofisticată şi complet deschisă la nuanţele şi influenţele mediului specific vârstei. Criticii de artă nu mai pridideau să prezinte lumii acest copil-minune, ca pe un maestru al desenului şi culorii, un artist care are un limbaj vizual propriu. S-a impus în domeniul picturii de şevalet şi murale şi face parte din mişcarea artistică – cubism, artista fiind numită MICA PICASSO. Prin picturile ei în stil neo-cubist, a atras atenţia mass-media, care a început să vorbească în termeni elogioşi despre „copilul-fenomen”, despre foarte tânăra artistă care stăpânea desenul şi culorile, care şi-a creat limbajul vizual propriu, într-o manieră estetică unică, cu nuanțe lirice, figurative şi abstracte speciale.


În noiembrie 1999 a fost selectată de World Federation of United Nations să conducă Global Arts Initiative, un proiect care a implicat participarea a mai mult de o sută de naţiuni. Participă la numeroase expoziţii, dintre care amintim: 1994 – Biblioteca publică din Los Angeles (la vârsta de nouă ani), Galeria Mary Paxon, Los Angeles; între 1994-1999 – expoziţii personale în Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Marea Britanie, Australia, Singapore, Japonia, Noua Zeelandă; 1998 – Canton Museum of Fine Art, Ohio, Galeria Luckman, California State University, Le Petit Palais, Geneva; 1999 – Tennessee State Museum, Nashvile; 2000 – Florida, Texas, Cotroceni (Bucureşti), Muzeul Naţional de Artă Bucureşti… Lista ar putea continua, deoarece lucrările Alexandrei din expoziţiile organizate în toată lumea au încântat privirea iubitorilor de artă şi frumos.


Opere ale artistei americane de origine română se află în colecţii publice speciale, fiind expuse în marile galerii de artă ale lumii: România, Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Singapore, Japonia şi Noua Zeelandă. Amintim câteva mari instituţii publice de cultură ale lumii: Muzeul Alexander Brest, Jacksonville, Florida; Muzeul Bowers, Santa Ana, California; Muzeul de Artă Downey, Downey, California; Muzeul de Artă de la Florida Universal University, Miami, Florida; Colecţia imperială a Majestăţii Sale Împăratul Akihito, Tokio; Muzeul Internaţional Children’s Art, San Francisco; Muzeul Le Petit Palais, Geneva; Muzeul de Artă Lowe, coral Gables, Florida; Muzeul de Artă Contemporană, Lake Worth, Florida; National Academy of Recording Arts and Sciences, Los Angeles; Muzeul de Artă Pensacola, Florida; Galeria Celebrităţilor Rock and Roll, Cleveland; Muzeul de Stat Tennessee, Nashville; Colecţia Olimpiadei Speciale, Washigton D.C.; Colecţia Vatican, Roma; Studiourile Walt Disney şi Universal Studios; Muzeul Naţional de Artă, România. Tablouri ale Alexandrei Nechita se află și în colecțiile de artă ale Vaticanului.


Valoroasele lucrărilor au atras atenția colecţionarilor particulari, care şi-au îmbogăţit colecţiile cu tablourile Alexandrei Nechita. Lucrări din opera sa se află în colecţiile particulare ale multor celebrităţi, incluzând pe Stephen Aldwin, Phil Collins, Ellen Degeneres, Catherine Deneuve, R. Dale şi Teresa Earnhardt, Melissa Etheridge, Amalia Fortabat, Whoopi Goldberg, Familia Lee Iococca, Calvin Klein, David Letterman, Rosie O’Donnell, Litle Richard, Paul Stanley, Oprah Winfrey, Debra Messing ş.a.


Cunoscută şi apreciată de specialişti, este recompensată cu diplome speciale: Fundaţia Andre Agassi – „De la inimă la inimă”; Artist oficial, A 39-a Ediţie a Premiilor Anuale Grammy – „Pentru că îţi place ceea ce face”, New York; Polaroid Corporation, A 50-a aniversare – „Portretul Americii”, Cambridge, MA; Siam Yamaha Corporation – „Unu pentru toţi şi toţi pentru unul, Olimpiada specială, Washington D.C.; Fundaţia Frank Sinatra, City of Kobe Japan, Commit of Angels, Los Angeles, California…


De asemenea, se bucură de premii şi titluri prestigioase: „Artistul remarcabil al anului – Pictură” Nubreed Synegry of Arts, Lincoln Center, New York; „Cea mai interesantă femeie a anului”, CBS-Tv, New York; „Premiul pentru tineri remarcabili”, Osaka, Japonia; „100 dintre cei mai interesanţi oameni”, People Magazine, UNICEF Gift of Songs, New York; „Femeia anului”, Crucea Roşie americană; „Genii” Arts / Entertainment Network; „Premiul Olimpiadei Speciale”; „Premiul pentru rezultatele obţinute”, FOX RTV, „Artistul Oficial al Anului 2004” pentru premiile internaţionale de muzică şi pace… Are numeroase apariţii în mass-media: Art & Auction, Art & Antique, Art News, Esquire, Life, Newsweek, Vanity Fair, BBC, CBS, CNN, E1, FOX, MTV, NBC, NPR, NIPON, TF-1, 20/20, CBS Sunday Morning, American Spirit, Chicago Tribune, L.A. Times, New York post, USA Today, Washington Times, Black Book, Cambridge World, Cronache Italiana, De telegraaf, Elle Germany, Extraordinary Girls, Gala, Le Monde Paris, National Geographic World, Paris Match, Romanian Panorama, Romania Today, Sunday Tomes London, V.S.D., Magazine Oprah winfrey Show, Rosie O’Donnell Show… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”” →

Alexandrina TULICS: Liviu…Liviu…

Întind mâna timid spre fetița cu privire îngândurată, îmbrăcată în haine de iarnă,cu privirea îndreptată spre cel care le aranjase în linie dreaptă să facă ”poza surorilor; Ana ,Tania, Sanda, Irina.

Se uită când la Tania, cea mai mică dintre ele, când la Irina,sora mai mare care pare atât de bucuroasă de ce se întâmplă.

-Faceți poze, faceți poze! Le strigase mama și fiecare se îmbrăcară repede ca pentru a petrece timp afară la joacă.

Căciulițe croșetate de mama, mânuși și hainele groase croite de Sârbu, croitorul cartierului care nu reușea să facă gulere rotunjite pentru haine de fete, le scoase pe scară dar și de această dată gulerul paltonașului Anei, arăta ca ”tras de urechi”

Tania o ținea strâns pe Ana de mână dar o căuta pe Sanda pe care o prefera la joacă. Se tot trăgea în spate să o vadă și pe Irina care i se părea cam departe de ea.

-Un, doi, trei, unu!

Fiecare râde sau zâmbește așa cum le spusese fotograful doar ea…Sanda,parcă nu este prezentă, nu afișează nimic din cele auzite.

Acoperită bine cu fularul ce-i ține gâtul ascuns, se uită parcă întrebător la cel ce încercă de două ori să o facă să zâmbească dar privirea ei transmite un dezinteres de ce se întâmplă, însoțit de o cercetare neutră.

E tristă?

Sunt doar câteva zile decând… și imagini i se perindă prin fața ochilor…

Era dimineața , înainte de a pleca la grădiniță, îmbrăcată cu șorțulețulul alb de pichet, bine apretat si călcat de mama,împodobit cu o fundă mare, bordeau, ca un fluture căruia -i făcea plăcere să-i simtă bărbia mișcându-se.

Își controlă ghiozdanul metalic pe care erau patru fete prinse întrun joc,semănând parcă cu ele, surorile în același număr.

Pachețelul, mărul și… se auzi un zgomot ca un gâlgâit de apă suflată, care-o făcu să se întoarcă,să se uite după Liviu, frățiorul care învăța să exploreze covorul , grăbit.

Nu-l văzu așa ca începu să alerge, căutându-l , strigându-l și parcă simți că cineva o împinge spre baia cu ușa deschisă unde era căzănelul cu apa adunată după baia lui de aseară.

Nu înțelese ce-s bulele de aer care se ridicau deasupra dar își propti bine genunchiul stâng de cazan și începu să caute cu mâinile în apă …

Apucă o parte a cămășuței ,simți forța să-l tragă cu amândouă mâinile și-l scoase,așezându-l tremurând de spaimă lângă cazan , pe frățiorul care-și lăsase capul moale întro parte.

Alergă țipând în fața ușii unde se întâlni cu mama ce venea cu bratul plin de lemne pentru teracotă.

Când își văzu fetita țipând mama înțelese că o grozăvie se întâmplase.

Aruncă lemnele, trecând pe lângă ea, căutând copilul pentru care înțelese că fetița țipa așa de tare strigând;

Continue reading „Alexandrina TULICS: Liviu…Liviu…” →

Lucian MARINA: O nouă antologie a creației poetice a lui Radu Flora

Din activitatea Editurii Academiei Române

Editura Academiei Române, înființată în anul 1948, este o instituţie subordonată Academiei Române, și care a continuat activitatea de publicarea de cărţi şi reviste începută în anul 1868 de înaltul for ştiinţific şi cultural academic român.

Recent, la această prestigioasă editură, a văzut lumina tiparului volumul Radu Flora, ,,O sută și una de poezii”, o antologie, prefațată și cu o selecție a reperelor critice de Florian Copcea și o bio-bibliografie semnată de Nicu Ciobanu.

Pentru o apreciere la adevărata valoare a însemnătății apariției acestei antologii, merită să fie prezentat un scurt istoric al tipăririi unor antologii similare a poeților români de renume.

Astfel, dacă în anul 2007, la Editura Academiei Române, a văzut lumina zilei doar placheta lui Petre Stoica, ,,Ultimul spectacol, 101 poeme”, în anii ce urmează publicul cititor s-a bucurat de tipărirea unui volum consacrat Ileanăi Mălăncioiu, precum și a antologiilor de poezii ale lui Grigore Vieru, Radu Stanca, A. E. Baconsky, Ștefan Aug. Doinaș, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Ion Brad, precum și din opera poetică a lui Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Ioan Alexandru, Anghel Dumbrăveanu și Mihai Beniuc.

În anul 2017, la Editura Academiei Române a văzut lumina tipărului și o selecție a poeziilor lui Mihai Eminescu, cu un studiu introductiv, schiță biografică și notă asupra ediției de Teodor Codreanu, respectiv o selecție de poezii din opera lui Camil Petrescu și o antologie de poezii semnate de Ion Miloș, cu prefață și selecția reperelor critice de Cornel Ungureanu.

La aceeași prestigioasă editură au fost tipărire și antologiile consecrate operei lui Ion Creangă, Arcadie Suceveanu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Tăutu, precum și a creației literare a lui Vasile Tărâțeanu, Nicolae Dan Fruntelată, Florin Mugur, Ion Vinea, Victor Teleucă, Vasile Dâncu, Romulus Guga, Negoiță Irimie, respectiv și antologii ale poeziilor lui Leo Butnaru, Mihai Morăraș, George Bacovia, George Alboiu, dar și a lui Cezar Baltag, Emil Isac, Liubița Raichici, Emil Botta, Rodica Braga, și Rodica Marian.

Prof. dr. Florian COPCEA în Prefața antologiei ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, semnează, de fapt, un studiu în care este analizată creația poetică a renumitului poet, prozator, dramaturg, istoric și critic literar, dar este pusă în focar și resuscitarea estetică a poeziei românești din Serbia.

Astfel, renumitul critic literar din Drobeta-Turnu Severin, de altfel, un excelent cunoscător al creației literare a românilor din Voivodina, de la bun început a ținut să sublinieze că, ,,Fenomenul cel mai relevant în literatura de expresie românească din Serbia este detașarea tematică de restricțiile cultural-ideologice și de falsele valori estetice, opace, impuse de regimul instaurat după Al Doilea Război Mondial. Un moment de referință, memorabil, îl reprezintă manifestul-eseu Drumul literaturii noastre, semnat de Vasile (Vasko) Popa, care șarja pe marginea disensiunilor/disputelor tradiționalism – modernism, propunând noi direcții de relevare a sensurilor și mesajelor, mai ales, ale creației poetice. Refuzul politicii literare a vremii de a promova ideea regăsirii, dincolo de complexe și inhibiții, a identității creatoare, libere și lucide, exagerat cantonate în jurul unor ,,paralaxe” poetice matriciale consacrate, a produs, totuși, în rândul unor trubaduri ai realismului socialist, o adevărată schismă, generatoare a unei resurecții autentice în cultura românească minoritară din acest spațiu multicultural balcanic. Saturația de formule fade, dogmatice, demodate, festiviste, nu numai că a solicitat, la nivelul formelor și fondurilor cultural-spirituale, deconstrucția/demitizarea acestora, dar a  și orientat creatorii (o parte dintre ei) spre o scriitură post-modernă, care respingea constrângerile”.

Justificând opinia privind rolul decisiv pe care l-a avut Radu Flora în procesul de ,,declanșare a mișcării de revitalizare a culturii care tindea să se sustragă de sub tutela înghețului titoist și să-și îndrepte pașii pe calea de exprimare/afirmare a unor libertăți spirituale”, prof. dr. Florian Copcea a subliniat că, ,,Printre arhitecții ,,stilului realist” al literaturii române din ex-Iugoslavia, îl așezăm, pe primul loc, pe Radu Flora, cel care avea să susțină introducerea unor ,,abordări moderne în procedeul artistic-expresiv” de elaborare a operelor literare, desigur, fără să fie abandonate modelele clasicilor români și sârbi. În ce măsură aceștia au determinat formarea poetică a lui Radu Flora, nu e greu de presupus: prin multe dintre poemele sale, se simt trecând duhurile lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, Tudor Arghezi și, mai târziu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Zaharia Stancu și Nichita Stănescu, fapt care explică multe dintre ,,conexiunile extratextuale” (I.M. Lotman, ,,Lecții de poetică structurală!”, Editura ,,Univers, București, 1970), ale acestui ,,scriitor inventiv”, dezvăluindu-i astfel întreaga concepție despre poetică, despre lume, despre realitățile ei imprevizibile”.

Criticul literar pe bună dreptate constată și o realitate iminentă. ,,Conștient că nu poate avea șanse de supraviețuire literară într-o paradigmă nesincronizată la curentele culturale occidentale, Radu Flora își îndreaptă, intuitiv și energic, spiritul spre desubstanțializarea retoricii, a contrarității și a hazardului apocaliptic, (…) Așadar, poetul începe să concilieze realitatea cu textul și, exploatând la maximum reminiscențele unui anacronism deșănțat, aplică propriei creații insolitări exacerbate ludic. Această detașare demonstrează vastitatea nemărginirii intelectuale a lui Radu Flora, întâiul stătător al liricii românești moderne din Iugoslavia, continuu situat sub semnul înțelegerii mitice a creației literare”, subliniază Copcea.

Din Prefața semnată de Florian Copcea referitor la meditația creatorului asupra condiției sale de filozof, decis să devieze de la convenții și reguli impuse, consemnăm ,,modul de antrenare în câmpul izotopic al textului poetic, al semnificației cuvintelor”. Astfel, în opinia criticului literar, ,,Radu Flora, ,,poet cu aștri-n frunte și cu spini bătuți în palmă”, cum singur se definește, în pofida etichetei ce i-o pusese confratele Ioan Flora, de ,,practicant al unei poezii neoveriste”, dar și al simbolurilor ancestrale ,,conservate” clar în substraturile fondului său genetic, s-a dovedit a fi un căutător asiduu, vizionar, al luminișurilor misterioase ale expresiei poetice. În nenumărate compoziții, poetul atinge firescul unei vibrante stări de fantezie creatoare, lucru care ne obligă să recunoaștem că linia sa poetică concordă cu sensul poetic metaforic revelatoriu al curentului liric modern.”

În consecință, pentru poet, explorarea de spații ideatice și modalități de expresie, a devenit rațiunea supremă, cognoscibilă, de a-și ordona universul poetic și de a imprima, deloc egocentric,  lucrurilor simple o imagine poetică durabilă, astfel încât sacrul, asociat uitării de sine a ființei, să poată fi recuperat într-un etos originar: ,,Vin aşa clipe cu găuri imense/ lărgite lungite lăţite lăbărţate/ Orice substanţă Orice miez orice măduvă/ îşi pierd sensul Chipul rămâne-n scoarţă// Vidul fără creier Un gol mat/ stăpâneşte hârtia albă virgin/ Trupul a devenit aer eter nimic/ Nu simt// Nu văd// Nu aud// Fericirea pruncului nou-născut// Nu dezolarea pierdutului paradis” (,,Vid”).

Având în vedere argumentele expuse, renumitul critic literar prof. dr. Florian Copcea a menționat: ,,Radu Flora, un nonconformist al generației sale, prin combinarea multitudinii de stiluri poetice moderne și de jocuri de limbaj și formule retorice, considerate noutate absolută, a reușit să aducă mutații fundamentale în spațiul literaturii de expresie românească din actuala Serbie. (…)

În concluzie, aceasta ,,a însemnat înnobilarea literaturii românești din Serbia cu miracolul unui limbaj plin de simboluri și modele est-europene, de ,,o avalanșă de metafore și hiperbolizări” (,,Poezia în micro și macro plan”).

Bucură faptul că, pe lângă antologia ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, conform informațiilor disponibile, la Editura Academiei Române în curs de apariție se găsește și cartea Ioan Baba „101 de poezii – Spirala cercului” prefațată tot de prof. dr. Florian Copcea.

 

Lucian MARINA

Victor RAVINI: Metafora morții ciobanului și moartea metaforei

Clasificarea Mioriței ca baladă este discutabilă. În primul rând trebuie precizat dacă ne referim la varianta publicată de Vasile Alecsandri sau la ce alte variante ale Mioriței. La o singură variantă sau la o multitudine de variante? Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele, după cum ne atrage atenția cercetătorul Adrian Fochi în vasta lui monografie, iar nu doar de la varianta lui Alecsandri, așa cum au făcut cei mai mulți savanți. Diferite variante au fost clasificate în diferite specii literare, unele în genul liric, altele în genul epic. Țăranii spuneau că Miorița este „cântec bătrânesc”. E o noțiune complexă, pe care nimeni nu a reușit să o definească în mod satisfăcător. Faptul că Miorția se cânta, i-a făcut pe mulți să o considere baladă. Însă nu au pornit de la o definiție clară a baladei și au redus complexitatea Mioriței la simplitatea unei balade. Prin definiție, balada aparține genului epic și are ca erou un personaj identificabil, care a trăit cândva și s-a remarcat prin anumite fapte. „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru” precizează Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie, în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964.

În concluzie, Miorița nu se încadrează în definiția baladei și nici în genul epic. Această concluzie este confirmată de faptul că în cele mai multe variante ale Mioriței, ciobanul nu poartă niciun nume. Toată acțiunea pare să se petreacă într-un peisaj geografic, însă are loc în sufletul lui, în peisajul lui lăuntric. Deci aparține genului liric. Toate cuvintele concrete, ce descriu peisajul geografic din jurul ciobanului sunt metafore ce simbolizează frumusețea peisajului spiritual din inima lui. Acesta este un procedeu arhicunoscut în istoria și în teoria literaturii. Numai în variantele care sunt colinde, ciobanul din textul Mioriței primește numele țăranului căruia îi cântă colindătorii. Iar colindele nu sunt balade. Ciobanul din Miorița nu poate fi un individ în carne și oase, ci este un personaj literar cu valabilitate universală, ce întruchipează bunătatea și perfecțiunea umană. George Călinescu a afirmat că Miorița este un mit. Acest lucru este evident în multe variante, unde ciobanul întrunește condițiile conform cărora e un erou mitologic. Cei care au afirmat că Miorița este un mit au fost contraziși de cei ce au considerat că acțiunea din Miorița este concretă și are un caracter juridic, o crimă pentru jaf, ca în Baltagul, de Mihail Sadoveanu.

Divergențele dintre savanți provin de la faptul că unii văd în Miorița un text ezoteric, cu conținut abstract, sacru, tainic (mythos) și cu un sens luminos, care ne înalță sufletul până la soare și la puritatea cerului înstelat, pe când alții văd un text exoteric, adică concret, profan, accesibil oricui (logos) și cu un conținut tragic, cu un cioban incapabil de acțiune și laș, care cică ar fi reprezentativ pentru toți românii. Interpretarea juridică se sprijină pe erori metodologice de cercetare a textului, nu poate explica viziunea poetică a ciobanului, jignește demnitatea de român și este o insultă la adresa întregii națiuni. Există două feluri diametral opuse de a înțelege Miorița sau orice alt text cu caracter sacru, cum este și Biblia. De aceea avem drept-credincioși și atei. Drept-credincioșii văd sensul ezoteric, de taină, sacru și plin de sensuri luminoase ale metaforelor din Biblie, pe când ateii se opresc la sensul concret al cuvintelor și nu pot vedea sensul luminos. În privința Mioriței, culmea este că atât cei ce văd sensul sacru, cât și cei ce văd sensul profan, pot avea dreptate, dintr-o perspectivă sau alta: sacră sau profană. Fiecare, cu ce fel de ochelari citește. Am folosit aici cuvântul ochelari în sens metaforic, abstract. Miorița a fost concepută ca un text sacru, plin de simboluri și abstracțiuni, astfel încât conține mai multe idei decât cuvinte. Da, este posibil, deoarece fiecare cuvânt este un simbol plin de multiple sensuri și sentimente, despre care se poate vorbi mult și bine.

Cuvântul „lege” apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Unii au crezut că are sens profan, de lege juridică. Alții spun că are sens de lege sacră, religioasă. Dicționarele noastre arată că sensul religios al cuvântului lege este singurul cunoscut în cultura populară orală și e mai vechi decât sensul de lege juridică, încă necunoscut în limba noastră pe vremea scriitorilor noștri clasici. La Alecsandri, Grigore Alexandrescu sau Vlahuță, cuvântul lege are sens religios. Pentru sensul juridic, ei foloseau cuvântul pravilă. În Miorița nu poate fi vorba de o lege juridică, ci e o lege religioasă, sacră. Dumitru Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege în Miorița are sensul de „nomos” din greaca veche și nu reglează relația dintre oameni în societate, ci relația dintre om și cosmos sau divinitate. Așadar, o lectură juridică a Mioriței este neîntemeiată. Kindlers Neues Literatur Lexikon, volumul 19 din anul 1992, nu acordă credit interpretării juridice a Mioriței.

Tot despre o lege cu sens religios vorbește și apostolul Pavel din Biblie: „Căci, eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.” (Gal. 2:19). Metafora morții din Miorița este aceeași metaforă pe care o folosește apostolul Pavel, când zice: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31), „Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6:11). Ciobanul din Miorița, ca și Pavel sau alți autori de texte ezoterice, folosește metafora morții în sensul că se îndepărtează de cele lumești, pentru a se apropia de cele dumnezeiești și de frumusețea paradisului. Acesta e sensul luminos al metaforei morții, nicidecum o moarte adevărată. În mod evident, Pavel, ca și ciobanul din Miorița, nu vorbește de o moarte concretă, cu o descompunere a corpului, ci de o eliberare față de cele lumești. Nunta cosmică a ciobanului nu este o minciună frumoasă, pentru a da un sens sublim morții sale tragice, cum s-a crezut în unanimitate. El nici nu este ucis. Continue reading „Victor RAVINI: Metafora morții ciobanului și moartea metaforei” →

Ileana VLĂDUȘEL: Plânge cerul (poeme)

Ploaie bacoviană

 

Cerul plânge hohotind cu nori,

Suspinând furtună și aruncând în noi

Fulgere de foc , rafale reci

Înecând sărmanele poteci.

 

Strigă ceru-întunecând albastrul,

Mânios, i-alungă nopții astrul

Și aruncă stelele de-a valma,

Suduie și scuipă în noi sudalma.

 

Prin pereții nopții întunecați

Bântuie răcoarea, nori certați

Plâng suflându-și nasul spre pământ

Și-aruncând pietroaie mari de vânt.

 

Plânge cerul, plânge, plânge, plânge,

Inima pământului se frânge!

Asaltat de horde ude, reci,

Își deschide ușile la beci.

 

Ramurile pomilor se strâng

De atâta jale, jumulind

Haina verde, frunza înmugurită

Și sub ropot tremură de frică.

 

Zori se nasc și nopți revin în lacrimi

Parcă își plătesc eternități de patimi.

Cerul își pleznește cu biciușca

Herghelii de nori și trage-n ei cu pușca.

 

Și ce plânge, Doamne și ce plânge

Cerul, când afară își împinge

Stelele ascunse prin cotloane

Adunând din nori, batalioane!

 

Plouă, plouă, de cu zori tot plouă,

Noaptea vine, lacrima în rouă

Cade peste floarea înecată

De a bolții, aspră judecată!

 

Norii, între ziduri tulburi prinși

Se declară de acum învinși.

Lacrimi nu mai au, nici întristare,

Își doresc odihnă în disperare.

 

Storși de vlagă, părăsiți de fii,

Caută lumina, vor ieși

Bravi ostași ai cerului, senin

Să mai guste, fie și puțin?

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Plânge cerul (poeme)” →

George Rîurel Bălan: ,,Un optimist incurabil în timpul pandemiei” – poesis

Infinitul

 

Angelică ființă cu legănări de barcă,

ce pânzele în apele adânci ți le arunci,

m-aș avânta în larg, tu de mi-ai da porunci,

să fiu Adamul tău, în ancestrala arcă.

 

Din luciul apei tale, lumini vor să străbată

prin fumul de țigară tot ce-or putea străbate,

mă pierd în ceața deasă, visez la libertate:

nimic nu va putea visu-mi să-l abată!

 

Cu vinul în pahare, Luceafărul busolă,

la rame ca să trag îndată-i mai ușor,

de-i roșu sec pelinul, ce-i numai bunișor,

te voi salva din valuri, iubita mea creolă!

 

[…]

 

Eu te salvez o dată, tu sari iară-n adâncuri,

când am crezut o clipă că valul a murit,

în geamătul albastru, ecou nețărmurit…

Infinitu’-l ancorăm cu ale noastre pâncuri.

28.04.2020

 

 

Maria

 

Mijesc în ochii tăi corăbii
ce-s legănate de dorințe,
avem ascunse-n inimi săbii,
lucesc în lacrimi suferințe.

În valuri vorbele te spală
și-ți șuieră-n urechi cuvântul,
în clipa providențială,
când la liman e fermecat pământul.

Aruncă-ți pânzele departe
și hai, doar azi, te clatină-n derivă,
să facem de-am putea o parte,
precum Adam și Eva din era primitivă.

Să ancorăm o clipă-n fericire,
să ne pârlim ca șerpii-n lanuri solzii,
în noi o viață legendară să conspire,
în timp ce zeii degusta-vor iar ambrozii.

 

 

Curcubeu

 

Prefă-te umbră în făptură,

prefă-te dor în realitate…

cu un pahar de vin de calitate,

și-o cuminecătură.

 

Departele Tu fă-l aproape,

eu noaptea o voi face zi,

din lumea viselor nu mă trezi,

mai lasă-mă ascuns sub pleoape.

 

[…]

 

Privesc la cerul cel albastru,

prin’ crengile copacilor înmuguriți,

l-atingeri de copii îndrăgostiți,

dar tu departe ești, precum un astru.

 

Iar cum nimic din toate acestea

n-ar fi-ntru-totul îndeajuns,

o pandemie ne-a ajuns,

să ne-ntrerupă iar povestea.

 

Cu toate-acestea eu mai sper

că se sfârșește orice vijelie

cu-n curcubeu, în tril de ciocârlie,

trimis de sus, trimis din cer…

 

La fântâna

La fântâna fericirii am venit să mă adap,
luciul calm, oglinda firii, să-l sărut, de griji să scap.

Gura ta surâde-a rouă dimineața, printre flori,
zâmbete plutesc pe apă, se amestecă-n culori.

Ceru-n ochi ți se revarsă, nori îți sunt pe tâmple-acum,
lacrimile-s râuri calde, ce se pregătesc de drum.

Să mă-mbăt de fericire, să mă-mbăt de vorba ta,
izvorăsc doruri nebune, „Flori de colț”, „Nu mă uita”.

Nici mă cheamă, nici mă-ndeamnă, să mă satur, de-oi putea,
apa poți s-o bei din palmă[…] Fericirea?[…] Vei vedea!

Să mă scald în râul nunții, să plutesc pe el aș vrea,
să mă duc în voia sorții, împăcat cu dragostea.

Licăresc lumini plăpânde printre pietre de fântâni,
mușchiul verde le cuprinde, le preface sfârcu-n sâni.

Cumpăna din nou s-apleacă și se-nchină spre pământ,
fură apa cu găleata și promite-un legământ.

Doară dânsa, fericirea, când sătulă e de noi,
se adapă of!, cu sete, când cere la nouri ploi.

 

Bosumflați, stând cam de-o parte, norii încă se gândesc:
de se-adună și se sfarmă, în fântână poposesc.

 

Continue reading „George Rîurel Bălan: ,,Un optimist incurabil în timpul pandemiei” – poesis” →

Carmen GIGÂRTU: Zâna Zânelor

Sub cerul parfumat cu tei al lui iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singură de acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec printr-o frumoasă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos în drumul meu. Admiram verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am  alergat  pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii, unde era o troiţă.

Pentru prima dată i-am păşit pragul şi am fost copleşită de frumuseţea acelui chip minunat ce mă privea cu blândeţe şi dragoste. Ştiu că m-am lăsat în jos şi am luat figura Gânditorului de la Hamangia.

Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la acea imagine minunată care  mă atrăgea într-un mod inexplicabil. Niciodată nu văzusem ceva mai frumos, mai minunat. Pictorul anonim  realizase o adevărată capodoperă. Portretul era realizat cu mare rafinament, sensibilitate, eleganţă şi lirism. Coloritul intens, dar şi clarobscurul combinatic sugera o atmosferă plină de mister şi graţie divină.

Aveam senzaţia că vibra aerul din jurul picturii. Era o reprezentare a Fecioarei atât de minunată. Fiinţa mea era încântată de acea imagine sacră, care avea pe un umăr soarele, pe altul luna, capul era acoperit de un văl cu stele, ochii păreau vii şi zâmbetul atât de blând. Nu ştiu cât timp am stat  contemplând acel chip neasemuit de frumos. Când am ajuns acasă am dat buzna în atelierul bunicului şi radiind de fericire i-am spus: Bunicule, am văzut Zâna cea bună şi frumoasă! Am văzut-o pe Zâna  Zânelor din poveştile tale! Este la fel cum ai descris-o. Are stele în păr şi este tare, tare frumoasă! Este acolo, sus pe deal, în troiţa din pădure.

Bunicul şi-a pus rindeaua pe tejghea, m-a luat în braţe şi am văzut cum o lacrimă i se rostogolea pe obraz. M-a mângâiat pe frunte şi cu vocea tremurândă mi-a spus:”Ţi-am spus multe poveşti, dar acum am să-ţi spun cea mai frumoasă, cea mai adevărată şi cea mai minunată poveste. Am să-ţi spun povestea Zânei celei bune şi frumoase, povestea Zânei Zânelor, povestea Fecioarei Maria care a născut pe Mântuitorul omenirii.”

————————

Carmen GIGÂRTU

 

Germain DROOGENBROODT: Poems (english)

DAWN

 

Slowly
as a poem writes itself
daybreak comes
from nothing into being

disposes of silence
and brings light

everywhere arises green
victuals for the sun

which from the earth
no other darkness removes

but the night.

***

DO NOT follow the stars of the night
but go upstream following the darkness
earthly and palpable

 

don’t save the alms
share bread and wine
with the nomads of the night

 

throw roses in the break of day.

 

 

***

THE STARS are hardly more
than dispersed fragments
of an invisible unity

 

Resisting all questions
about what disappears
or continues to exist

 

just as in the stem of the autumn tree
although invisible
the blossom is already present.

 

QUESTION

 

Earth, are you still more
than a spark of the primal light

 

a mutilated boulder
lost in the universe?

 

The golden calf
unwinged the angel

and the ruler
–as prophet disguised–
spreads lies as truth

 

barely audible remains
the familiar wingbeat
the double pulse of the heart.

 

 

HOPE

 

Since many months no rain

they suffer

but still they are green

because without hope

neither they can live

– the trees.

 

 

LIFE

 

Like an ephemeral flower

like a handful of snow

which for a moment glitters in the sun

and melts

slowly seeps away

 

merges with

and again becomes

-earth.

EAGLE

 

The ravens fly in swarms
the eagle flies alone
Luchino Visconti

 

So close to heaven
flies the eagle
lonely
as the poet

who patiently waits
the arrival of a verse

till the pen

scratches finally a few a few lines

still doubting
the sense

the idleness
of naming.

 

 

WHAT ELSE…

What else
searches the word for
in the sediment of the verse
if not for the impalpable
– which exists

just as the water of the river
escapes the hand
but learns its limits in the jar
conserves its form
and refreshes

as sometimes does
a poem

 

SHANGHAI

 

Unmoved flowing
between past and present:

the river

 

reflecting at dusk
the heaven-defying towers
the colourful, ephemeral glitter

nameless

the testament
the stone trace of men.

 

WRITING POETRY

 

Find the bottom
at the bottomless

 

read the hours
in the whirlpool
of time

 

experience silence
not as a void
but as fullness

 

unfold light
with the shadows
of the night

 

span a bridge
with unspoken words

create a rainbow
with the colours of peace.

 

SEARCHING FOR LIGHT
(To Hugo Mujica)

Although the roots
searching for water
embrace each other

 

and the branches
searching for light
draw apart

Continue reading „Germain DROOGENBROODT: Poems (english)” →

Melania RUSU-CARAGIOIU: Frunze de arțar

F R U N Z E    DE   A R Ţ A R

           

Îmi place să merg,

Să merg răscolind frunzele cu vârful piciorului …

Frunzele să-mi cânte mie şi cerului ,

Încetişor,

Încă odată, melodios şi încă odată…

 

Nu ştiu cum se desprind frunzele…

Ele mă văd şi se avântă în calea mea.

Le cheamă toamna din pletele mele,

Umerii mei largi, sub atâtea poveri…

 

Privesc în sus,

Frunzele îmi zîmbesc,  au buzele roşii

şi obrajii poleiţi, iluminaţi de ochii uşor adormiţi.

 

Iarăşi cântă ! Sau, nu.

Plâng plecarea ultimelor păsări.

 

Vântul flutură prelung steagul zdrenţuit al toamnei…

Zgâlţâie înciudat ramurile …

Când nu reuşeşte, fluieră amarnic…

 

Merg, merg mereu, însetată, bând din  cornul  toamnei.

Aş voi ca drumul să nu se termine,

Nicicând şi niciunde …

Să fiu mereu însetată,

Să zbor peste zări ca o samară de arţar,

Să întîlnesc ultimul vis al  frunzelor subţiri şi crestate.

————————————-

Melania RUSU-CARAGIOIU

Octombrie 2020