Aflat la venerabila vârstǎ de 80 de ani, binecunoscutul scriitor, jurnalist și poet, domnul Al Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, alege să sublinieze această aniversare printr-o întoarcere la cea mai frumoasă, sacră și magică formă de creație literară, poezia!
Poezia este de factură celestă, deoarece însuși harul poetic este de sorginte divină legând poetul de divinitate printr-un cordon de argint al eternității. Poeții sunt vizionari ce simt profunzimea vieții diferit față de alți oameni, pentru că ei o privesc cu sufletul. Aceștia ard pe altarul creației mii de gânduri pudrate cu străluciri de zei, iar poezia lor reprezintă cea mai pură formă de simțire și trăire, o poartă spre timpul nemuririi.
După o viață trăită ardent zi de zi în slujba condeiului și după publicarea a peste 95 de cărți, cuprinzând o arie extrem de vastă de scrieri ce cuprinde: poezie, proză scurtă, romane, piese de teatru, biografii despre viață și opera unor scriitori români, eseistică, scrieri și cercetări istorice și filozofice, iată că distinsul scriitor Al Florin Țene se întoarce la poezie ca la o primǎ dragoste pe care o pastreazǎ la loc de cinste în căușul sufletului și pe care nu a uitat-o niciodată.
Antologia ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ reprezintă în fapt o selecție inedită de superbe poezii, alese din cele 24 de volume de poezii publicate la diverse edituri din țară și străinătate de-a lungul vieții.
Distinsul scriitor octogenar Al Florin Țene este Președinte al Ligii Scriitorilor din România, director de reviste, jurnalist, istoric, filosof, dramaturg și cronicar. Domnia sa este unul dintre cei trei părinți ai Zilei Limbii Române, unicul care mai este în viață, zi care a fost legiferată la propunerea sa, ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2011 adoptată de Parlamentul României și care se serbează în fiecare an în 31 august.
Prolificul scriitor Al Florin Țene își trage seva puterii de creație din nesecata esență culturală și spirituală a sufletului românesc care reprezintă forța sa regeneratoare. Se observă în poezia domniei sale acea stare emoțională dorită, o chemare spre acasă, printr-un dor cu înalte valențe spirituale simțit și trăit.
Spiritul distinsului poet este pătruns de optimism, iar în poeziile sale întâlnim adesea construcții metaforice deosebite ce îmbracă în haine surprinzătoare iubirea de viață, de glie, de neam și locurile natale, de părinți și de istorie. Poetul ne încântă cu expresii originale ce sunt așezate într-un mod inovator și plăcut într-un joc al intuiției, al inteligenței și al devenirii filozofice subtile. Acestea sunt adevărate trenuri ce vor purta spre viitorime vechile valori ale spiritului și neamului nostru.
Poetul Al Florin Țene înțelege în deplinătate că rolul luminator al poetului în lumea atât de debusolată de azi este poate mai important decât a fost vreodată. Adevărul istoric trebuie scos la lumină, chiar dacă doare uneori, pentru că viitorul își va găsi mereu punctul de sprijin în toiagul istoriei. Arma poetului a fost dintotdeauna condeiul său, iar sub greutatea slovei sale, scriitorul se mărturisește întru adevăr, cinste și onoare.
Studiind CV ul literar al neobositului și distinsului scriitor Al Florin Țene, cititorul va înțelege că citește creațiile unui adevărat gorun al literaturii române, un scriitor care și-a dedicat întreaga viață păstrării și promovării literaturii culturii și graiului românesc, transformând-o într-o bogată și intensă activitate literară.
Al Florin Țene este un poet de mare forță și creativitate, ce scrie cu pasiune și ardoare, fiind dăruit cu o inteligență a scriiturii ce-i așterne magic gândurile în versuri de impact, semnând cu fir de aur în cartea nemuririi neamului românesc prin scrieri de excepție, ce vor dăinui peste timp.
Antologia ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ dă ocazia cititorilor să călătorească în timp, 50 de ani în urmă și să retrăiască alături de poet cele mai frumoase amintiri prinse în buchete stelare ce-și răspândesc lumina dincolo de vreme.
Johnny Ciatloş Deak
senior editor Globart Universum Publishing House, Montreal
membru al Uniunii Jurnaliştilor Independenți din România
O lume încărcată de ură, invidie, discordie trăieşte într-o ambianţă chinuită de teroare, catastrofe, cataclisme, trăieşte într-un mediu apăsat de suferinţe, lacrimi, sânge, într-o atmosferă plină de indiferenţă, insensibilitate, viclenii. O lume lipsită de sinceritate, văduvită de iubire.
Această lume încercată de ambiţii, însetată de putere, de grandoare, de glorie, de prestanţă, se îndreaptă cu o viteză înspăimântătoare în abis. O lume rătăcită, o lume cu oameni deveniţi atăt de pământeni, încât nu mai ştiu de unde vin, cine sunt şi unde se duc. De fapt, nici nu-i deranjează care le este originea, care este sensul existenţei pe acest pământ, ce este viaţa, ce este moartea. Trăiesc într-o apatie cutremurătoare!
Am fost să fim Zidiți Copii Lui…
Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,
O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:
Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război
Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite
În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi Trăiește azi! Noi, specia umană nu am dorit să fim Copiii Lui…
Noi, oamenii, (seminția umană) toți, am fost în Sfântul Gând,
Zidiți să fim Copii Lui! Da, și în această mare Binecuvântare
Dumnezeu ne-a pus să purtăm Numele Om! Și în Legământ
Ne-a Poruncit, pururi să păstrăm noblețea ăstui Nume ca atare…
Plăsmuiți fiind în Sfântul Gând am fost zidiți și Acolo în Eden,
Din Mâna Lui, noi am primit Mari Daruri, Podoabe nobile, pure:
Vitală Energie, suflare, voință liberă, intuiție, Dorul de Nalt, gen
Botezat în Iubirea Lui cu Numele Om! Sensul, Calea, Menirea
Consfințite toate în Poruncă spre ascultare și totul să ne bucure…
Acele Mari Daruri, Podoabe nobile, pure au fost sădite în fiecare.
Ajunși pe Terra, noi (seminția umană) doar cunoșteam Porunca
Să fim Copiii Lui! Binecuvântate, sădite înăuntru urmau ca atare
În devenire să le dezvoltăm și să le cultivăm. Nevrerea ne arunca
Pe altă Cale, slăvind primatul minții, ancorasem totul în lumesc…
Omul în devenire a oferit deplin dictatul absolut rațiunii terriene
Ajuns pământean nu este nici pe aproape ceea ce crede el că este,
Și în niciun caz nu poate să revendice dreptul său negreșit la eterne
Existență și fericire: Cu spiritul inert nu-și va trăi viața în poveste!
Astăzi, însă au rămas puțini din cei ce poartă, acel nobil Nume
Om! Ei, sincer, firesc Cinstesc Celestul Tată și sunt Copiii Lui!
Ceilalți, sunt mulți, puzderii și-au făurit un univers al lor, o lume
În devenire pământeană, rătăcită, crudă, străină și ostilă Cerului…
Au construit o lume fără Dumnezeu, L-au neglijat, L-au negat,
L-au urât, L-au dat uitării! Și ei, nu și-au dorit Copii Lui să fie,
Ba, chiar se vedeau, și încă se văd mai sus decât sunt și li-e dat,
Credeau, cred că pot să fi chiar Dumnezeu! E curată Blasfemie!
O, pământean poți să fii Copil al Lui, cu țigara aprinsă între dinți?
Corpul fizic, e un Dat pentr-a-mplini Menirea Sacră, tu-l profanezi
Arzându-i măruntaiele, (procedează astfel alogic și cei necuminți)
Cu duhoarea spurci Aerul Binecuvântat pentru suflare! Tu ruinezi!
Omuleții își doreșc la nebunie să fie remarcați, elogiați, apreciați
Și-mbătați de sine euforic tresaltă frenetic sub Semnul Dependenței
În extaz demonic se complac că-s „Cineva”! Sunt mulți, împrăștiați
Pe Terra îi întâlnești oriunde, se cred Vedete, Maieștri, Excelențe…
Da, ei se lasă hărțuiți de această terestră existență căci aici totul
Este îndreptat spre influență, glorie, putere și avere pământești.
Necontenit în vis, aievea se văd în primplanul tuturor! Și rostul?
Problema e că în mândrie ei satisfacția-și găsesc și ca în povești
Cred că plutesc de fericire, chiar dacă sunt ridicoli și grotești…
O, pământeni: Oare, putem noi să ne numim, Copiii Lui pe astă
Stea, când omul aici e hrana altui om? Când apocaliptic plânge
În căderi de ploi cu stele Universul, iar Terra încinsă de-a noastră
Răutate (milenii șiruri curg puhoaie de suferinți, de lacrimi, sânge),
Focul din adâncuri își varsă râuri-râuri și-n catastrofe le revarsă…
Privește-ți lumea pământeană făurită: O lume ciudată și stupidă…
Valorile spirituale în astă lume nu pot fi înțelese! Cum ar putea
Să le înțeleagă? Cu atâtea piedici construite sumedenii! Insipidă,
O lume cu bariere religioase sau cele ce țin de națiune sunt sadea
Pur pământești ridicate de rațiunea omenească și nu-s hotare vii…
Și nu au sens în panorama lumii, de fapt aievea lucruri mărunte
Sunt. Pământeanul însă, le consideră mărețe de dragul inluenței
Terriene. Opisul Clio spune, că anume acestea au lansat crunte
Urgii, dezastre, teroare, pe tot parcursul Cosmic ăstei Existențe.
Un Copil aL Lui ar fi știut, că o concepție religioasă particulără
Nu are nimic de a face cu prezența sau cu lipsa valorii unui spirit
Uman, chiar mai mult că atât, ura religioasă cât, și cea națională
Lucruri urâte, josnice, fără rost duc o lume în necaz la nesfârșit…
Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,
O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:
Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război
Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente
După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite
În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi
Trăiește azi! Noi, specia umană, nu am dorit să fim Copiii Lui…
Ședința Cenaclului Literar „Artur Silvestri” s-a desfășurat ca de obicei la Cercul Militar, sala “Armelor” din Cluj-Napoca, în data 23 februarie 2023.
Imnul „Ligii scriitorilor” compus de dr. Mihai Ganea a răsunat în sala aproape neîncăpătoare pentru publicul participant, Sala „Armelor”, ascultat solemn în picioare.
Ședința a fost deschisă de scriitoarea prof. VOICHIȚA PĂLĂCEAN VEREȘ, care a dat cuvântul președintelui național al Ligii Scriitorilor, scriitorului AL. FLORIN ȚENE, care a prezentat cărțile și revistele editate de colegii noștri din diferitele colțuri ale țării: Florica R. Cândea din Arad, Mihai Ganea din Baia Mare, Doina Drăguț din Craiova, Vasile Dan Marchiș din Baia Mare, Mariana Bendo și Vasile Rușeți din județul Gorj, Ionel Marin din Focșani. Aceste publicații prezentate sunt:
Florica R. Cândea-IN/OUT cu mine și în afara mea OUT/IN
Ion N. Oprea-Istorii, comentarii, miscelanea
Vasile Dan Marchiș – Literaturizarea uimirii
V. Umbreanu-Întâlnire cu anti-lumea (ca portretul din lună)
V. Umbreanu-Terapie de șoc
Ion Machidon-Țara mea de la străbuni-100 de poeme patriotice
Ion Machidon-În pas cu viața/însemnări de moment
Ionel Marin-Aripi spre zbor
Antologie literară Bogdania
Ionel Marin-Adevărul vremelnic în derivă
Doina Drăguț-Jocul minții
Teofil Mândruțiu-Poli migratori
Teofil Mândruțiu-Împărțind înmulțirea de pâini
Marieta Coman-Șoapte rătăcite-n valuri
Mihai Sălcudean-Nigrimiada
Maria Someșan-Un univers pierdut-lupta cu eternitatea
Mariana Bendou și Vasile Ruseti- Casa lui Vasile
Universul cărții Gutenberg-revistă
Suflet nou-revistă a satului bănățean
Seniorii -revistă editată la Timișoara
Bogdania-revistă de creație și cultură
Bucureștiul literar și artistic-revistă în care apare un articol scris de Ioan.N.Ro;ca-:” Un nou roman de Al. Florin Țene-Întoarcerea din cruciadă”
În continuare, președintele național al Ligii Scriitorilor a informat asistența că revista „Freamăt”, editată de filiala Maramureș, condusă de Carmena Băițan, care a ajuns la numărul 18, și această publicație este o oglindă a culturii și a creației literare din zonă.
Al.Florin Țene a menționat că sunt unii scriitori care se jignesc unii pe alții, se cred nemuritori, însă numai Dumnezeu și istoria au dreptul să ne judece. Adevărații scriitori din România profundă lucrează în tăcere, fără jigniri și dat din coadă. Aceste gesturi nu măresc calitatea cărților scrise. Numai operele îi reprezintă. Liga Scriitorilor le recomandă să se debaresese de aceste atitudini ce nu sunt acceptate de Liga Scriitorilor.
Apoi, scriitorul IULIAN PATCA, redactorul șef al revistei “Agora Literară” și președintele filialei Cluj al „Ligii Scriitorilor”, a înmânat premiile pe anul 2022 pentru creațiile literare deosebite din acest an, oferindu-le premianților diplome. Printre cei premiați s-au aflat:
Scriitoarea prof. VOICHIȚA PĂLĂCEAN VEREȘ , premiu pentru cartea de proză pe anul 2022 pentru cartea : „Sălaș pentru un pui de cuc”, un adevărat regal de lectură
Scriitoarea prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU, premiu pentru cartea de memorialistică și spiritualitate: „Trecând prin timp”
Scriitorul și talentatul poet TEOFIL MÂNDRUȚIU pentru cartea de poezii „Pelerin prin umbre și ninsoare în fulg”
Scriitorul director MIHAI GANEA, premiu pentru publicații literare periodice pentru revista „Porțile Nordului „ ( Baia Mare)
Scriitorii Ilie Serediuc, din Iași, Ștefania Marineanu din Slatina și Tudosia Lazăr din județul Galați,care nu au fost prezenți, vor primii Diplomele prin poștă.
A fost deschisă „Cartea de Onoare” a Ligii Scriitorilor, în care, de-acum înainte, participanții sunt invitați să își scrie impresiile despre activitățile Ligii Scriitorilor și care în final, peste ani, se va publica.
Celor care își serbează ziua de naștere în această lună, printre care scriitorul și istoricul-Ionuț Țene, li s-a urat „La mulți ani”.
Scriitoarea prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU a prezentat “Calendarul lunii februarie” cu scriitorii născuți sau decedați în această ultimă lună a iernii, marile valori ale literaturii noastre. Printre cei 50 de scriitori consacrați au fost amintiți: Grigore Alexandrescu cu poezii dedicate iubirii de țară, cum ar fi „Umbra lui Mircea la Cozia”, poem romantic și fabulele sale în stil clasic, atât de actuale și azi, Eugen Barbu, Geo Bogza cu „Cartea Oltului” în care aduce omagiu portului și tradițiilor populare, Nicolae Breban, Otilia Cazimir, Ion Călugăru, Timotei Cipariu, Bogdan Petriceicu Hașdeu care s-a aplecat cu dragoste și știință asupra folclorului românesc, Titu Maiorescu, teoretician, critic literar, Malița Mircea, Tudor Mușatescu cu opera dramatică „Titanic Vals”, Marin Sorescu, Nagy Istvan, Doina Sălăgeanu, Ion Barbu cu cele 3 etape ale creației lui: parnasiană, baladică și orientală și ermetică cu „Joc Secund”-o sinteză a literaturii. În final domnia sa a citit o deosebită poezie compusă de dânsa: „Fără sfârșit, fără hotare-i Dragobete” , sărbătoare de inimi, de suflet, de dragoste pe care o celebrăm chiar mâine.
În final, cei prezenți și-au citit din creațiile lor, inspirate de anotimpul și momentele în care ne aflăm, urmând discuții despre cele prezentate. Amintim printre cei care au luat cuvântul pe scriitorul prof. Vasile Sfârlea, dr. Mihai Ganea, scriitorul Nicolae Suciu, poetul Vasile Bele, poetul Vasile Dan Marchiși care și-a prezentat noul volum publicat, scriitorul Cornel D. Lar, scriitorul Gavril Moisa, scriitoarea Marieta Coman, poetul Teofil Mândruțiu și scriitoarea Mariana Popan.
Următoarea ședință va avea loc în 30 martie, ultima joi din lună!
Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse, încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur, iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.
Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale. Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește. Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer. Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre frumos se ocupă poezia care creează semnele simetrice ale reprezentării imaginii naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul, prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul înseamnă sus.
Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției. Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii, deși lucrează cu ideile proiectate din perfecțiune.
Misiunea acestui text, în loc de concluzii, își asumă dificila decriptare a unor coduri de-o poeticitate reducționistă la diferență și la „scriitura diferantă – adică în buclă”, unde „dorința de centru” a Doinei Drăguț este funcția jocului însuși. Tocmai aici, între scriitura ca descentrare și scriitura ca afirmare a jocului recentrator, poate fi localizat poieinul originar, totul venind de la capătul nopții, din copilărie. „Totul pare suspendat iar împrejurul concentrat doar într-un singur punct”. Apropiindu-se tot mai mult de acest centru ajunge la capăt și dispare. Dispariția aparține jocului (ca la Arghezi – n.m.) și îl leagă de moarte: Pe această „platformă” jocul este „egal nemăsurat strivind singurătatea”; „nesfârșitul gol se deschide ca o scorbură prin care trec fluide gândurile neordonate”; lumina „întoarsă în ochiul descompus (codul ca atare – n.m.) impune trecerea în sensuri diverse, reflectă povești fără urme; extremele ne închid ca două extremități: naștere și moarte, progres și declin, spațiu de liniștire și încânturi în extaz, înțelepciunea de sine și configurația spirituală: „legăturile cele mai apropiate pot fi zdrobite în clipa următoare” ca-n suprarealism. „Cerul se adună-n pliuri de neant ca tăcerea într-o fântână adâncă”; imaginea ne arată că centrul este fântâna, centrul e pragul de unde uneori absolutul s-ar lăsa atins. Departele înăuntru e un centru în centru, abisul, fără fundul redublării infinite. „Celălalt se află în același” – exclamă Derrida (Derrida, 1998, p.394). Ca atare poeta procedează corect: „aduc depărtarea lângă mine și o micșorez până se face punct… apoi tot ce este în jur umplu cu vânt și cu așteptare de îndoit cuvânt absolutul pare că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minții”. „Prin jocul rafinat al minții ne înălțăm și ne înțelegem rostul. Orice element își are locul său, ordinea prevalează dezordinea țintind spre culmile sublimului ambiguu dintr-un poem văzut ca o extensie în viitor „simultan concentrat și dispersat”.
Desigur „Orologiul gândurilor” e o „ars poetica” ce probează considerațiile din postfață. „Privirile traversează umbre cu forme dizolvate (Drăguț, 2022, p.42); poemul devine joc în joc, permutările sunt prinse într-o «istorie a sensului» căreia i se poate oricând readuce la viață originea sau anticipa sfârșitul sub forma prezenței (Derida, 1998, p.375).
Apropiindu-și drept telos (arche) reducerea structuralității structurii, Doina Drăguț își implementează fiecare „cărare de cuvinte” într-un limbaj semiotizat, situat din capul locului la nivelul semnelor, urmelor. Poeta are o asemenea viziune: „îți vedeam urmele în aer… rădăcini în cer creșteam… descriam locul geometric al ființei mele… urmam apoi negații false ce consideră realul ireal și irealul real”.
2. Cuvântul: începutul tuturor lucrurilor
Poeta, slujindu-se de puterea închipuirii, valorifică substanțele afective și volitive între care instituie echilibrul: „cât trup atâta suflet”. Versul îi e fie cioplit ca o coloană fără sfârșit fie „val răsturnat între cer și cuvânt”. Brâncuși animând cu transparență autoreferențială, Doina Drăguț fraternizează ca o altă poetă, adeptă a micropoemului-cristal, Zoe Elena Deju, dar și ca o alta, Ileana Spineanu Morega, de la Motru (Drăguț, 2022, p.48).
În armonie cu sine, poeta își urmează propria natură doar pe sine însuși avându-se model narcisismul, care cumva de neevitat, îi îndreptățește aspirația la a poseda puterea cuvântului, diseminată în fascinație, perversitate, înnobilare, defăimare, obscurizare, adormire, trezire.
„Stăpânirea de sine” relevă o metodologie personalizată, la răspântie a golului ce permite locuirea (de care face vorbirea metafizică Heidegger – n.m.). În locuirea-ca-atare nu există limite nici pentru culmile abisului nici pentru valurile fanteziei. În pofida acestor decondiționări / dezlimitări, „omul progresează prin propria voință își urmează impulsurile instinctuale în conformitate cu particularitățile sale și devine captiv al formelor abstracte”.
Revendicând „relația specială cu timpul”, poeta speră ca formele ei poetice să scape neatinse de trecerea timpului. Ea se caută pe sine într-un strop din timpul său în care, tragic, începutul și sfârșitul coincid. Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor. Viața-i ca un vis (tema e barocă – n.m.). Logica guvernării universului este amendată de starea de deșertăciune deși labirintul existenței îl obligă pe om să-și afle calea de ieșire din el grație sentimentelor și dorințelor ce se pot opune legilor.
Poesisul ca extract cultural Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist- convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie combinarea lor neconcordantă. Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea, poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”. Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.” Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.). Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu „După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut / și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11). Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez – „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
Adeverirea neantului Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela / tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are
supremația.
Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989, p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”. Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur: de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc. Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).
Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește. Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare (în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană „noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125). „Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc mișcarea în subtile spații ireale”. Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”, „atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d. Ion Popescu-Brădiceni
în căuș cioplit în stâncă un luceafăr abia cântă brodând îngerilor aripi, înfrigurați se tem să zboare cu sufletul floare, prea suavi sfințiți în singurătăți
cine să -i atingă?
îngere, rănit în soare rugăciune îngenuncheată
în lan de maci îți e veșmântul ,
rouă -n sevă, legământul …
spre marea întinsă, încinsă în fuior albastrul, evantai e valul, clipă brodată saltă corăbii spre pletele de aur, snopi de lumini un vals în infinit,
pustia își înflorește spini în stânci,
trecerea timpului îngheață,
ruginite sunt stelele,
păsările, metafore ale aerului
zdrențuiesc grădinile cerului ,
din inima muntelui,
o, sfințiți pustiiți îmi ascultați, între cer și granit, graiul de dragoste, psalm învechit după care inima mea tânjește ,
îngenuncheată sunt în nisip,
fir e vis, frunză argintie, cum îmi adie în suflet ninsoare colilie,
în prag de catedră Luceafărul scapără amnarul,
scântei înfloresc în vitralii roze,
rozele, rozele ard!
ziua munții strâng în năframe vezi,
la cântătorii desfac nodorile și țipă înfloriturile, apele se limpezesc, se împodobesc în diamante, un pumn de arginți azvârlit pe firul de arc întins în vânătoriile vântului ,
ce pustiul!
grai de dragoste, psalm învechit,
cine te-a vămuit?
cu un pumn de arginți azvârlit în ger
la cântători
te-a învins …
//////////////////////////
…la răscruci umbrele, în strai de înnoptare pe trup de himere
în ulcică de lut descântă în trei bobi de jar,
nu trebuie să ascult litania dar o aud
și zeghe de negură ninge în asfințit,
cai de ametist pasc în pajiști de singurătate,
nu-i mai tăce bufnitei plânsul,
vor veni zorii cu plete de ceață,
tulbure e apa fântânii,
nu-i floare, nici piatră,
firimiturile lunii pe sufletul meu sărăcit
se strâng în cunună,
ce ați prorocit himerelor în trei bobi ,trei ,
jar în ulcică de flori scuturate
de nu pot să rup straiul de jalea oțelit,
țesătură de spini?
argint topit cine îmi toarnă în bani
mărunți drept vamă ninsorii,
să trec cu pașii desculți prin smaralde,
aș fi vrut să nu strivesc iarbă înflorată,
cine desfoaie pe ziduri în foi de întuneric
zborul păsărilor albe?
de ce e pedeapsă în trecerea îngerului
pe lângă sufletul meu și nu mă atinge?
sărut sub îngheț ninge,
îmi strâng dorul izbucnit ca un ghizer în pumni și ascult tânguirea Păsării Paradisului,
cântec încremenindu-mi pe inimă,
deasupră-mi scutură luna frunze galbene,
cine spulberă pe urmele nisipului
urmele mele ?
zăgăzuite -s izvoarele fuioare albe,
repede își seacă ziua înflorirea,
cutremurat în evantaie aerul îmbrățișează muntele,
în firea de pietre,
fir de abanos desfășoară luna în seceră,
iarna țese în filigran Cartea lumii,
ard în candele albastre înfloririle Păsării Spin,
îngerii scutură velințele albe
peste glasul crengilor arse,
inima -mi tremură ca lovită cu pietre de ger,
respir ca în durere de floare,
dor, Doamne, dor îmi e de firului vede al vieții ,
luna își varsă lumină arsă din gălețile-i galbene,
rouă fără de rugină ard scoicile în șireag,
nu -i nimeni să asculte plânsul tăios al apelor, tremură descoperindu -și în pietre
Japonia, cunoscută de europeni ca Țara Soarelui Răsare, a intrat în istoria lumii, relativ, destul de târziu. Arhipelagul nipon a fost mult timp izolat de civilizațiile continentale, iar inițial populația Japoniei a fost formată din populația ainu, de origine siberiană și cu conexiuni fino-ugrice. Azi, mai trăiesc circa 24 de mii de locuitori ainu în insula nordică Hokkaido, insulele Kurile și în sudul peninsulei Sahalin. Japonia a fost colonizată târziu de valuri cu populații venite în partea de nord din Siberia și Mongolia, în centrul arhipelagului din Coreea și China, iar la sud au debarcat polinezienii.
Japonia are o istorie antică foarte săracă. Paleoliticul este foarte insuficient în artefacte, iar olăritul a fost adus de pe continent extrem de târziu, fapt revelat și de muzeul de istorie națională din Tokyo. Abia după anul 300 î.e.n., Japonia a început să se organizeze statal sub formă imperială, fiind puternic influențată de imperiul milenar chinez, care deja avea o civilizație recunoscută de 2000 de ani. Japonia s-a ridicat sub influența culturală chineză care i-a dăruit scrierea cu ideograme, budismul și confucianismul, dar și calea șintoismului, care la japonezi a devenit o religie proprie fără zei, un adevărat cod moral de autocontrol, care mai târziu s-a dezvoltat în era șogunatului și a castei militare a samurailor. Japonezii au pus preț pe spiritele ”kami” care ocroteau casa sau strămoșii, un fel de panteism local. Odată cu epoca imperială, în jurul anului 600 e.n., Japonia își stabilizează structura statală, politică și economică și după modelul chinez își creează legislația și ierarhiile nobiliare și statutul țăranilor. Marile familii care stăpâneau feude autonome puternice, încep să se preocupe de cultură și, mai ales, de poezie, care se integrează după modelul chinez în ceremonialul ceaiului, ikebana și aranjamentul grădinilor, totul într-un formalism de stil ”feng shui” pentru a atinge înțelepciunea ”zen”, care influențează paradigmatic și poezia epocii. Abia în secolul VII, la mii sau sute de ani distanță, de când în Egiptul antic, Orientul Mijlociu sau lumea greco-romană născuseră capodopere lirice, japonezii descoperă poezia cu denumirea ”tanka”. La curtea imperială nobilii, prinții și chiar împăratul, alături de regină și domnișoarele de onoare se întreceau în compoziții poetice, în temple sintoiste sau la pavilionul de ceai. Poeziile sunt adevărate emoții esențializate, de un formalism liric specific și de o gingășie și o sensibilitate surprinzătoare.
În epoca Nara (710-794) poezia ”tanka” se desăvârșește estetic și prozodic. Această formă a expresiei lirice s-a ivit cu secolul VI, având o metrică interesantă 5-7-5-7-7. Cercetătorii susțin că poezia japoneză este mai mult sugestie decât elaborare. Lirica ”tanka” disimulează realitatea. Se subliniază sugestia și importanța percepției și nu se exprimă complet. E ca o taină a emoției sinelui. Facultatea de a nu exprima totul este o componentă a poeziei moderne, pe care liricajaponeză și-o însușește încă din secolul VII. ”Tanka” pune accentul pe imaginativ ca un protest împotriva convenției, fiind diferită de poezia greco-romană a antichității. ”Tanka” reprezintă concentrarea expresiei într-o metrică de 31 de silabe. Față de epopeea și bucolicele poezii europene din vremea imperiului roman sau arhipelagului grecesc, expresia lirică japoneză este de o concentrație specifică poeziei moderne europene din secolul XIX. Curtea Yamato devine astfel un creuzit liric și o formă politică ce fermentează poezia autentică. Față de anticii europeni sau de la începutul evului mediu, poeții japonezi nu aveau orgoliul să-și vadă versurile publicate într-un volum personal de poezii, ci doar într-o antologie. În Japonia nu volumele de autor se publicau, ci antologiile, care cuprindeau zeci de autor. Era o onoare pentru un poet să-și vadă numele în aceste antologii manuscrise, care circulau la curțile feudale și împărătești ale Mikado-ului sau împăratului celest.
,,Tanka” e o formă de poezie mai veche decât haiku, care apare abia în secolul XVI. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka. Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). ,,Poemul îndeplineşte condiţia desăvârşirii numai când izvorăşte din profunzimea kokoro-ului (spiritului), locul său de obârşie. Pentru a înţelege legătura dintre kokoro şi tanka, este necesar să pătrundem în funcţionalitatea mecanismului care guvernează procesul de creaţie. Această funcţionalitate are ca punct de plecare dimensiunea redusă a poemului. Scurtimea îl obligă pe poet să-şi concentreze la maximum conţinutul ideatic și emoția într-o expresie sintetică. Poetul se găseşte în situaţia contradictorie generată pe de o parte de statutul său de poet, iar pe de altă parte de statutul poemului tanka, potrivit căruia de fiecare dată are libertatea să-şi scrie „cântul” pe numai spaţiul unei frunze de sakura. (…) Tanka oferă poetului o libertate ce ţine de geniul său propriu, real, de a valorifica posibilităţile expresiei poetice pentru a produce în articulaţia semantică o reţea bogată de idei şi imagini sugestive, care să permită expansiunea imaginaţiei cititorului în zonele nelimitate ale conotaţiilor continue, ale evocărilor şi reverberaţiilor acestora. Poetul nipon dispune în acest sens (pe lângă figurile de stil proprii, de tipul clasic, de metafore, comparaţii, alegorii etc.) şi de un instrumentar de lucru ajutător şi specific. Sunt aşa numitele cuvinte pivot, cuvinte înrudite, toate legate între ele pe principiile asocierii lui A cu B sau împrumutului de fragmente din altă tanka celebră. Poetul va recurge, după caz, la aceste mijloace fonetice sau semantice în scopul coagulării sintactice a propoziţiei şi pentru realizarea plenitudinii semantice a poemului scriu Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, în cartea intitulată ”Interferențe lirice. Constelația Haiku”, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Despre fenomenul liric japonez de la începutul evului mediu s-a mai scris în ,,Din lirica japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu, cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, (București, 1970), precum și ,,Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, (București, 1981). Aceste cărți fac o radiografie exhaustivă a fenomenului liric japonez, care este de o originalitate și o unicitate, care o fac diferită și specială, chiar și față de poezia chineză. În secolul VIII apare prima antologie de marcă a liricii japoneze, care era o culegere de ”tanka”, care cuprindeau autori din toate categoriile sociale, de la nobili, la țărani sau meșteșugari, functionari, dar și numeroase autoare, femeile fiind apreciate ca poete remarcabile și recunoscute. ,,Manyoshu” – Culegerea celor 10 mii de file – este una dintre cele mai mari antologii de poezie din lume. Semnează 560 de autori dintre care 70 de femei. Poeții japonezi nu scriu poeme filosofice, didactice, morale, istorice sau politice ca în China contientală sau în lumea greco-romane, ci surprind emoții sugestive. Poetul japonez cuprinde fulgurant clipa și influența naturii asupra mediului.
,,Tanka” este o contradicție sinergică dintre om și natură. ,,Manyoshu” este rezultatul influenței poeziei populare. Poeziile ,,tanka” sunt de o expresivitate universală și contemporană.
Cad fulgi, cad fulgi de nea Pe prunul abia înflorit Ca să-ți arăt minunea, Eu i-am cules din ramuri- Dar mi s-a topit în palmă!
Asistăm la o sensibilitate și tandrețe lirică care emoționează cititorul.Exprimă și o nesiguranță existențială, dar și o interiorizare a emoției personale, care se vrea dăruită.
De mi-e dat s-ajung Nu un om, ci altceva Atât aș vrea să fiu: Ulciorul plin de sake Mustind de băutură
Autorul se identifică cu ulciorul de sake. E de o prospețime versul și de o actualitate a unei sensibilități umane generale. Poeții japonezi surprind emoția colectivă și o încrustează în veșnicie.
Ca și perlele De rouă stând pe iarba Din grădina mea, În umbrele-nserării Nu voi mai fi pe lume…
Caracteristica acestei poezii preclasice a literaturii japoneze este exprimată de termenul ,,Makoto”, adică sinceritate. Versurile exprimă o stare de levitație a emoției care cutremură preajma autorului și cititorului.Tanka disimulează realitatea pentru a oferi emoție pură.
Iubirea mea-i un chin Căci tu nu ai aflat de ea: E crinul sălbatic Ce înflorește în hățișul Câmpului în plină vară.
Estetica liricii japoneze este de un minimalism expresiv esențializat unic în lirica universală. Poeții japonezi de la începuturi parcă surprind fotografic emoțiile. Un poem din antologie pare un tablou de Gauguin:
Bărbații viteji Merg voioși la vânătoare: Doamnele-n rochii Cu trene lungi și roții Se plimbă pe curatul țărm…
Una din dramele evului mediu târziu ”No” scrisă de Zeami Motokiyo considera poezia tanka o expresie naturală a sufletului japonez. Aproape un mileniu poezia Tanka a fost regina liricii japoneze identificându-se cu spiritual național al Țării Soarelui Răsare. În Japonia respectul față de poezie era aproape o religie. Spre exemplu, împăratul Hanazono (1297-1348), după ce a domnit 10 ani se ocupă apoi doar de poezie. Alcătuiește cu alți poeți, antologia ”Fugashu – Culegerea eleganței”, un protest liric al decăderii poeziei prin ”involuția” wabi.
Nimic nu mai păstrează Părăginitele colibe Din gardul lor de bambus; Tăcerea-I spartă de un dulău Dintr-o colibă –ndepărtată.
Decăderea este trăită liric de poeții epocii. Avem de-a face cu un ”decantism”medieval. Doar un poet călugăr Ton A (1293-1378) aduce ceva ”pozitiv” în lirica niponă a evului mediu.
Florile de cireș Licărind deparrte în munte În raza zorilor S-au scuturat nezărite… N-au fost oare fulgi de nea?
Poezia japoneză este emoție în stare pură, iar metrica are rolul de a îmblânzi emoția poetului în expresii lirice concise și percutante. Tanka este un pictorial liric care sublima emoția, emanând lirism și substanță preajmei.Poeții japonezi ai începutului evului mediu și-au dezvoltat propria prozodie și propriu stil diferit de lirica euro-asiatică. Izolarea Japoniei a fost un factor coagulant și un ferment pentru nașterea unei lirici aparte, de o identitate specifică și originară, dar mai ales de o expresivitate ce se poate redescoperi în Europa abia în simbolismul sfârșitului de secol XIX. Pentru George Călinescu poezia niponă este prea interactivă. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa critical literar în ”Istoria literaturii române”. Doar poate această emoție împărtășită între creator și cititor, care se construiește și reconstruiește într-un dialog perpetuu și disimulator este farmecul liricii nipone Tanka. Lirica japoneză este un zbor al emoției nu spre zei, ci către grădinile sufletului frumos îngrijite. Este prima încercare spre lirica simbolismului, în care metafora nu zguduie, ci sensibilizează inima.
