Maria FILIPOIU: Plânsul sfinților / Patimile martirilor

PLÂNSUL SFINȚILOR

„Mila este plata pentru răscumpărarea sufletelor.
Mântuirea este, în același timp, și lucrarea lui Dumnezeu și a noastră.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Adeseori plângem la icoanele sfinților, până când ne seacă ochii de lacrimi, fără a ști că-n ele se revarsă durerea martiriului pentru credință. Și ochii sfinților sunt secați de lacrimi, că ele se scurg prin ochii noștri, când plângem împreună cu sfinții și cu duhurile îngerilor, care, simțindu-ne tristețea sufletească ar vrea să ne-o aline. În taina rugăciunii, spiritele ating cupa inimii cu aripa blândeții, când toaca heruvimilor cheamă duhul întrupat la asceză, spre izbândă prin puterea credinței, cu ofrande pe mir de lacrimi în plânsul îngerilor, de suferințele noastre.

Plângem când se lasă tăcerea durerii și suferinței peste lume, ca după un război tributar morții.

Plângem pentru durerea surdă, care sfâșie inimi și macină suflete, căutând miracolul vindecării în puterea divină. Doar foșnetul ca o adiere de aripile speranței sparge tăcerea în taina rugăciunii și înalță spiritul creștin din cascada lacrimilor pe un pod al biruinței, de răul care încearcă orice muritor în drumul prin propriul destin.

Plângem la rugăciunea nopții și a dimineții, când ne dă semnalul cocoșii vestitori ai rugăciunii îngerilor, de-a ne unii în spiritul credinței, ca într-o comuniune spirituală a Divinității.

Plângem de tăcerea mormântală pentru a celor dragi, care își înalță sufletele să primească o soartă mai bună într-o altă lume.

Plângem de mila prietenilor necuvântători, ce-și așteaptă stăpânii rătăciți în măruntaiele pământului.

Plângem în liniștea singurătății, ce pendulează săgeata timpului sub mantia sumbră a nopții până în zorii argintii ai dimineții, ce oferă bucuria vieții în lumina diurnă.

Plângem de dorul celor sub ochii cărora am crescut și-n mormânt au dispărut, până când mustete pământul de lacrimi în cimitire.

Plângem cu ochii sfinților la sărbătoarea prăznuirii lor, implorând Creatorul și Împăratul Universului pentru veșnicirea păcii pe Pământ.

Plângem de bucuria renașterii în arborele vieții, care leagă Pământul și Cerul cu beteala credinței divine, când Clopotarul Timpului bate gongul în mugurii generațiilor lumii și-n rădăcinile ancestrale.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Plânsul sfinților / Patimile martirilor” →

Vavila POPOVICI: VINE CRĂCIUNUL! FIȚI BUNI!

… Să ningă, o, Doamne, să ningă

și tu prin troiene să treci…

Hai vin-o, cânta-vom colinde,

vom spune atâtea povești!

(Din volumul „Tăcutele ierni”)

Indignată la citirea unor articole din presa românească, încep prin a spune că în vremea comunismului, răutatea, denigrarea, distrugerea sufletelor se făcea prin teroare: arestare, anchete, închisoare. Elita românească a fost distrusă. Astăzi alții au preluat menirea securității aservită partidului comunist: te desființează prin publicarea unor articole în diferite ziare, reviste. Iar acestea, dornice de senzațional, le publică imediat. N-am mai văzut din acea vreme a comunismului, atâta ură față de elita românească! Față de acei pe care îi mai aveți rămași în țară. Trageți săgeți, umiliți-i la vârsta înaintată pe care o au, nu-i lăsați să moară mulțumiți de munca lor făcută în folosul vostru al tuturor, nu-i lăsați să se sfârșească liniștiți. Criticați-i, scuipați, distrugeți-le opera, nu-i lăsați să gândească liber, încorsetați-le gândurile din puținul timp pe care îl mai au să trăiască! Sunteți încă tineri, aveți putere, aveți ascendentul forței fizice și al pozițiilor pe care vi le-ați cucerit, loial sau făcând compromisuri. Nu face excepție nici politicianul mai în vârstă – fost conducătorul țării în perioada post-revoluționară – și care, fără rușine a adresat cuvinte înjositoare unui intelectual de seamă. Lipsă totală de respect pentru intelectualitatea românească. Înțeleg să pedepsiți pe răufăcătorii vremurilor trecute, dar nu pe cei care v-au hrănit cu munca lor intelectuală făcându-vă să gândiți profund asupra vieții, și nu superficial cum tinerețea v-ar fi putut cere. Nu v-a plăcut gândirea lui? Dați-o la o parte! Sau rețineți ce vă place din ea, fiindcă din filozofia cuiva, ai întotdeauna ceva de învățat.

De ce ați lăsat răutatea să vă penetreze sufletele? Nu e destul că ați făcut legi pentru a îngropa definitiv elita românească avută? Ați purces și la cea prezentă… Orgoliu, răzbunare? Nu denigrând îți faci loc în viață, ci prin dovada unei munci, făcute măcar la înălțimea celor dinaintea voastră, dacă nu veți putea mai sus, chiar. Așa sună ideologia care ni se impune: „Ființa umană trebuie observată și controlată, ea fiind dușmanul și trebuie arătat oamenilor”. Cu astfel de comportamente, și un astfel de ritm contagios de denigrări, ne vom crea singuri decenii turbulente, în care nu ne vom putea găsi liniștea.

Vine Crăciunul! Definiția religiei creștine este cea de religie a iubirii și iertării. Cereți iertare, sau dacă cuvântul vă dă frisoane, cereți scuze. Biblia spune: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,7-8).

Fiți buni, căci bunătatea împlinește opera iubirii! „Dreptatea se potențează în bunătate, iar bunătatea poate fi potențată până la iubirea cea mai altruistă și sacrificiul de sine cel mai generos, și chiar până la sfințenie”. Fiți buni! Fiți buni! Cinstea vă călăuzească! Numai așa va putea fi salvată planeta noastră!

Ne apropiem de ultimele zile ale acestui an. A fost un an greu pentru noi toți. Un an în care a trebuit să stăm mai mult izolați, să ne fie teamă de îmbolnăvire, să suferim în tăcere pentru cei atinși de boală și de moarte, motive pentru care ar fi trebuit să reflectăm mai mult asupra vieții și să devenim mai buni. Poate mulți dintre noi au făcut-o.

În acest an 2020 bucuria din sufletele noastre a fost mereu umbrită de triste întâmplări. Nu ne este de ajuns? Veninul, ah, veninul din sufletele unora! Căci șerpi veninoși sunt răspândiți în întreaga lume, sunt printre noi, ei au colți special adaptați pe care îi folosesc pentru a mușca și a injecta veninul în pradă. Și înghit prada cu o mare poftă… Se răzbună, orgoliile lor înving și distrug suflete.

Viața cu problemele ei materiale copleșitoare, ne îndepărtează uneori de adevărata viața spirituală, aruncând între materie și spirit un văl întunecos. Sărbătoarea Crăciunului fiind o sărbătoare a sufletelor noastre, oamenii ar trebui să dea la o parte acest văl, Crăciunul să devină Sărbătoarea Bunătății, a Bucuriei, când Cerurile se leagă de Pământ, când fiecare dintre noi redevine copil prin curățenia gândurilor și își deschide sufletul către Dumnezeu, cu credință și iubire. Să uităm în aceste zile ale Sărbătorii Crăciunului de necazuri, tristețe, violență, sărăcie, să încercăm să fim altruiști, să ne îmbogățim cu credința în Dumnezeu, să respectăm tradițiile frumoase ale neamului, să cunoaștem adevărata bucurie!

În zadar cumpărăm daruri și gătim un pom de Crăciun, dacă în sufletele noastre nu este pace, bunătate, iubire și iertare. Așa cum spunea Duhovnicul american Roy L. Smith (1887-1963), cel care a slujit la cea mai mare biserică metodistă din lume (Los Angeles), a scris articole de ziare, cărți și a fost redactor al unei reviste creștine: „Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale, nu îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun”.

Crăciunul este marea sărbătoare a creștinătății. Este sărbătoarea Nașterii Domnului; să ne fie un timp de bucurie și slavă, aducător de vești bune, de pace, dreptate și liniște sufletească; o perioadă în care să putem primi și dărui multă iubire și căldură sufletească. Începem să remarcăm aceste simțăminte de pe acum, în entuziasmul – nepierdut încă – cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare: cumpărături, ornarea caselor, instituțiilor, magazinelor, pomilor de pe străzi etc. Odată cu pregătirea cadourilor, oferirea lor celor pe care iubim, ne deschidem inimile spre iubire.

În aceste zile bunătatea și dreptatea au drum liber spre sufletele noastre. Venerând miracolul din care se trage această sărbătoare, ne reamintim cu drag trecutul istoric și religios, momentul Nașterii lui Iisus în vremea Imperiului Roman condus de împăratul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul în care au trăit Iosif și tânăra virgină Maria, cea vizitată de un Înger care i-a spus că va da naștere unui Fiu…

„Păstorii s-au întâlnit, s-au sfătuit, / și la drum au pornit, / locul să găsească unde Fecioara Maria / pe Hristos avea să-l nască, / Fiul ei cel Sfânt, / Om-Dumnezeu pe pământ. / Pruncul în pântecul mamei a-îngenuncheat / și pe Dumnezeu l-a rugat / ca Maica să-l nască, / lumea aceasta s-o cunoască, / nouă să ne prorocească. / Maria genunchii Fiului i-a mângâiat / și Dumnezeului s-a rugat / pentru noi să-l nască. / În acea noapte sfântă s-a rugat / și pe Iisus ni l-a dat, / cuvântul spre a-I fi ascultat. / E seara sfântă de Ajun, când noi, / drumurile le deschidem înapoi; / la locul lor găsim faptele toate / cu peste două mii de ani în urmă întâmplate.” Continue reading „Vavila POPOVICI: VINE CRĂCIUNUL! FIȚI BUNI!” →

Ion POPESCU: Aripi de zăpadă (Poeme)

Florile gerului

Zăpezi depuse virginal

Troiene peste liniștea de piatră

La lunca verde, o erată

Scrisă cu ghețuri, magistral

Din coșuri se vălătucește fumul

Rânjește gerul printre turle

Se-nfoaie crivățul în surle

Abia se mai cunoaște drumul

Îmbobocit-au flori de ger, pe geamuri

Corbii cerniți cheamă, pustiu, a iarnă

Din norii vineți a pornit să cearnă

Chiciuri ce dantelează alb, pe ramuri

Cobor în vis, ca într-o rană veche

O mare neagră va să mă inunde

Tălăzuind cenușile imunde

Spre țărmurile unei lumi pereche

Să ningă iar!

Îți lăcrimează părul în ninsoare

Iubita mea de albastru și de mare

Cad fulgi de nea, pe umbre străvezii

Din ceruri, vrăjitoarea își scutură ghiocul

Viori de argint sclipesc pe norii vineții

Sub streașină miroase a iarnă, busuiocul

În ochii tăi, iubito, se alină două stele

Și ninge lin, și tot mi-e dor de noi

Crăiasă astrală a gândurilor mele

Eu știu să număr doar din doi în doi

Ai stări amestecate, foc și gheață

Fantoșă rece, apoi sărut de jar

Din neguri moarte, mă aduci la viață

Și limpezești, anume, cerul de cleștar

Să ningă mult, să fie iarăși iarnă

Cu buzele o să-ți topesc zăpada de pe gene

Alb infinit, pe noi să se aștearnă

Să ne iubim, nebuni, printre troiene

Aripi de zăpadă

Simți cum îți cresc din umeri,

aripi de zăpadă

și ți se face dor

de albul acela

fără nicio numire,

fără tărâm.

Ai săruta stalactitele,

dar buzele îți ard.

Ah, cât de tare îți ard buzele,

de setea ridicării

din nesărutul gri,

al altcuiva !

Ai vrea să te întorci

în sămânță,

azilnic și imponderabil,

ca umbrele fumului,

ori ca un foton rătăcit,

fără vibrație.

Ai vrea să spui cuvinte

care nu s-au spus nicicând,

alcătuiri necunoscute,

furate fără voie

din limba altei lumi.

Dar taci

și te întinzi pe sfere de lumină,

așteptând la marginea visului,

să-ți crească aripi de zăpadă.

Să nu ucizi o pasăre cântătoare

S-a strecurat pe lângă noi

o vară sălcie

ca o frunză vestejită, de vie,

căzută cu nerost.

Apoi trecu o toamnă fără sâmbure,

searbădă într-adins,

fruct orfan, crescut stingher,

pe creangă de întuneric.

Dar în luncile visului,

încă albesc mărgăritare sub sălcii,

serile acelea încă își moaie

în lacul tăinuit, boturi de ciute,

iar coronița din galbene roze,

încă ți-e proaspătă, pe frunte,

ca un sărut adolescentin.

Chiar dacă timpul bate a gol,

ca o inimă de împrumut,

chiar de se simte adiere de scrum,

și-n cerul gurii am gust de cenușă,

niciodată nu voi zidi ferestrele spre soare,

și nu voi azvârli cu piatra, niciodată,

într-o pasăre cântătoare.

Cântec sferic

Se deapănă din furca înserării, fir topit

Din veche aramă sângerândă

Pe verde pal, edulcorat tomnatic

Felinele tăcerii stau la pândă

Lângă poteca gândului lunatic

Timpul sihastru se adună-n sine

În loc străin, printre zidiri străine

Fără adresă, lipsit de puncte cardinale

E o părere, doar un liman ucis

De depărtare

Vis așternut pe somnul altui vis

Un panaceu numit uitare

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste amintiri și umbre, ce se scurg

Din apa vie a ochiului homeric

Un cântec trist, pe strune de amurg

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste lumini prizoniere-n întuneric

Un viers ce adună inimi și desparte

Hrănind cu vânt iubirile deșarte

Autor: Ion POPESCU

Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

(o scrisoare unei vechi cunoştinţe îngrijorate de dictatură, de vaccinuri şi de viitorul lumii)

Dragă C.,

Mi-ai spus o poveste. Dureroasă, sinceră, tristă, şi poate, în cele din urmă, adevărată.

Acum e rândul meu să-ţi spun altă poveste.

Tot ce simţi tu e adevărat şi rezonabil, dar numai în logica lumii. Ai uitat să priveşti lumea prin ochii lui Dumnezeu, şi ai „căzut” în statistica omenească. Lumea de azi e condusă de dorinţe de putere, de bani, de sete de stăpânire, de globalizare, în spatele cărora, stă, într-adevăr… mintea Celui Rău. De aceea Mântuitorul a spus încă de acum 2.000 de ani că „lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Cumva, pe exterior, aşa a fost dintotdeauna…

Şi cu toate astea, dragă colegă C., lumea de azi, şi lumea din fiecare epocă a istoriei, e, din punct de vedere duhovnicesc, o poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi… Asta e ceva minunat! Şi mai presus de minte.

E vremea să meditezi la acest gând de Sus. Asta e taina. Dumnezeu lasă puterea Zmeilor (oameni conduşi de impulsurile celui Rău) să se manifeste în lume, să se desfăşoare, să arate ce poate… Zmeii sunt într-adevăr teribili, dar asta numai ca să se arate cât de minunaţi sunt Feţi-Frumoşii! Adică oamenii călăuziţi de îngeri şi de sfinţi, în spatele cărora stă Mintea atotcuprinzătoare şi atotproniatoare a lui Dumnezeu. Care e adevăratul Făt-Frumos!

Asta ne scapă nouă mereu, creştinilor. Privim lumea în mizerabilitatea ei. Şi prin ochii lumii, şi ai pandemiei, şi ai măsurilor anti-democratice care ne aşteaptă, lumea viitoare pare să devină un ghetto destul de mizerabil, în care nu se vor bucura decât cei care se acomodează cu sistemul, ca un fel de argaţi fericiţi. Creştinii sinceri şi angajaţi nu. Ei cel mai probabil vor suferi.

Dar lumea, draga mea colegă, n-a ieşit niciodată din povestea lui Dumnezeu! N-a ieşit niciodată din paradigma basmului Zmei – Feţi Frumoşi. Numai noi am căzut în slaba noastră minte, care crede că e puternic numai cine face zgomot şi rumoare pe lume. Mental vorbind, noi suntem în captivitatea Zmeului şi am ajuns să ne însuşim chiar statutul de „domestici” ai lui, de oameni sechestraţi care nu-şi mai văd ieşirea. Dar ieşirea nu va fi omenească, sau juridică, sau prin vreo haiducie a lumii. Ieşirea adevărată din această criză se face în afara dimensionalităţii lumii. Adică Dumnezeu îşi arată Împărăţia Lui peste dezordinea şi haosul de pe lume, lăsând chiar dezordinea la locul ei. Ba chiar absurditatea şi nedreptatea lumii. Aşa a făcut şi cu lagărele, şi cu deportările şi cu închisorile şi cu toate Crucile existenţei noastre româneşti…

Ţie, stimată prietenă, trebuie să-ţi spun o poveste cu înţelesuri tari. Pentru că, după cum vezi, nu ajută consolările moraliste, fiindcă moralitatea e o lume care dublează duhovnicia, adică un fel de surogat al ei. Duhovnicia e paradoxală, e impredictibilă, e copleşitoare, e, dacă vrei… zen. Moralitatea e o consolare pioasă a lumii, o telenovelă în care eroul nu scapă… Chiar şi încurajările celorlalţi că „o să fie bine”, „o să aibă grijă Dumnezeu”, dacă se gândesc în câmpul moralităţii consolatoare, nu sunt altceva decât nişte biete speranţe ale lumii. Care bineînţeles că nu ne pot scoate din depresie. Depresia lumii nu se vindecă cu medicamente ale lumii. Nici chiar cu acele „rugăciuni” care sunt recomandate ca nişte consolări, când de fapt sunt prelungiri ale fricilor şi insecurităţilor noastre cu care ne adresăm lui Dumnezeu. Or Dumnezeu e prea minunat şi prea înţelept cu noi să ne răspundă pe frecvenţa acestor tremurări ale noastre, după chipul lumii. Nu ne judecă, bineînţeles, dar ne trage mintea la loc larg, la loc deschis, iar acea lărgime de inimă constituie însăşi Răspunsul.

Deci iată povestea, stimată prietenă. Povestea cu înţelesuri „tari”.

De când sunt călugăr, de 15 ani, m-am dezvăţat de povestea scrisă de „lume” pentru mine. Am abandonat-o de mult, ca să intru în povestea lumii (re)scrisă de Dumnezeu pentru mine, în cu totul altă cheie. Şi în această poveste, cele mai fericite zile ale existenţei mele au fost – să nu te miri – … cele în care m-a atacat Cel Rău.

A fost, de pildă, o zi astă-toamnă în care am fost la B. cu nişte treburi şi am dormit la casă la o rudă de-a mea. În noaptea aceea am avut o „vizită” a celui Rău. I-am simţit, ca în toate celelalte dăţi, teribila ură, teribilul dispreţ, josnicia cu care mă privea!… Dar cel mai înfricoşător nu era răutatea Lui. Ci mai degrabă înspăimântător era faptul că părea, cumva… că mă ştie! E ciudat, nu-i aşa? Vrăjmaşul părea că mă ştie, că mă cunoaşte cine sunt, şi de aceea ura lui era atât de personală şi de abominabilă. Părea că eu sunt cel mai mare duşman al Lui, că i-am făcut cel mai mare rău pe care i l-a putut face cineva vreodată…

Dar acum, dragă colegă, când îţi scriu aceste rânduri, înţeleg cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu cu mine! Acum înţeleg deplin. În aceea zi am simţit toată ura personală a celui Rău, şi am tremurat ca frunza. Dar m-am aruncat imediat în rugăciunea Doamne-Iisuse, şi am simţit, cum, încet-încet, toată ura lui, toată revoluţia Lui, tot cutremurul care voia să-l producă lumii şi mie, se depărta încet-încet, ca o muzică dată cu fade, în altă cameră… şi afară din casă. Ştii ce am înţeles minunat din această ură a Diavolului…? Am înţeles, dragă colegă, cât de preţuit sunt în ochii lui Dumnezeu! Cât de important sunt eu, o fărâmă de om, pentru întreaga Umanitate, dacă Diavolul şi-a dat osteneală să mă urască atât de personal şi atât de irevocabil pe mine!! Faptul că Zmeul a avut ceva de împărţit anume cu mine, că mă voia exterminat, desfiinţat de pe lume, m-a făcut să-mi dau seama cât de minunat e rostul meu pe lume! Şi, odată cu mine, al oricărui om. Am înţeles, indirect, ca o parabolă, că Făt-Frumos, adică Dumnezeu, m-a adus pe mine anume pe lume, cu o miză anume, că să sporesc eu cu prezenţa mea taina lumii. Şi că acest rost al meu pe lume – şi cum e al meu, aşa şi al altora – încă nelămurit, îl deranjează nespus de tare şi definitiv pe duşmanul lumii şi al lui Făt-Frumos… Pe Zmeul. Pe diavolul.

Ce să-ţi zic, stimată prietenă…? Sunt şi acum mut de fericire! Parcă taina lui Făt-Frumos s-a atins ca o adiere de obrazul meu, şi am simţit, pentru o clipă, cât de minunată e lumea lui Dumnezeu! Prin ochii lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta prin 1945, când era grozăvia războiului mondial, şi dacă m-aş fi născut prin închisorile comuniste din anii 1960, şi dacă aş fi murit la Revoluţie pe străzile din Bucureşti… dacă în oricare din aceste împrejurări m-ar fi atins aripa lui Făt-Frumos pe umăr, sau pe minte, aş fi rămas la fel de trăznit de fericire!… Aş fi înţeles, şi atunci, ca şi acum, că nicio grozăvie a lumii nu a putut opri crearea mea pe lume, şi că taina de a exista şi de a fi în lume, în Lume, merită orice globalizare şi orice dictatură pe care se întâmplă s-o facă oamenii. Că fericirea de a fi copilul trimis al lui Făt-Frumos în lume nu poate fi învinsă şi ştirbită de nimic. De Zmei, de Muma-Pădurii… de nimic.

În dimineaţa aceea, la ruda mea, m-am sculat, mi-am băut ceaiul şi am plecat în oraş cu treburi. Nu i-am tulburat familia cu povestea mea călugărească teribilă. Dar ziua aceea am simţit-o ca o fericire aparte, ca şi cum în zorii zilei am privit un mare Eveniment din taina lumii, mi s-a deschis o fereastră în lumea lui Făt-Frumos din spatele lumii cârmuite de cel Rău… Şi am fost nespus de liniştit, de senin, chiar de bucuros să merg pe aceleaşi străzi cenuşii ale Bucureştiului pe care le ştiam din facultate. Oameni cu măşti, retraşi, speriaţi, neliniştiţi. Dar în inima mea parcă se întâmplase o poveste la scară universală, parcă rulase Titanicul şi aflasem adevăratul deznodământ… acela în care nu murise nimeni, de fapt, ci toţi erau în mâna lui Dumnezeu! S-a dat deoparte cortina şi am văzut adevărata şi măreaţa Piesă de Teatru care se juca în spatele scenei lumii…!

E cumva, ca acea poveste din Pateric, când un călugăr tânăr a văzut în vedenie cât de multe sunt duhurile rele care împresoară lumea, erau ca nişte păsări negre care întunecau tot orizontul. Şi s-a speriat şi i s-a făcut inima ghem. Dar părintele lui i-a făcut semn să se uite în cealaltă parte a Cerului. Şi acolo a văzut duhurile bune, slujitoare ale lui Dumnezeu, nenumărate, luminând tot Răsăritul…! Şi i-a zis: „Vezi, fiule, aceştia care se luptă împreună cu noi sunt mai măreţi decât aceia răi… Fii liniştit şi crede Tatălui nostru şi Dumnezeu”.

Aşa că, dragă colegă, ai dreptate! Trăim în lumea Zmeului. A Mumei-Pădurii. Dar asta niciodată nu a fost povestea… lor. A fost dintotdeauna a lui Făt-Frumos, care e sensul şi nădejdea tuturor vieţilor şi destinelor de pe lume.

Zâmbeşte şi miră-te, dragă colegă, de frica ta şi de puţina ta inimă!

Zmei şi Feţi-Frumoşi, stimată prietenă! O, şi, n-aş da zilele acelea cu Zmei pe nimic, pentru că acelea au fost zilele arătării nemărginirii lumii lui Făt-Frumos. O fericire pe care încă n-o merit…!

Mulţumesc că m-ai făcut din nou parte din Taina de care uitasem. Mulţumesc că mi-ai amintit că lumea e în stăpânirea lui Făt-Frumos! Şi mie, şi tuturor.

Cu drag, al tău coleg şi părinte,

Părintele I.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…” →

Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)

MIC(UL)-ROB

(În loc de motto)

Eu nu cutez să mă compar cu marii scriitori din lume
Dar mă întreb cu-atâta jind… ce i-o fi condamnat să scrie?
Pentru că scrisu-i de departe, cel mai curat microb, ce-nvie
Din gânduri, vise sau emoții, din bucurii, melancolie,
Din sângeroase răni pe suflet, sau din colosala furie,
Iar ce rezultă e un strigăt sau un semnal de agonie…
De-i liric, epic sau dramatic, de-i poezie sau eseu,
In toate e un foc ce arde… e darul de la Dumnezeu!

***

POEZIE

Poezia mea-i o poveste, smulsă din realitate
E un cânt, ce din strafundul sufletului razbate.
E un pansament pe rană, tratament de durere,
E o-ntreagă viață-n versuri, adevăr și mistere.

De n-ar fi poezia, m-aș pierde în abisuri
În lupte-ucigătoare, în false paradisuri…
Aș fi poate ca ceilalți, cu lacătul la gură,
Iar capul meu plecat, fără simț și măsură.

Aș da cu pumnu-n masă, m-aș dopa cu pastile,
Mi-aș blestema dușmanii cu poezii ostile,
Aș spune ce nicicând nu mi-aș dori să spun,
Mi-aș construi viața-n baloane de săpun.

DEZERTORILOR

M-ați hărțuit atâta vreme
Și-ați dat cu mine de pământ,
Mi-ați aruncat cuvinte grele
Ce uneori mi-au fost mormânt.

M-ați răsplătit cu vanitate,
Cu etichete sfidătoare,
Cu ură și perversitate,
Fără drept de clarificare.

V-ați luat bocancii în picioare
Și m-ați călcat pe demnitate
Mânjind cu ură a mea onoare
Cu acuzații eronate.

M-ați judecat grosolănește,
La primul act de piesă scris
Atât de prost, și mișelește…
M-ați însemnat cu fieru-ncins.

V-a dispărut și prietenia
Ce măgulea-mă altădată
Ca sufletu-mi și omenia
Să nu rămână nepătată.

Ați cântărit că e mai bine
Să vă încredeți în scenarii,
Și să întoarceți înspre mine
Armele, carele și caii.

Nu ripostez la josnicie,
Și nu particip la război
Cu dezertorii de frăție.
N-aș vrea să fiu nicând ca voi!

Când veți avea umanitate,
Și veți începe să gândiți,
Să vă uitați puțin în spate
La cel ce vrutu-l-ați ucis!

Și când în timp, veți lua locul
Celui supus la infamie,
Să v-amintiți că în preambul
Exact asta mi-ați dorit mie.

Însă în bula voastră fadă,
Desprinsă dintr-un crunt real,
M-ați considerat o năroadă
Ce joacă-un rol la carnaval.

În viața mea, voi ați fost lecții
Dintr-un volum nefericit
Și-am să respect mesajul vieții:
Plecați… de unde ați venit!

IZ DE GER

E iz de ger și sărbătoare
Și-n mine-i scrisă o cutumă
Ce mă ridică pân’ la soare
În aerul cuprins de brumă.

Lângă focul mocnit de lemne
M-așez domol, iar pe genunchi,
Țin mândră scrierile mele
Și văd cum pana ia avânt.

Și mintea-mi zboară-n altă lume
Unde cuvintele dau viață
Trecutului ce-a lasat urme
Prea nobile, ca-ntr-o prefață
A unui basm ce-n fericire
Se-ntâmplă atunci când cade neaua
Și se transformă-n licărire
Utopică, vie, mantaua.
Pe albul ei văd proiectate
Tablouri cu frați si surori
Și munți și văi, ape-nghețate,
Copilăria-n sărbători.

Fiindcă doar ea e apogeul
Întregii vieți pe-acest pământ,
Iar ce rămâne joacă rolul
De agonie-n pas mărunt.

Și scriu cu-atâta-nsuflețire
De preamăritul preambul
Al unui start ce-i reverie
Dă viață ca un fascicul.

Miros de brad și iz de ger,
Mă-ntoarce mereu ‘napoi.
Și nu pot să mă simt stingher
Pierdut… de sfinte sărbători.

DE UNDE SUNT

În seara asta iar am ascultat
Colinde strămoșești din Bucovina.
Și-așa c-o jale-adâncă am oftat,
Că aș pleca-ntr-acolo chiar acuma.

Niciunde-n țara asta n-am simțit
Așa fior, cum este cel de-acasă,
Și lacrimi calde iar m-au podidit
Și dorul crunt nicicum nu mă mai lasă.

Cu cât mai iute trece-acuma vremea,
Cu-atât mai mult aș vrea să o întorc,
Să mă trezesc din nou în Bucovina,
Unde bunicii noștri încă lână torc.

Să mă ascund din nou în fortăreața
Vestitului Ștefan, Mare și Sfânt
Să memorez în mintea mea pecetea
Neamului de viteji, din care sunt.

Aș vrea să fiu înc-un Crăciun acasă…
Să fiu copil…să pot să mai simt slava..
Și aș plăti oricât ar costa vama,
Să-mi cânt colindul iarăși… la Suceava.

PICTAȚI DE DUMNEZEU

Într-o dimineață albă, de poveste

Băiețelul meu cel mic, mi-a spus

Că în lume, circulă o veste

Cum că noi, oamenii, venim „de sus”!

Și m-am gândit… câtă filosofie

În mintea lui, de nici cinci anișori

Să-mi spună-așa, cu-atâta duioșie

Că Dumnezeu ne-a procreat în nori.

Cum a luat apoi o scară mare,

Pe care coborât-am pe pământ…

Cum ne-a pictat cu drag, pe fiecare

Și a făcut cu noi, sfânt legământ.

L-am întrebat duios, cu ce culoare

A noastră epidermă-a fost vopsită…

Iar el, ca eruditul cel mai mare

Dă un raspuns…ce mă lasă uimită!

E simplu, mama: cu culoarea pielii!

Și m-am gândit, câte nuanțe sunt

Pe chipurile de pe-ntinsul lumii,

Dar el, ignoră acest amănunt…

Și-am înțeles apoi ce vrea să spună

El, văzând oamenii de-același fel.

Fără să vrea pe podiumuri să-i pună

După culori, neam, nații sau… altfel.

Realizez, după atâta viață,

Cât suntem noi, adulții, de defecți,

Despre-adevărul lumii ne învață

Copii curați la suflet și isteți!

CRĂCIUN

Bat clopote de sărbătoare, la sfânta biserică din vale,
Se-aud colinde peste deal, în satele de prin Ardeal.
Din hornurile ancestrale, se vede fum urcând agale
Spre depărtările celeste, precum o ilustrată de poveste.
Continue reading „Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)” →

Daniela BALAIITA: Scriind pe albe flori de crin (poeme)

MĂ VEI GĂSI ÎNTR-UN POEM

Dacă te strig, dacă te chem

Mă vei găsi într-un poem.

E locul unde mă refugiez

Și unde-mi place să visez!

Fiindcă aici e-o lume-n care

Și visele au miros de floare.

Cu ochii inimii pictez stele

Și aripi, s-ajung pân’ la ele!

Aici cuvintele mereu dansează

Pe luna care veșnic ne veghează

Și de-o privesc cu ochi de poezie

O văd ca pe-o imensă păpădie!

Dacă te strig, dacă te chem

Mă vei găsi într-un poem

Scriind pe albe flori de crin

Cu albastrul cerului senin.

NINGE CA-N POVEȘTI

Să nu mă întrebi nimic în astă seară

Și nu încerca nici gândurile să-mi ghicești

Mai bine lasă-mă tăcută să privesc afară

Cum ninge cu fulgi mari ca în povești.

Te rog să îmi aduci un ceai fierbinte

Și-un scaun să m-așez lângă fereastră

Și-aș mai avea la tine încă o rugăminte

Învăluie-mă cu privirea ta albastră!

Continue reading „Daniela BALAIITA: Scriind pe albe flori de crin (poeme)” →

Stelian PLATON: Tăcerile casei (poeme)

ÎN CASE CRESC TĂCERI

Părea că eram chiar cu toți acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

Adânc săpată-n amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

ORAȘUL SCHIT

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

Continue reading „Stelian PLATON: Tăcerile casei (poeme)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Duminică întristată (versuri)

VĂ-NTREBAŢI CE E CU LUMEA?

Vă-ntrebaţi de-o bună vreme, ce-i cu lumea? E nebună?

E pe dos întoarsă toată? Cântă la tâmpiţi în strună?

Nu mai vede adevărul? Nu mai ştie-a ei măsură?

Are văl pe ochi sărmana? ori bolnavă-i a sa gură?

Toţi îmi mint, de la acela care zilnic te înşeală

Pân’ la marele cel mare, care, fără de sfială

Zice că el ştie bine că-i aşa, tu, dară crede

A lui vorbă mincinoasă, nu ce ochiul tău îţi vede.

Mahării îţi spun că astăzi tu o duci cu mult mai bine,

Că ne-au scos din sărăcie şi de-acum doar zile pline

O s-avem cât astă viaţă ne va fi doar suitoare,

De nimic n-o duce lipsă prostovanul, până moare .

Noi visăm cu ochii minţii bunătăţi, îndestulare,

Trai nenică-n fericire, case mari la fiecare,

Bani cu sacul, iară munca, doar aşa, ca de plăcere,

Să mai ştim că viaţa asta nu-i chiar toată, numai miere.

***

Stau năuc cu ochii-n soare, tot gândind că poate, poate

Tot ce spun acuma ăştia este visul lor de-o noapte,

Ei cu viaţa trăitoare prea demult n-au nici o trebă,

Neştiind că adevărul e-n piaţă, la tarabă.

De acol’ încep mai toate, fiindcă ce-a îmbucătură

Greu o face truditorul şi pe dânsul toţi mi-l fură

Ca să aibă ceia care sunt vremelnic la butoane,

Neştiind ce-i greul muncii, stând în frig, în vânt şi-n ploaie.

Ştii şi tu ce lumea ştie că cu cât tu-mi sărăceşti

Ei şi-or îngroşa averea şi-n plăcerile lumeşti

Şi-or petrece zilnicitul până fi-vor în mormânt,

Tu, în vis de amăgire, mi te crezi sărac şi sfânt.

Ei trăiesc în altă lume, iar puterea le permite

Să vă-mbete-n vorbe goale, fiindcă ştiu, că-n a ta minte

De-njuraţi, cu-atât rămâneţi, iară ei îşi văd de-a lor,

Voi săraci pe lumea asta, ei bogaţi, până ce mor.

MĂ UITĂ DOAMNE-N RAIUL DE COPIL

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

Şi fă-mi te rog pe voie a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă avere, putere, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

STÂLPI DE VEŞNICIE

Când greul vieţii-apasă, ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea nu mai ceară.

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

TOT REPETÂND GREŞEALA

Motto:

„Îmbătaţi-vă cu ură şi cu dor de răzbunare

Şi mai puneţi-vă-n suflet tot ce-aţi strâns din moşi-strămoşi,

Poate-aşa doar căpăta-ve-ţi cuvenita-mbărbătare

Şi-ţi ieşi din amorţeală întăriţi şi curajoşi.”’

Nici noaptea-n somn şi-apoi nici ziua toată

N-am loc de voi cât vreţi să-mi faceţi bine,

Şi-atunci mă cătrănesc şi dintr-odată

Vă-njur din suflet cât la gură-mi vine.

Că prea ades cu vorbele mieroase

Mă-mbrobodiţi că voi sunteţi Mesia,

Că veţi aduce vremile frumoase

Şi-ndestulată fi-va Romania.

Noi vă votăm vrăjiţi de ce promiteţi

Şi-apoi tot stăm în lungă aşteptare,

Voi cu puterea- n mână ţara-mi vindeţi

Iar noi rămânem iar cu ochii-n soare.

Nu învăţăm că cel care râvneşte

S-ajungă-n jilţ la masa cu bucate,

Pe el şi pe a lui şi-i ghiftuieşte

Făcând averi dosite, pe furate.

Noi stăm ca proştii măcinaţi de ură

De cât se fac cât staţi pe la putere,

Apoi când e la gata, toţi se-njură

Lăsându-mi-i pe ceilalţi, facă-şi vrere.

Sărmană ţară încă-i prea bogată

De câte toate datu-i-a Măritul,

De când te ştiu minţită şi furată

Ai fost mereu, de-aicea ţi-e sfârşitul.

MIRESUCA

Motto:

„Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.”

Sub o tufă de scaiete dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Iarnă grea şi friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

MĂICUŢĂ DRAGĂ, ŢARĂ

Ţi-e greu măicuţă ţară, că eşti de-acum bătrână

Şi porţi, precum o umbră, poveri de ani în spate,

Iar lacrimile tale, izvor ca de fântână,

Tot spală suferinţa făcutelor păcate.

Primit-ai dar de nuntă, avere cu de toate:

Câmpie roditoare şi văi cu guri de rai,

Largi dealuri cu pometuri, păduri întunecate

Şi munţi pe care turme le pasc de mii de ani.

Cu stele sclipitoare ţi-a presărat Măritul

Nisipul din pâraie şi lacul fermecat,

Să-ţi bucure simţirea, să-ţi facă împlinitul

Când liniştea şi pacea ţi-or fi al vieţii dat.

Ţi-ai tot crescut în vreme copii neînfricaţi

Să-ţi apere moşia şi-averea sorocită,

În clipe de răscruce făcutu-s-au bărbaţi

Ce piept ţinut-au celor ce vrutu-te-au răpită.

Plătit-ai greauă vamă, mai mult de cît poţi duce

În vieţi nevinovate, pomelnic de eroi,

Ei neuitaţii noştri, sub lespede şi cruce

Umplut-au multe raiuri în lumea de apoi.

Ai fost şi-n mare fală în vremea ta slăvită

Când domni avut-a ţara netemători în toate,

Ei te-au urcat în glorii să fii şi tu mărită

În ochii celor care, mi te vroiau pe moarte.

Acum eşti slăbită, uitată şi micită,

Rămasă văduvită de fiii tăi plecaţi,

Îmi stai în voia sorţii, bătrână pricăjită

Ce eşti scoborâtoare din neam de împăraţi.

Nu te lăsa, te scoală şi-adună-ţi fii care

Îi ai pe lângă tine rămaşi într-u credinţă,

Tu mumă de-a lui Ştefan, le dă la fiecare

Tărie şi speranţă în sfânta biruinţă.

Trimite-mi-i în luptă, cu ceilalţi să se-ncingă

Să simtă că-s ai ţării sortiţii ei străjeri,

Să moară pentru ţară, duşmanul să-l învingă

Ca pui de lei să-mi fi şi nu slabe muieri.

RĂSPLATA LA PĂCATE

Cum de-mi rabzi Tu, Doamne, cînd ea, ţara-mi piere

Înecată-n lacrimi, patimi şi-n nevoi?

Când mai toţi ne fură munca şi-a ei miere

Strânsă cu sudorea celor trişti şi goi.

Ne încerci Mărite, de-om avea credinţă

Ca-n smerit să punem rugă de iertare?

Ori ca să-ţi promitem că în grea căinţă

Vom primi pedeapsa dată spre-ndreptare?

Am fost răi şi încă priponim păcatul

Lângă noi să steie, parc-ar fi avut,

Am uitat de Tine şi prea rar înaltul

Îl privim cătându-ţi chipul Tău, plăcut.

Merităm Mărite toată cea durere

Ce ne-o dai de-o vreme pentru ce-am făcut,

Şi-n trăitul clipei vrerea Ta ne cere

Să plătim păcatul sufletului slut.

Când vei vrea Tu şti-vei să ne ierţi Mărite,

Şi-n scurtimea vieţii să ne pui mult soare,

Poate-atunci pe-aicea fi-va ca nainte

Raiul şi Grădina, Maicii Născătoare.

BISERICUȚA DIN ARDEAL

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună

Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,

Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună

În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.

Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate

Și multe mai făcură în viața lor de-acum,

În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate

Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.

Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate

Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,

Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,

Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.

Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună

În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,

Aceste două încă, din veacuri ne adună

Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.

Acum, când sui costișa bătrână ca și mine

Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,

Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine

Aici unde-s vecie, în sfântul meu, Ardeal.

IN RUGĂ DE IERTARE

Motto:

„În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

Din cădelniț-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare

Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.”

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi creștini cum fost-au, atunci, la început.

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul ăsta sfânt.

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

ÎNSFINŢITUL LEMN AL CRUCII

Motto:

„Pe coastele cu pruni, din deal în deal

Să aibă veşnicia sfântul semn,

Biserici rânduit-am în Ardeal

Iar la răspântii, cruci din sfântu-ţi lenm.”

In cuiburi de credinţă am semănat Ardealul

Punându-i veşnicia în crucile de lemn,

Cu ele miruit-am şi văile şi dealul

Să fac cărării Tale, cel luminat însemn.

Din învechite veacuri la ele păcătoşii

S-au închinat cu gândul că fi-vei îmbunat,

Şi tot cerşind iertare la Tine cuvioşii

În lacrima durerii mereu mi s-au rugat.

Tu datu-le-ai putere să treacă de necazuri

Să guste bucuria scăpării din nevoi,

Surâsul să apară pe suptele obrazuri

Şi geana de lumină în ochii trişti şi goi.

Umplut-ai cu iubire a inimii străfunduri

Când ne-ai legat pământul de raiul Tău din cer,

Şi mâna ai întins-o pierdutului’n adâncuri

Ce se zbătea-n chemarea de iaduri ce te pier.

În candelă, Tu, pus-ai un licăr de iubire

Să-mi biruiască ura, să-ţi fie sfântul semn,

Şi aurit-ai Doamne icoane-n strălucire

Tu, veşnic răstignitul în carnea lor de lemn.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Duminică întristată (versuri)” →

Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc

În foarte bună măsură fiecare Neam are un număr de Sfinți ai lui. Știm bine că Sfinții alcătuiesc o ceată, sunt « Neamul” lui Dumnezeu dar, în timpul istoric, dintre ei unii sunt cu mai mare râvnă slăviți de anume Neamuri. Și această râvnă poate că deslușește, mai bine ca orice, firea Neamurilor, a fiecăruia dintre ele.

Trebuie mereu sa ne amintim ca fiecare creație a lui Dumnezeu este unica și fără pereche. Încă mai mult, aceasta înseamna ca fiecare creație a fost adusă în ființă pentru desăvârșire. Iar desăvârșirea nu este un « sfârșit », este o stare. O stare care cuprinde aspecte infinite la număr și o stare care este dinamica, în permanenta, infinita, devenire, »din lumină în lumină și din genune în genune ». În această înțelegere vom reuși să pricepem de ce Sfinții unui anume « loc » au caracteristici specifice.

Trebuie reamintit că Sfinții au fost oameni ca aceia care acuma, vremelnic, suntem trăitori. Dar prin viața lor ei s-au făcut vrednici de a se apropia de Dumnezeu, de a primi har peste har.

Sunt Neamuri ai căror sfinți sunt războinici, luptători, foste capete încoronate, mari și vestiți lucrători de minuni, încă din vremea vieții lor. Sunt Neamurile care au rost „mare” în timpul istoric; acele neamuri care făuresc ordinea lumii. Dar Neamul Românesc nu asemenea sfinți „ai lui” are. Sfinții Neamului Românesc sunt atâta de sfioși încât până și sfințenia și-au arătat-o anevoie, codit, parcă rusinându-se.

Acești Sfinți sunt: Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Vineri și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, „Basarabov” și alții asemenea lor.

Acești sfinți au fost nevoitori în taină și în ascuns. Nevoința lor a fost doar către Dumnezeu, Cel în Treime Mărit, și slava lor doar Lui i s-a arătat în trecerea lor prin lume.

Acești sfinți doar îndelungată vreme după ce s-au făcut nevăzuți celor rămași în lume,au fost arătați.Și arătarea s-a făcut prin dezvăluire minunată arătată tot unor nevoitori.

Cei doi sfinți pomeniți și care cu mai mare râvnă sunt iubiți de Români, s-au smerit pe sine pentru tot și toate, pentru un „pui de găină”.

Sfânta Cuvioasă Parascheva și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov, sunt cei care cu grabă ajută pe săracul ajuns la nevoie, pe cel pe care toți îl uită, toți îl alungă, toți îl ocărăsc. Pe cel care, smerit, nu încetează să mulțumească, chiar și pentru nevoile și sărăcia lui. Pentru Neamul Românesc legătura cu sfinții este personală,directă.La ceas de nevoie Romanul îi cheamă, le destăinuie lipsa care îl apasă, îi roagă așa cum ne rugăm unui părinte sau frate mai mare. Iar în Almăj legătura este atât de personală încât fiecare casă, fiecare poartă, își are „sfântul” sau ». Căci aceasta este semnificația ‘praznicelor” de casă, o invitare și o rugare către sfântul „casei” de a sta lângă poartă la ceas de nevoie și la ceas de bucurie.

Acești sfinți ai casei, ai « porților », dau personalitate comunității, individualizează fiecare poarta și îi așează un « loc ». Un loc care nu se uită și a cărui bun nume rămâne datorie de purtat din neam în neam. Căci, să nu uităm, uitarea « locului » și a celor care l-au făcut cu putință este ofensă adusă chipului lui Dumnezeu așezat în oameni. Este în aceasta un emoționant semn că Românii țin una dintre cele mai sfinte îndatoriri omenești: să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sarea Pământului Românesc” →

Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)

DIN BĂTRÂNI

Troieneşte-n carpatice genuni,

Troznesc Pietrele Babii pe munte,

Îngheaţă corbul pe cuib.

Lupul miroase spre vale

Fum alb de cătun şi saivan.

Vuiesc sonor, din orga lor, pădurile de brad…

În vatră, în vas de lut

Se face încet fiertura de mei şi berbec.

Se-aude făurarul de arme cum taie,

Limbi roşii de flăcări se suie, coboară

Şi fierul îndoaie…

Pe uşă se svântă, din toamnă, cea blană de urs.

Bolboroseşte în colt mustul bătrân.

Se sperie gerul de larma copiiilor

Ce copca o taie în gheaţă…

V I S C O L A L B

Smulge fumul rotocoale,

Cântă iernii osanale,

Șuieră prin crăpături

Și îndoaie brazii suri.

Rupe aripa de corb,

Prinde-n clește pești la sorb,

Mai răstoarnă gardul strâmb,

Dar se-mpiedică-ntr-un dâmb.

Se-nvelește într-un dans,

Toate sunt într-un balans,

Iute, iar ridică-o pală-n

Aripa de vânt, totală…

Este alb, de parcă-l spală !

„

Urlă, șuieră. Se zbate,

Când întreg, când jumătate,

Sgâlțâie portița slabă,

Mai răstoarnă câte-o babă…

Ne acoperă-n troianul

Ce l-a pregătit tot anul

Și apucat de furie

Prinde-n clești de vijelie !

Nu se-oprește lângă casă,

Bate toba pe terasă !

Unde ești tu blândă iarnă ?

Ce-o dorim să se aștearnă !

jucăușii

Gabrielei Almăjan

Când vântul aleargă prin crengile sure

Bătând înghețat cu frunze de-aramă,

Ce bine – i în casa cu ochii de mure:

Ce bine-o oblojește, de neauă, marama …

Trei flori la ferestre – copii, se ițesc;

Sunt păsări de rouă, de vise, ce cresc !

Cămările pline bombează pere

Să vină zăpada ! Să crească nămeții !

Și soarele râde cu glas bătrânesc

Când prind o fărâmă – nghețată sticleții;

Se sparge văzduhul, sau ramuri troznesc?

Și ușa se crapă – tabloul din ramă –

Deschide șuvoiul, prin el năvălesc

Trei bundițe groase, cu gene de scamă…

ÎN POSTUL CRĂCIUNULUI

Ninge iarăși peste casă

Cu fuioare de argint

Tremură-n pahar pe masă

Must cu bob de mărgărint.

Se apropie Crăciunul

Plin de brazi și zurgălăi.

Și se zguduie cătunul

De colinde și… trăznăi.

Colo un buhai sălbatic

Fârnâie pe nasul gros;

Aci, fierbe pe jăratic

Un flăcău mai inimos ,

Încercând tambur să-și facă

Dintr-o piele de godac …

Altul face opincuțe,

Și le arde cu un ac …

Treabă este cât de multă !

Vrei, nu vrei , toate se fac !

FEBRA SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

Prin ogradă orătănii cer într-una de mâncare,

Iar godacii îl aşteaptă pe Ignat, cu nepăsare …

Ies copiii de prin case si se duc la săniuş;

De ai sanie, creştine !… Daca nu, hai la gheţuş …

Pomii se feresc din cale, când alaiul s-a pornit !

Ce zăpadă? Ce nămete? Şi omătul s-a topit ! …

Sumănaşele sunt calde, opincuţele murate,

Obrăjorii sunt ca focul şi plesnesc de sănătate !

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Crăciun-Praznic Împărătesc (poeme)” →